Am deschis romanul Martei Petreu[1] cu două imagini care mi s-au conturat în gând la citirea titlului: serialul pe care îl urmăream în anii ’90 „Telefonul de la miezul nopții” („Midnight Caller”) și respectiv seria de cărți publicate începând de pe la mijlocul anilor ’90, Supă de pui pentru suflet (Chicken Soup for the Soul). Ambele produse americane propuneau povești de viață, încercând să ofere sfaturi celor aflați în ipostaze mai puțin familiare, să elucideze enigme sau să caute explicații pentru diferite evenimente în trecutul personajelor.
Într-un anumit fel, așteptările schițate prin titlu au fost confirmate: romanul este povestea căutării iubirii într-o societate românească pe care o cunoaștem prea bine, indiferent care ar fi culoarea politică a timpurilor. Diverse forme de iubire sunt căutate de fiecare personaj în parte: iubirea de sine, iubirea partenerului sau cea a progeniturii. Dragostea este alăturată altor teme care apar și în viața cotidiană a românilor: căsătoria, nașterea copilului, violența domestică îndreptată împotriva femeii, avortul, divorțul, invidia și grija pentru „capra celuilalt” și, desigur, sentimentul că orice face individul, vina pentru acțiunile acestuia o poartă ceilalți, adică restul societății.
Vocile personajelor se îmbină pe măsură ce ne adâncim în viețile acestora, la fel de labirintice ca și memoria lor, reflectată în monologurile interioare. Marc, Pauline, Todora, Lucreția și Claudiu sunt cei care țes intriga romanului prin intermediul amintirilor declanșate voluntar (prin căutarea de răspunsuri la întrebări obsedante) sau involuntar (de câteva lucruri sau obiceiuri banale). Madlena lui Proust este aici fie spălatul aparatului de cafea, fie un teanc de file scrise răspândite pe podea. Gestul relaxant de a spăla filtrul aparatului aduce memoria unui vis plin de culoare, care, la rândul lui, readuce o imagine nostalgică din copilăria femeii. Scrisorile primite de Pauline de-a lungul timpului sunt răsfirate prin camera în care ea și Todora își împărtășesc secrete din trecut, cea din urmă amintindu-și de o povestire a unui musafir, impresionat de o fată care era înconjurată de petale de trandafiri, ce urmau să devină dulceață. Mirosul garoafelor care putrezesc într-o vază aduc amintirea unei terase proiectată ca o grădină botanică, însă lăsată în paragină Acestea sunt doar câteva exemple din numeroasele modalități pe care Marta Petreu le folosește pentru a recupera trecutul personajelor, cu ajutorul memoriei și a unei priviri exigente către trecut, stabilind astfel firul pe care se derulează întreaga poveste.
Autoarea extrage crâmpeie din memoria personajelor și le pictează în cuvinte, așa încât tablourile desenate din amintiri devin extrem de vivace și se alătură celor pictate de către unul dintre personajele feminine pentru a se elibera și vindeca. Personajele relatează de multe ori același eveniment sau detaliu, producând un film cât mai amănunțit din episoade reluate din perspective diferite. De cele mai multe ori, însă, protagoniștii acestui roman pornesc în căutarea amintirilor, mergând pe firul timpului pierdut, pentru a înțelege cu adevărat ceea ce li se întâmplă, pentru a descoperi și potrivi toate piesele în puzzle-ul memoriei.
De altfel, Todora meditează la felul în care reușește să scoată faptele trecute și să le analizeze: „poți coborî în viața ta ca-ntr-un puț, și dacă rămîi destul de mult acolo, pe fundul fîntînii, se deschid încet-încet spații largi, locul se face larg, ca nesfîrșit, și tu poți să te așeză într-un punct fix și să privești în jur […] Și poți umbla pe acolo ca pe lumea ailaltă, din basme. […] E fantastic, e aproape ca o călătorie de-adevăratelea în trecut” (p. 62). „Aparatul de filmat” (p. 63), cum este numită memoria se rotește către toate colțurile amintirilor, pentru a captura cele mai mici amănunte.
Reconcilierea cu trecutul și vindecarea rănilor se poate face doar cu ajutorul memoriei și nu ascunzând traumele, ci extrăgând adevărul, pentru ca acesta să fie înțeles și acceptat. Drumul sinuos pe care îl au de parcurs personajele duce către un final surprinzător, unde supa de legume cu rubarbă sau gulii poate vindeca, scoțând la iveală amintiri frumoase.
Romanul nu este o întotdeauna o lectură relaxantă, căci propune cititorului un exercițiu de memorie, acesta fiind obligat să compună același puzzle pe care îl au și personajele. Mai mult, scenele de violență domestică sunt atent descrise de fiecare protagonist(ă) care le trăiește, ducând cu gândul către filmele în care apar astfel de episoade – citind, am rememorat scene din Sin City și Kill Bill regizate de Quentin Tarantino, însă sunt sigură că există și filme românești în care violența împotriva femeii este centrală. Cu toate acestea, Supa de la miezul nopții captivează cititorul, pe măsură ce fragmentele din memorie alcătuiesc imaginea completă pe care Marta Petreu a descompus-o, oferindu-ne ocazia de a o realcătui.
[1] Marta Petreu, Supa de la miezul nopții. Editura Polirom, 2017.
