Despre nepomenitele virtuţi ale tăcerii

Ne-am obişnuit ca pe lumea aceasta să se tacă despre cele mai multe dintre lucrurile pe care le preţuim, fie din teama de a nu le spulbera, fie din dorinţa de le a păstra pentru sine, în cea mai mare intimitate îngăduită de timpurile şi neajunsurile noastre. În principiu, despre lucrurile cu adevărat importante nu se trâmbiţează. Dar tăcerea nu a fost dintotdeauna o salvare. Unul dintre destinele ei posibile este acela de a fi pierdută printre celelalte lucruri, punând-o să lucreze împotriva ei înseşi. Există nenumărate chipuri ale tăcerii: o parte dintre acestea sunt cele mai dureroase nerostiri care pot locui între oameni. O să vă povestesc câteva dintre rosturile şi sacrificiile tăcerii, sub rezerva că acesta e chiar felul meu de a trece sub tăcere întâmplări a căror împărtăşire rămâne nepermisă altfel decât din umbră.

Linişteae prima dintre tăcerile tămăduitoare care se pot întinde între doi oameni. Poate fi spaţiul de rezervă pentru evadările lor unul către celălalt, locul de ascundere a unor secvenţe care se lasă aşteptate, zona de care avem nevoie pentru a acomoda precautele apropieri ale unor necunoscuţi. Liniştea e spaţiul de cucerire a cel puţin două voci care îşi rezistă prin prisma altor gesturi, nu mai simplu de îndurat, nici mai paşnice, dar cu siguranţă mai invazive, precum privireasau atingerea. Nu am preţuit niciodată pe cineva doar pentru că auzindu-ne reuşim să ne şi ascultăm, ci pentru că tăcând împreună fără să ne fi vorbit dinainte pentru asta, am dovedit că ne înţelegem. Virtuţile tăcerii încep prin felul ei subtil de a lăsa oamenii să îşi aratelucrurile de nerostit.

Prudenţae a doua dintre tăcerile curate ale omenirii. Ea se traduce într-un spaţiu al contemplării şi al aşteptării rezonabile, nescutită totuşi de confuzii. Sunt oameni pe lumea aceasta care iubesc sau suferă în tăcere. Nu îi poţi acuza că sunt farsorii propriei lor vieţi, atât timp cât tăcerea lor e geneza unei construcţii de care sufletele cu adevărat vii au nevoie pentru a se mărturisi, a recunoaşte şi a da mai departe din licăririle lor. Aceştia sunt oamenii care se încăpăţânează să aducă raţiunea lângă inimă, iar asta nu se poate face decât printr-o seducătoare abţinere de la gesturile extreme ale fiecăreia, căutând justa măsură dintre cele două. Rezultatul nu este însă un compromis: el presupune educarea lui „pot” şi „vreau”dincolo de capricii, căci a fi fericit nu înseamnă a te călăuzi exclusiv după raţiune sau după emoţie, ci a şti cum să le recunoşti pe fiecare făcându-le loc în viaţa ta.

Stăpânirea, la rândul ei, face parte dintre feţele lăudate ale tăcerii. Privită ca forţă, înseamnă a scoate la iveală, prin ea, puterea sufletească a unui om de a dispune de sine, de a se înfrânaîn ideile şi pasiunile lui, ba chiar de a se feri de sine însuşi. Poate că teama cea mai mare a unui om nu este veşnicia, sfiala de a pleca neiubit de pe lumea aceasta sau fără a fi împrumutat puţină fericire din fiinţa lui celorlalţi. E mult mai greu să asumi că venind şi părăsind lumea aceasta singur, nu îţi rămâne decât să poţi trăi cu tine însuţi, să te creşti, să îţi rezişti, să te înţelegi, adică să te faci demnde iubirea şi preţuirea celor care, la rândul lor, duc în mod conştient şi asumat aceeaşi luptă. Stăpânirea poate fi însă, în egală măsură, tăcerea care stingeşi domoleşte, o închidereşi nu o aşteptare de sine în mijlocul căreia sufleteşte, mori mai înainte de a consimţi la asta şi celelalte părţi ale existenţei noastre. Rişti să ajungi fiul împietrit, auster şi ursuz al unei tăceri care te-a scos în afara lumii.

Desigur că aş putea continua la infinit cu radiografia tăcerii. Dar vedeţi, dacă aş face asta, înseamnă că aş tăcea, la rândul meu, despre ce e cu adevărat important, de dragul unei retorici pe care, până la finalul articolului, o să o daţi uitării. Adevărul e că astăzi, a vorbi despre tăcere e un lux. Nimeni nu mai crede, poate, în rândurile mele de mai sus. Ele îşi câştigă cu greu locul într-o societate în care a tăceaînseamnă a te deconecta, prin simpla trufie gestuală a unui click, de la o masă amorfă de oameni cu care împarţi poveştile de perete dintr-o reţea. Simpla idee că faci parte dintr-o comunitate, că orice interacţiune cu un altul e rezultatul unei consimţiri prin care i-ai făcut privilegiul de a cuprinde, cu privirea, câteva dintre emoţiile tale dintr-o zi, dincolo de ecran, te înzestrează cu iluzia de a crede că implicit, poţi trece sub tăcere oricând, că ai controlul unor frontiere prin care spui atât cât vreişi dai atât cât eşti dispusîntr-o secvenţă de moment, că eşti la adăpost în contactul tău cu un altul. Dar nu de oameni frecventabili, adică refugiaţi în tăcere după cheremul lor, are nevoie o lume care şi-a pierdut cultul emoţiei şi al dialogului. Nici de iconografia digitală care traduce o infinită tăcere, rezistenţă sau indiferenţă a unuia faţă de un altul, mărturisită jovial, printr-un emoticon. Poate că singura noastră salvare e să renunţăm la tăcerea surdă care se lasă peste doi oameni care şi-au promis că or să îşi vorbească, să trecem în cuvinte nepotrivirile pe care preferăm să le sugrumăm din faşă prin gestul de a ne preface că ele nu au existat vreodată.

Pe mine, în principiu, mă paralizează tăcerea neanunţată. Mă întristează tăcerea intrusă, care nu e nici linişte, pentru că nu se aşează natural şi nu ne desăvârşeşte pe niciunul dintre noi, nici prudenţă, pentru că nu am desluşit dacă aşteptăm ceva care impune răbdarea şi calcularea noastră, nici stăpânire, pentru că aici, singurul lucru care ar fi de temperat e tendinţa reflexului de a ne pierde umanitatea, nevorbindu-ne. Mai bine spus, neîmpărtăşindu-ne nimic. Cu siguranţă, îmi e teamă de oamenii care dau la schimbul unei poveşti de viaţă o infinită tăcere. De obicei, în asemenea speţe nefericite, tăcerea e o virtute doar pentru emitentul ei. Pentru cel care e întâmpinat cu muţenie, tăcerea nu se uită, nu se înţelege şi poate că nu se iartă niciodată. Cu toate acestea, niciodată nu am renunţat la încăpăţânata curiozitate de a ştii ce se află în spatele tăcerii din pieptul şi mintea unui om pentru care există conştiinţa că el este singurul căruia îi face bine această tăcere, spre nefericirea tuturor celor atinşi de ea.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *