Reciteam în urmă cu câteva seri Identitatea lui Kundera, căzând cu privirea, ca de fiecare dată, asupra convingerilor lui Jean-Marc: „Afectivitatea dintre doi oameni nu se măsoară după numărul de cuvinte pe care și-l schimbă”. E drept că scena, decupată dintr-un colț de cafenea în care un cuplu monoton privește la doi îndrăgostiți după toate tiparele care fac jocurile studiilor despre iubire, confruntă rămânerea la sine, ca satisfacție conformă cu investirea minimului efort într-o coabitare, și ieșirea-în-afara poveștilor cu cel puțin doi oameni, două suflete și două minți pentru care unu înseamnă doar o alegere. Simptomal însă, toți trecem în pantofii martorului pretins dezinteresat, încuiat în realitatea lui nativă, din care coboară când și când la masa vecină luând pulsul normalității care pare că nu îi aparține niciodată. La limită, normalitatea capătă sensul ei atunci când o construiești alături de Celălalt, neavând niciodată garanția că o să țină cel puțin ca stare de bine, cel mult ca împlinire pentru o viață.
Nu am auzit pe nimeni să îmi spună însă că uneori își dorește să tacă alături de cineva. Unii îi spun dialog al conștiințelor, în sensul cel mai autentic, acestei locuiri întru cuvânt. Mie încă îmi sună, din gura altora, a tentativa nereușită și mereu înnoită de a-l construi pe Celălalt după poftele interioare, plasându-l într-o sumă de întâmplări ficționale menite să determine realitatea în care nu l-ai adus niciodată, nu l-ai văzut încercat, dus la limita nervilor și dorințelor lui. Această voluptate cronică a lumilor posibile strică, de cele mai multe ori, toată priceperea unuia pentru și față de Altul. Pe nesimțite, „cum ar fi dacă?” alunecă în „ce nu ești tu încă?” sau „ce n-am ajuns să fim?”. Din speculație, freamăt interior, pagină de jurnal, îndoiala dă un mod de viață: unul în care neajunsul arătării de sine a omului de lângă noi face saturată prezența sa imediată; ne trebuie un mai mult, câștigat prin ipoteza imaginației și a proiecției, a ghicirii și intuirii restului unei lumi, părăsindu-l, de fapt, ce cel care este deja dat, atins, așezat alături.
Știu multe fericiri care s-au consumat din cauza afinității pentru un viitor precipitat prin îndoieli și dosare alternative de regăsire a Celuilalt. Știu tot atâția oameni care și-au lăsat timpul să treacă neînțeles pentru că au rămas obsedați de posibilitatea urmărilor lui. Ceea ce n-am aflat încă este câți n-au reușit să treacă mai departe de ei când au privit la omul de alături, doar pentru că încercând să îl reconstruiască în felurite chipuri, au înțepenit în neajunsurile și temerile lor despre ce ar putea face dacă una dintre lumile posibile care îi bântuie s-ar adeveri. Cei care au ajuns aici, nu mai au altă cale decât să numere cuvinte.
