Într VAI! și GLORIE!…

 

sau, de la una la alta, se situează soarta confruntărilor armate, după cum ne învață experiența Romei, valabilă și azi. 

Uluitor până la tulburător, chiar intrigant este modul în care liderii fac declarații atribuindu-și victoria, asta desigur dacă e să îi luăm în serios, indiferent de forța afișată. Confruntarea nu se termină în trei-patru zile, nici în atâtea săptămâni, după cum nici cei sortiți înfrângerii nu cedează în scurt timp. Trebuie să fii „creatorul” Divinității ca să câștigi un război în șase zile. Experiența nu se repetă însă chiar dacă aliatul e „cea mai puternică armată din lume”, după expresia liderului ei. 

Atacată de barbarii gali în perioada Ei încă de maturizare, Roma nu are încotro și acceptă intrarea trufașului Brennus (în fapt nu știm cum îl chema dar ai lui i se adresau cu Brenn, adică șefu, conducătorule) care pentru a se retrage –  barbarii neștiind altceva decât să jefuiască și apoi să plece cu prada mai departe –  le cere romanilor o cantitate apreciabilă de aur. Supuși pe moment, volens nolens, romanii se conformează dar reproșează faptul că nu se făcea corect cântărirea prețiosului metal. Brennus își aruncă sabia greoaie pe talger, semn  că el decide și exclamă Vae victis! , vai de cei învinși! (sursa mai mult decât credibilă: Titus Livius). Da, dacă aceștia nu ar fi romanii. Evident că finalul aduce victoria viitorilor cuceritori și civilizatori ai lumii pentru ca mai apoi să „vorbim” în ziua de azi despre hexagonul născut din provincia romană, e drept tot mai trufaș, amintind de impertinentul pigmeu Brennus. 

Din această primă expresie pe care o analizăm trebuie să deducem că limbajul amenințător până la penibil prin obrăznicie sugerează totuși o anumită slăbiciune. A te crede puternic nu e sinonim cu a fi. 

De cealaltă parte, nici cel care se crede atotputernic nu e atât de potent pe cât declară la începutul ostilităților, sau în orice caz nu cât se crede. Aici apare marea deosebire între romani și imperialiștii de azi: încrederea în forța Romei a făcut ca și o înfrângere momentană să ducă mai apoi la victorie, iar expresia barbarului să devină Gloria victis!, adică Glorie celor învinși (illo tempore). 

Raportându-ne la situația conflictuală actuală cu totul neclară tocmai prin declarațiile pe care trebuie să le auzim căci de văzut nu e clar ce vedem, impresia e că beligeranții sunt undeva între vae și gloria, iar cine e Brennus și cine romanul s-ar putea să decidă Dumnezeu din Ierusalim. Desigur nu în șase zile care au trecut demult. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *