Bonjour, Provence! – un exil fericit

După ce a sedus cu volumul referitor la capătul lumii, la Noua Caledonie și Vanuatu (2015) – carte care urmează faptului de a fi trăit timp de două luni într-un paradis de o frumusețe copleșitoare -, Ioan T. Morar revine cu un volum cu valențe geografice și afective și propune de această dată o incursiune într-o zonă care nu numai că este tulburător de frumoasă, dar care, de șapte ani, a devenit și locul de exil auto-impus al său, un nou „acasă” – Provence-ul.

Ce reprezintă în mod esențial acest punct terminus scăldat de Mediterană? – un loc în care viile alternează cu plantațiile de măslini sau cu violetul lanurilor de lavandă,  în care longevitatea este din ce în ce mai prezentă – iar bătrânii nu se mai simt bătrâni și ies la plimbare urmărindu-și pasiuni mai vechi – o regiune încărcată de istorie și, nu în ultimul rând, locul în care autorul acestui volum se simte fericit. Ce nu este Provence-ul? –  în niciun caz, nu este o proiecție utopică, golită de conținut, încremenită și imobilă. Este ceva viu, strălucitor, plin de savori și de culori, cu nenumărate conexiuni între trecut și viitor și cu multe punți afective. Această complexitate a locului este determinantă și de ani buni a devenit o alegere permanentă pentru autor cu atât mai mult cu cât  stabilirea în Provence nu a fost doar un proiect „pus în debaraua cu lucruri de făcut mai târziu sau niciodată.” Prin urmare, așa cum menționa în cadrul unui interviu, „mi-am așezat masa de scris într-un  mic apartament vis-a vis de biblioteca orașului, pe o stradă liniștită, la 200 de pași de mare. Exil fericit!” Spațiul privilegiat al scrierii, centrul radiant al călătoriei sale din acest volum este cochetul orășel La Ciotat, leagănul cinematografului, locul în care autorul și-a ales rezidența „din acest punct de vedere, al situării pe un mal, La Ciotat e un loc ideal pentru exil, deși eu nu am venit cu corabia, ci cu mașina, pe autostradă. Și nu m-a împins nimeni, am ales singur acest loc.”

În argument, autorul menționează că este o carte alcătuită în cea mare parte din texte publicate în revista Orizont de-a lungul ultimilor ani, dar care, dincolo de aerul de foileton pe care îl transmit – au fost scrise de la început în ideea reunirii lor într-un întreg.

Structura cărții  presupune o abordare tridimensională și e, în sine, o construcție în mai multe direcții – pe de o parte este descris Provence-ul, cu locurile cele mai spectaculoase și reperele esențiale (iar aici, autorul pune în evidență în permanență specificitatea regiunii și identitatea sa culturală). Pe de altă parte, fiecare colț provensal adus în discuție beneficiază și de un (uneori) amplu excurs istoric și nu în ultimul rând, se conturează în permanență în pagini și dimensiunea afectivă a acestei abordări, care unește în permanență oameni, creează punți, aduce mărturii despre prietenia împărtășită, despre solidaritate și altruism.

Partea I are în prim plan imaginea rezidenței sale, La Ciotat, – un orășel mediteranean de care se simte atras inclusiv de două elemente  care pot părea pitorești – măslinii și provensala (limbă care se întinde de la Mediterană până spre interiorul Franței, acolo unde ajung ultimii măslini) ca markeri puternici de identitate locală. „Lavanda – ne povestește autorul volumului – a venit mai târziu, dar nu chiar pe același loc.” Și, ca într-o amiciție veche, cochetând cu cititorul, Ioan T. Morar îl plimbă pe acesta de acasă (de remarcat umorul fin din textul referitor la pendaison de crémaillère) pe străduțele pline de istorie. Îl introduce la petreceri provensale cu iz medieval, îl familiarizează cu prima producție a Fraților Lumière care s-a filmat aici („Intrarea unui tren în gară la Ciotat”), îi prezintă locuri din oraș („cei care vin la bibliotecă sâmbătă după-amiaza, pe o ploaie măruntă sunt atrași de fericirea din cărți sau împinși de nefericirea din jur?”) și nu în ultimul rând povestea jocului de pétanque – un fel de identitate ludică a sudului Franței și o formulă a convivialității provensale. Nostalgia își găsește și ea locul și rostul în pagini – Ioan T Morar schimbă impresii cu concitadini sosiți în vizită, povestind și despre cea mai bună savarină din lume, pe care numai la cofetăria Transilvania din Arad o putea găsi. Relatarea continuă ca un caleidoscop din care nu lipsesc seara de poezie românească din La Ciotat, sărbătorile ciotadine – Dimanche des Rameaux și oamenii – oameni de acolo, parcursuri și destine, cei care îi devin prieteni sau alții evocați ca efigii ale locului: Paul Julien, fotograful armean Garabed Garabedian, poetul Ganga, Denis Roux, profesorul de provensală și măslini, Spiro Mourmouras, cel mai provensal dintre toți grecii și Victor Gelu, un important poet de limbă provensală.

Partea a II -a  stă sub semnul sintagmei „tradiția e o bătrânica ținută în viață de niște bătrâni” pentru că autorul accentuează ideea ethosului și a unicității: petreceri și cântece provensale, marcate de veselie („Alegre, Diou nous alegre…”), Învierea, Sărbătoarea Focurilor de Saint-Jean, Bethleemul provensal și micii santons de argilă, povești legate de măslini și tradiții ( „care trebuie tăiați în așa fel încât un sturz să poată zbura printre crengi fără să le atingă”), apoi jurizarea (onestă și emoționant descrisă) a unui concurs referitor la calitatea uleiurilor de măsline („Deja m-am îndrăgostit de măslin. Îmi plăcea și până acum, dar nu știam cât de inteligent e, cât de complex e raportul lui cu omul.”) și desigur povești cu și despre lavandă, biserica-peșteră Sainte-Baume – un loc de pelerinaj pentru creștinii catolici și Legiunea Străină.

Partea a III a este dedicată într-un fel literaților și personalităților provensale precum și locurilor pe care aceștia le-au frecventat. Ea este și un argument consistent și edificator în sprijinul ideii de atașament al unora față de acest spațiu. Autorul ne poartă în  Sanary, un sat provensal de pescari, capitala literaturii germane (Ludwig Marcuse: „Sanary era o impresionantă cafenea berlineză, care îi aduna laolaltă pe Thomas Mann, Bruno Frank, Arnold Zweig, Lion Feuchtwanger etc”), ne povestește despre Varian Fry, primul american „drept între popoare” și organizatorul celei mai mari rețele private de salvare a refugiaților (printre cei ajutați de „rețeaua Fry” fiind : Hannah Arendt, Jean Arp, André Breton, Marc Chagall, Marcel Duchamp, Max Ernst, Claude Lévi-Strauss, Valeriu Marcu, pictorul Victor Brauner etc.), apoi merge pe urmele scriitorilor Marcel  Pagnol (solar, deschis, neastâmpărat) și Jean Giono (taciturn, închis, spirit tragedian prin definiție) pe care îi desparte zonal „un munte”, Sainte-Victoire. Descrie apoi  Aix-en – Provence, capitala aristocratică a zonei – aici a pictat până s-a stins Picasso și  Marsilia, orașul cu un aer burghez și Saint Remy de Provence – orășelul în al cărui sanatoriu s-a tratat Van Gogh și a pictat Noapte înstelată.  Trece subtil în textul următor la câteva amintiri marseilleze despre Rimbaud („Corabia beată”), la  Nîmes – de care se leagă numele lui Hemingway, scriitorul îndrăgostit de coride, ne face atenți la umbrele lui Petrarca și ale Laurei care se profilează și ele în peisajul provensal, ne arată Luberonul – „un paradis fără ieșire la mare”,  Avignonul lui Matei Vișniec, „un dramaturg important, dublat de un om bun”, și nu omite amintirea Marchizului de Sade. Și, la sfârșitul acesta provizoriu, suntem complici la evocarea emoționantă a  regretatului Mircea Nedelciu la Arles și la Aubagne.

Partea a IV a  conține povestiri pitorești despre mănăstiri românești în Provence, despre Saint- Tropez, iar ultima parte a volumului, cea de-a V –a, reprezintă un veritabil discurs (atent, competent și uneori chiar savant) despre vinuri și podgorii provensale – un fel de „informații la pahar” detaliate și interesante, o întâmplare petrecută în pivnițele de la Châteauneuf – du Pape precum și o întâlnire emoționantă cu domnul Mihai Jorgulescu, coleg de clasă al regelui Mihai.

Și chiar dacă uneori „călătoriile sunt un fel de carte de colorat: ai desenul deja făcut de alții, știi ce culori să pui, singura ta contribuție poate fi o nuanță în plus, o stângăcie în urmărit conturul. Nimic mai mult.” Ioan T. Morar reușește în acest volum  – dovedindu-și încă o dată calitățile de remarcabil povestitor – un superb invitation en voyage în care nu există nimic în afara omului. Rezultatul este o carte plină de sensibilitate, șlefuită cu ochi de artizan în toate detaliile, cu o forță evocatoare fără echivoc și foarte puternică, un dar până la urmă, o împărtășire a frumuseții și a bucuriei. În loc de concluzie: cu siguranță că Ioan T. Morar va mai scrie despre, din și, mai ales, datorită Provence-ului.  Ceea ce ne oferă acum este un volum delicat și în același timp exuberant și atașant, o declarație de iubire și de altruism care dezvăluie imaginea unui mozaic seducător. Și nici nu putea fi altfel din moment ce autorul – care se pare că nu mai este doar „l’écrivain roumain qui habite ici”  și-a găsit aici „rădăcini pe care și le-a putut însuși printr-un transplant cultural” iar o parte din sufletul său s-a convertit la provensală.

notă: în premieră, acest text a fost publicat în revista ”România literară”.