Nu am știut niciodată cum se întâmplă că într-un singur ceas ajungi să faci ceva mai mult decât agonia unor episoade personale despre munci și zile: mi-am spus că ține de farmecul inspirației sau de lucrurile care îți stau alături ca ceea ce îți e la îndemână. S-ar putea să fi greșit. Pentru că astăzi, când m-am întrebat de ce nu am mai scris nimic de o bucată de timp, nimic din ceea ce mă face să fiu eu, nu din ceea ce mă traduce pe limba tuturor, într-un vârtej al scientometriei și al conflictelor dintre argumente, am găsit măcar răspunsul corect, dacă nu puterea de a duce mai departe ceva din ceea ce nu am apucat încă să îi dau viață. Ține de… magia mea.
Mi s-a părut că am obosit să mai visez. Era unul dintre lucrurile pe care nu trebuia să le împărtășesc nimănui, în care nu aveam reguli și nici limite, doar dorințe. Au fost însă câțiva care au ajuns acolo unde nu dădusem voie nimănui: mai simplu spus, dincolo de granițe. E locul de unde nu mulți apucă să înțeleagă un tâlc al paralelismului sfruntat pe care îl manipulăm cu băgare de seamă: distanța dintre ceea ce suntem și ceea ce ar trebui să fim ca să ne putem manifesta ca ceea ce suntem. Încă mai cred că cine reușește să nu trăiască sleit cu ochii de ceas a descoperit calea către autenticitate. Înseamnă să treci dincolo de fără să ai sentimentul că ai mers prea repede sau că ai călcat o frontieră despre care nu aveai voie să știi încă; înseamnă să fii atât de îngrijit în a rămâne tu însuți încât ajungi tolerabil de neîngrijit cu ceea ce spui despre ceilalți, ori de câte ori asta înseamnă o sinceritate diplomată. Înseamnă să te consolezi cu faptul că timpul e doar o unitate de cooperare care face posibile accidentele întâlnirii cu Altul sau neînțelegerea lui ca o consecință a lipsei de sincronism. Înseamnă să uiți că unii au rupt timpul tău ca să te așeze în timpul lor, doar pentru că au refuzat să asume că tot ceea ce ești chiar nu ține de timp. Mai bine spus, de niciun timp.
Dar să o iau de la capăt, apucând saltul copleșitor dintre ceea ce suntem și ceea ce ar trebui să fim ca să ne putem manifesta ca ceea ce suntem, unde al doilea element ar trebui să joace mai curând rolul unei modalități. Când ai ajuns într-un miez de societate catapultat dintr-o lume periferică în care ai iubit prea mult ca să fi putut fi fericit măcar o dată, ai trăit prea puțin ca să te fi despărțit de atâția oameni dragi dispăruți pentru totdeauna, ai scris mai onest decât au făcut-o alții fără dicteul conștiinței ci cu îndemnul favorului strategic, ai învățat oricât doar ca să spui în forme ajustate ale mărturiei cine ești, independent de cel care te prinde într-un discurs, ai vorbit pentru că nimeni nu o făcea, numind nedreptatea ca întâmplare, te trezești cumva îndrăgit de toți. Cum îi privești în ochi însă pe cei care luându-te de bun cu patima de a crea o aparență despre sine pe aceeași măsură, au tras toate foloasele din situarea în proximitatea necolocvială, ci profund intimă, și apoi, ți-au spus că tot ceea ce ai adunat ca să fii tu însuți este cel mai mare disconfort al comuniunii voastre?
Acesta este primul strat al alienării trăirii laolaltă, în care Ceilalți îți suspendă magia sau se înstrăinează de ea, pentru a nu ține contrastul dintre voi vizibil. Există și stadiul secundar, al schismei dintre autenticitate și sacrificiu, lucruri care nu merg niciodată împreună. În privința aceasta, lucrurile au fost întotdeauna simple: când nu te mai poți duce pe sine, nu din neputință, ci din oboseala de a menține limitele ca diferențe, orice pretinsă autenticitate trece în zona identității de compromis. Unii pot trăi cu asta foarte bine. Se numesc lași. Alții preferă să internalizeze marginalul ca pe o zonă domestică a sinelui lor și să își pună sufletul pe tavă, nu ca formă de imunitate la adresa snobismului exterior, ci ca bucuria de a rămâne la sine fără efort, indiferent de pierderi. Sunt oameni sinceri, chiar dacă cei dintâi prefer să îi eticheteze drept altruiști, aplicând complimentul cel mai rezonabil pentru ceea ce și-ar fi dorit să aibă asemenea lor. Însă și unii și alții sunt la fel de încercați.
Am amici care au fost salvați de un clinchet de pahar la momentul potrivit cu cine trebuie, detașându-se de oportunism și preferând să spună că aceasta este o atitudine caldă care dospește avantaje pentru toate părțile implicate. Am însă prieteni care n-au preferat șuetele, tocmai pentru că acolo se construiesc miturile și identitățile de circulație ale celor care nefiind cum și-ar dori ei să fie, trebuie respinși sau damnați pentru ceea ce sunt. Evident, diferența dintre amici și prieteni este una morală, nu într-atât afectivă.
Știu însă că deși poți să te comporți autist față de cei care joacă al doilea scenariu, șansele să te pierzi pe tine sunt, paradoxal, mult mai mari: ajungi să taci, să nu mai scrii, să te retragi pentru un timp, doar ca să nu se mai tacă, să se mai scrie sau să se fugă de tine. Am înțeles târziu că ori de câte ori Ceilalți pierd justa măsură despre tine, singurul rol pe care îl ai de îndeplinit e acela de a nu te pierde pe sine.
E drept că pe lumea asta cele mai colorate aventuri le-am trăit între ceea ce suntem și ceea ce ar trebui să fim ca să ne putem manifesta ca ceea ce suntem. Jocul acesta este cel mai fair dintre toate: dacă ești un ticălos, te arată drept ceea ce ești fără ezitare – ca palidul intelectual care a compensat „progresul” prin fraternizările bahice cu cei din anturajele potrivite, ca cel care neținându-și gura a devenit din prietenul unora cunoștința tuturor, ca individul care instrumentalizează jocurile de putere pentru satisfacerea egoului personal, punând păpușari funcționali în locul oamenilor cu vocație. Există și reversul: preferând să rămâi consistent și coerent cu sine, ai devenit cel mai diferit. E perfect la îndemână să faci contrastul dintre un individ și o masă: fie prin ceea ce face posibilă excluziunea, fie prin ceea ce individul creează prin contaminarea cu alte mase. Ține de magia lui de a pendula între aceste lumi: o minune care lasă lucrurile să crească ori de câte ori alții le apucă de rădăcini sau le pun limite. Și, la rigoare, ține de vraja sufletului tău să-ți pui mintea să lucreze pentru a face din ceea ce ești și nevoia de a le da altora ficțiunea pe care o vor despre tine (pentru ca abia apoi să te poți purta fără măști și fără mănuși), două povești fără nicio diferență. Doar cu feluri nenumărate de a fi spuse. Odată ce ai prins asta, te reapuci să scrii, să visezi, să crezi că în teatrul de empatii sociale chipurile vin și pleacă, puține sunt icoanele care rămân. Nu ca cineva să se închine la ele, ci ca alții asemenea ție să poată avea credința că nu-i cu neputință să te întorci la sine.
