Traseu poetic tulburător, cartea de poezie a Gildei Vălcan, Medusa, recent apărută la Editura Brumar, este o demonstrație de fixare a corzilor emotivității în oniric, pe un perete abrupt, la distanță mare de plasa de salvare a realității. Parcă aș fi trecut, în timp ce citeam, de la prima la ultima filă, prin niște culoare teribil de înguste. Cu pereți de sticlă, de piatră, alternativ. Cu pereți reci, foarte reci, extrem de reci. Ca la orice text poetic (post)modern, rămâne problema lecturii adecvate. Cum se citesc poemele de acest tip, din ce unghi le sondăm potențele, cât de mult putem intra în corpul acestora, ce mai semnifică azi cuvântul poetic ori actul interpretării?
Textele din acest volum se generează unele pe altele, lectura e, astfel, detensionată, fluxul e firesc, de la 1 la 61, fără mutarea vreunui vers în poziția titlului. Poeziile îngăduie cititorului ludic să încerce a le citi altfel, pot fi răsturnate și parcurse invers ori prin înlănțuirea versului prim al fiecărui poem cu versul prim al poemului imediat următor. Toate, la sfârșit, se retrag, parcă, în acel simbol-pretext: MEDUSA. Semantica ei permite această translație, acest tangaj, o subtilă imbricare a sensurilor. Interesant e că se menține legătura forte cu celelalte volume de poezie. Toate se regăsesc aici, chemate la apel, într-un brasaj poetic aparte, ”linia spatelui tău”, ”ușile întredeschise”, ”femeia de sticlă”, semn că Gilda Vălcan a rămas în logica propriei poetici, nu a luat distanță decât pentru a-și scruta mai bine creația cu semnele ei, vocile interioare, angoasele.
Densitatea poemelor și glacialitatea menținută pe spații largi trimit spre zona oniricului. Cu structură monologată sau dialogată, poemele par a-și desfășura povestea-n vis. Par visate și transcrise, mai apoi, cu încetinitorul, hipnotic. Poeme-transă. Complexitatea lor stă și-n cantonarea în acea persoană a doua singular (un TU generic) căreia poeta i se adresează mereu. Tot timpul vorbește cu cineva. Acel cineva urcă până-n sfera intangibilului.
Omogenizarea are loc, în acest volum, prin apel constant, la potențele particulei adverbiale nu. Acest nu devine marca dominantă a Medusei. Dublat de toate mărcile negației, de la pronume și felurite adverbe, nimeni, nimic, nicicum, niciodată, la cuvinte care conțin același semantism, abis, gol, prăpastie, pustiu, singurătate, ciob(uri), rană, moarte, a muri, doliu, mormânt, a închide, închisoare, vis, piatră, acesta susține permanent un traseu al ieșirii din paradigmele realului. Negarea e maximă. Aproape că putem să schițăm un labirint al ei sau, dacă ne gândim la semantica Medusei, o întrețesere de fire și noduri în mișcare, care conduc la paralizia părții superioare a trupului. Din exterior, o ventilație supranaturală, nevăzută, de-nceput de lume, le-ar activa în continuu, eolian, ca pentru a crea echivocul, iluzia că moartea e o altă, sublimă, poveste.
Fiindcă ni se pare fundamentală această raportare la fluxul instaurat în text de tranșantul nu și profitând, la limită, de faptul că poemele nu au titlu (deși oricare sintagmă ar putea urca în poziția titlului), vom cita mare parte din versurile în care negația se instaurează, de la primul la ultimul poem: ”nici măcar n-am timp să te aștept.” (p. 5); ”nu caut nimic și, cred,/ rar ne mai gîndim unul la altul.” (p. 6); ”nu ne mai vorbim de cîteva veacuri,/ cărțile noastre se citesc unele pe altele și se privesc/ dintr-o singurătate fără limite.” (p. 8); ”nu, nu s-a întîmplat nimic,/ nu mă așteaptă nimeni și n-a mai rămas/ nici un cuvînt de rostit.” (p. 9); ”nu ne luăm bun rămas,/ nu ne privim,/ ridicăm povara celuilalt de pe umeri/ și pornim, spate în spate, pe drumurile care/ nu se vor întîlni/ nici măcar în vis.” (p. 11); ”nu știu nimic, nu-mi amintesc.” (p. 14); ”ridic fiecare piatră, desfac toți sîmburii,/ nu te găsesc.” (p. 22); ”nu vreau să vii în somn, nu vreau să ne iubim,/ nu vreau nimic altceva decît să fiu suficient de tînără/ pentru a muri înaintea ta” (p. 24); ”nu caut semne în apa murdară/ nu cînt decît pentru a uita să cînt” (p. 26); ”de fapt, niciodată, nimeni, nimic./ degeaba cauți ieșirea din labirint// (…)// de fapt, nimeni, nimic, niciodată, niciunde/ sunt singurele cuvinte care te însoțesc/ în rotitul în cerc, în abis.” (p. 33); ”nu îți dai seama de nimic,/ inima mea a învățat să bată în șoaptă,/ nimeni nu o aude,/ nimeni.” (p. 39); ”nu poți să scoți pămîntul din pămînt.” (p. 48); ”nu te-am mai așteptat,/ nici măcar o singură zi, o clipă, un vis.” (p. 55); ”nu-mi amintesc. nu a trecut nimeni pe aici/ «de o viață», zici,/ de-o viață.” (p. 60); ”nu vom putea ajunge unul la altul,/ ne desparte furia din oase…” (p. 70); ”nu se întîmplă nimic./ de parcă n-aș avea sînge/ de parcă n-aș exista decît în mintea lor.” (p. 72); ”nu este mîngîiere mai tandră,/ mai sinceră, mai rară, mai caldă/ decît a inimii de piatră.” (p. 78); ”nu mai trăiesc mult/ nu mai iubesc mult/ nu mai am decît dramul de fericire/ de a fi pe ultima stradă” (p. 80).
Prin acest NU, puternic teatralizat, ca-n poemele Gildei Vălcan, discursul poetic rămâne în stilistica revoltei și a teribilei nevoi de amputare fără regrete a realului. Negarea îmbracă, în efecte ionesciene, hainele decorsetate ale absurdului. Acel NU devine personaj insinuant, cu stridențe de machiaj gotic. Prin atingere cu lecturile predilecte, se străvede-n versuri, un filosofic NU cioranian, îmblânzit, în aparență, și cu tact trecut prin cutele lăuntrice, metamorfozabile. Prin forța cu care-l rostim și-l scriem, repetat, combatem lumi și stări, categoricul NU nu ne dă voie să bâjbâim, să ne scăldăm în nuanțe, să încercăm, de mai multe ori, marea cu degetul, prin NU ne radicalizăm, ne obligăm să înțelegem într-un sens acut existența, să o tranșăm asemenea celui care, pus să aleagă între a-și hrăni copiii și a-i lăsa în voia sorții, pune, fără tăgadă, mâna pe cuțit și spintecă sângele păsării vânate.
Există o intensitate a negării, o, aproape, furie a ei, în convergență cu perplexitatea în fața imposibilității de a numi, de a se atinge de real, de a pătrunde în toate unghiurile sale accesibile. Dialectica negației suprimă formele. Locurile comune cad unul câte unul, prin această neaderență la legile de funcționare ale realității proxime. Evidența își macină conturul, împrumutând apele nelimpezi, de pură ficțiune, ale oglinzii, iluzia ia în stăpânire viața, cu tot ce înseamnă ea. Semnele trecerii, rare, punctate prin ricoșeu, mimează lumi. Cuvintele devin vehicule de propagare a substanței negației. Și mai e Luna cu infinita ei magie, cu polimorfismul. Nevoia de nenumire se răsfrânge-n discursul poetic, dezvoltând ritmuri noi, semne de întrebare, puncte de suspensie. Gilda Vălcan nu dă nume. Poezia, lunatica mișcarea a sensurilor, e teritoriu al nenumirii. Cuvintele, ca-n teatrul absurd, deșiră prezențe, absențe, fac și desfac muțenia, urletul, spaima de moarte. Textele, întoarse cu totul spre interior, absorbite și malaxate acolo, ca lava unui vulcan, în clipocit sculptat, eternizat, certifică o poetică a negării.
Poemele se retrag în ele, uneori, asemenea mugurilor peste care s-a așezat implacabil un strat de gheață: ”27. Nu, nu vreau să știu la cîte ziduri te împarți,/ Nu, nu vreau să văd la cîte porți încă mai bați/ Și nu, nu vreau să mai aud/ Cum că rotundul ar fi rotund și nu pătrat,/ Cum că pătratul ar fi în cerc și nu în cap.” (p. 41).
Indicii textuali ai apartenenței la real, ai prezenței în genericul hic et nunc, se înscriu în logica cercului, figura geometrică ancestrală, a perfecțiunii, a armoniei dintre suflet și corp. Simplificând, de la lună, la ochi ori la banalul inel care unește cuplurile, forma cercului mărturisește și despre infinita poziționare a sensului în ”capcana” cercurilor poetice concentrice. Axul central e dat de casa cu geamuri (între)deschise și de tot ce se ordonează în jurul ei (pervazul ferestrei, strada, ușa/ poarta, zidurile de sticlă/ pereții de sticlă, pământul, arborele, vrabia etc.). Peste toată centrifugarea poetică, amețitoare, a ștergerii urmelor prin negație, se așază integru, învingător, stratul inimii, cel mai de preț, imposibil de camuflat: ”trebuie să-ți strîngi pleoapele/ pînă la sînge,/ să-ți asculți bătăile inimii/ care te vor scoate, ca prin magie,/ din pustiul acesta.” (p. 71).
Poezia Gildei Vălcan are accente romantice. Selenarul, ca la poeții romantici, e generator de neașteptată energie creatoare. Luna, simbol deschis, la vedere, și visul, ca topos dominant, se situează în aceeași stilistică, a explorării identitare, a privirii complexe, autobiografice, de n-ar fi universale, fixate-n planeta conștiinței. Iubirea, chiar și tânjirea după un Dumnezeu problematic (”Dumnezeu nu ne privește,/ Dumnezeu ne ascultă cu ochii închiși,/ cu spatele la univers/ pentru a auzi fiecare izvor curgînd,/ sabia trecînd prin trup,/ planetele cîntînd și inima bătînd.” (p. 63), se consumă sub lumina rece a lunii, suspect de ireal scripete de susținere a vitalității.
Gilda Vălcan instalează, între sine și cititor, un ecran de protecție. Putem să-l numim și ”perete de sticlă”. Din acest motiv, discursul său poetic pare că se îndepărtează de celălalt, ca un dirijabil cu aer cald, care se rotește neostenit, în cercuri, spre înalt. Transparentizarea se întâmplă etapizat, prin relectură, atunci când, prins în labirintul fantastic al sensurilor, începi să înțelegi și să extragi, ca un chirurg împătimit, acele piese care, la o primă lectură, îți lipseau. Acele piese esențiale, ale unei poetici unice în peisajul poeziei actuale, care creează impresia că te afli, călător, pe teritorii de care niciun muritor nu e străin.
