Faţa şi reversul- Dostoievski adaptat de Camus

În adaptarea pentru scenă a ” Demonilor”, Camus investeşte o mare parte din energia creatoare a ultimilor săi ani.Şi aceasta pentru că în textul romanului Camus regăsea obsesiile în jurul cărora se organizau propriile sale obsesii intelectuale. Dramatizarea nu era, astfel, un simplu exerciţiu de digitaţie literară, ci maniera de a regăsi fondul însuşi din care se nutreau viziunile sale. Era ca şi cum patul germinativ al propriilor idei ar fi fost oferit publicului, despuiat de orice carne narativă.

Ceea ce se naşte din acest efort de regândire/ restituire este textul ce proiectează ficţiunea lui Dostoievski în vecinătatea, neliniştitoare, a lui Leonid Andreev, Strindberg sau Sartre. Viziunile capătă chip şi, o dată cu ele, personajele sunt obligate să acţioneze pe o scenă înghesuită, ce seamănă cu o versiune esenţializată şi monocromă de infern. Dialogurile sunt purtate de fiinţele care se confundă, în lectura lui Camus, cu viciile , obsesiile şi nebunia care le locuiesc. Smulse din cadrul romanului, ele sunt replantate în acest sol bizar al unei ţări fără de nume. Accentul se schimbă şi critica nebuniei revoluţionare ruse devine coborârea în iadul pe care îl imaginează succesiunea de dialoguri. Între scene se interpune vocea unui naratorului -personaj, iar comentariile sale au sobrietatea unui raport de medicină legală. Răceala clinică domină acest peisaj tulburat de păcate şi încărcat de presimţirea morţii şi a crimei.

Şi poate că din acest motiv vocea lui Dostoievski este mai camusiană decât însuşi Camus ar fi fost pregătit să accepte că va fi. În tiradele lui Şigaliov, profetul egalităţii în sânge şi crimă, sau în interogaţiile abisale ale lui Kirilov, cel care se opreşte la marginea neantului, spre a celebra libertatea sinuciderii, se ghicesc tonurile şi inflexiunile din “ Omul revoltat “ sau “ Mitul lui Sisif”.

Cronica oraşului de provincie este transformată în drama de conştiinţă ce se joacă în imaginarul occidental- personajele descărnate evoluează cu febrilitatea unor duhuri ce îşi dispută viitorul mântuirii. Modul de organizare dramatic exacerbează această tendinţă către angoasă şi absurd. Redat piesei, dialogul dintre Stravroghin şi Tihon este mărturisirea unei inimi care îşi spune taina. Gesturile lui Stavroghin capătă, pe fundal scenic, o grandoare tulbure şi marcată de păcat. După cum, în alt registru, versatilitatea de demon meschin a lui Pierre Verhovenski potenţează răceala cadaverică a vocii marelui păcătos şi a Ţarului Rusiei de mâine.

“Les possédés” nu sunt doar omagiul adus unui text fondator, ci şi oglinda în care neliniştea lui Camus este surprinsă, ca într-o imagine mişcată. Demonii săi sunt spiritele ce bântuie etajul de hotel solitar din acea Pragă spectrală imortalizată în eseul din “ Faţa şi reversul”. Dincolo de uşa cenuşie se află doar moartea şi deşertul de eternitate al remuşcărilor şi singurătăţii.