Chiar și Dincolo, printre umbre, Părintele Patriei era cu totul diferit de ceilalți; era altfel; în vânzoleala nenumăratelor spirite mărunte fără pondere, aura sa avea o anume transparență diafană a Larilor, înaintând calm și cu imperială maiestate spre mine. Avea calmul unei anume omnisciențe și omnipotențe pe care doar cel ajuns Acolo și le putea permite, după ce, în prealabil, condusese întreaga lume terestră cunoscută.
– Să înțeleg că am o vizită… cel puțin stranie, corporală, cu un anumit interes, fără îndoială… căci altminteri nu se poate.
– Da, ilustrissime și distins arhitect al Romei de marmură, am făcut o înțelegere, asemenea piosului Aeneas, ca să pot descinde printre umbre… să te întâlnesc doar pentru câteva brevilocvente interogații, cu acordul și permisiunea imperialei tale persoane care, iată, nu și-a pierdut nimic din ceea ce a fost peste ținuturile Imperiului.
-E o încercare, juvenilă în felul ei, chiar riscantă, ambiția ducându-te adesea acolo de unde nu te mai poți întoarce… căci nu știu dacă ai cules atent cu ochii scrierea piosului nostru Vergilius: ca să te și întorci Sus, trebuie să oferi o viață în schimb, respectând vechiul principiu divin-uman „îți dau ca să-mi dai”… dar asta, te avertizez, nu mai ține de mine… de imperiala-mi umbră…
-Desigur, ilustrissime, cunosc principiul pe care l-am studiat cu atenție în prealabil; fiind eu, prin profesie, un ambițios culegător de știri și noutăți, le-am promis-o pe străbunica mea Infernalilor în schimbul unei convorbiri cu Augustus; urmată, desigur, de întoarcerea-mi triumfală printre semenii mei; gloria mea va fi inegalabilă, evident prin contribuția imperialei tale înțelepciuni . Cred că mă înțelegi cu totul și nu-mi iei în nume de rău dorințele, de vreme ce însuți, din imperiala-ți culme ai consimțit să-ți exilezi definitiv fiica…
-Într-adevăr, există interese și priorități dincolo de noi și descendenții noștri, iar acestea sunt patria, poporul și conducerea lor, adică politica. Eroarea profundă a contemporanilor tăi (după cum am dedus convorbind cu cei ajunși Aici) este că au inversat lucrurile într-un mod nepermis, vizibil adică, fără să mimeze nimic, adică politica, poporul, patria (cele din urmă însă pro forma cum spuneau juriștii noștri). Despre schimbul pe care l-ai făcut, ce să zic? Nu mi se pare cel mai onorabil, dar încercările ieșite din comun, cum e și descinderea ta, sunt dincolo de așa ceva. Am auzit de la un conducător din lumea ta, devenit și el umbră, că există o îndoită recomandare, interesantă altminteri: „cine n-are bătrâni să-și cumpere, iar cine are prea mulți, să-i extermine”. Desigur că în plan politic există momente când, mai cu seamă partea a doua a recomandării te scapă de adversari incomozi, de cărunți veterani infatuați.
-Aș dori, lăsând la o parte orice aluzii malițioase, să-mi spui, ilustrissime imperator, cum vezi lumea noastră de azi, încercarea de a reface Imperiul în toată grandoarea sa generoasă, poate chiar cea de pe vremea ta?
-Aproape că sunt impresionat în imperiala-mi generozitate de intențiile semenilor tăi… mă mir chiar că nu vreți să-l refaceți ca pe vremea unuia dintre distinșii mei succesori, Nerva Traianus care a dus Imperiul la cea mai mare întindere și implicit puterea noastră dăruită de Zei… Distinsul meu amic (deși Maecenas era idolul său… și sponsorul larg, nu eu), profund dăruit de Camene într-ale versului, Flaccus (voi îi spuneți Horatius), cu acuta-i limbă, ne întreba la un moment dat „prieteni, v-ați putea reține râsul??”, în legătură, desigur, cu o inepție, constatând apoi că „se screm munții și se va naște un ridicol șoarece” ; nu mi-o lua în nume de rău, dar sărmana Europă plătește acum pentru cum l-a călărit cu superbie pe Zeus ca taur, cum cred grecii care mint însă și când aduc ofrande zeilor, cum bine i-a intuit subtilul Maro; o încalecă azi toți impotenții ajunși conducători, ca să nu zic că o violează, căci ar mai fi nevoie de ceva. În primul rând, cum să refaci strălucitorul Imperiu, când nu e clar cine îl conduce (nu cine trage odgoanele…); am înțeles că aveți tot felul de instituții cu trântori bine stipendiați și cu fantezii morbide; NU, un imperiu trebuie condus doar aparent colectiv sau nici atât, dar în fapt – singular, de cel mai puternic. De ce crezi că i-am eliminat pe ucigașii – în fapt eliminatorii – lui Iulius Caesar? Nu pentru că mi-a fost el la suflet, ci ca să fiu eu primul imperator și să am certitudinea că am terminat cu nostalgicii Republicii senatoriale, un cadavru politic sfâșiat de legiuni de ticăloși hulpavi. Toate la timpul lor, apoi, cum să nu râzi de o Europă cu cele mai varii feluri de drumuri? Noi începeam cu ele și-apoi înălțam aceleași binefaceri din Africa până în Britannia: apeducte, forumuri, băi publice. Încep să devin didacticist, fără să vreau… Ca să nu amintesc în amănunt de moneda noastră, viabilă în întreg Imperiul. În fine, vă pierdeți în meschinării jenante și stupide (aducătoare de mari rele), precum originea prin naștere, așa-zisa naționalitate, și, mai neplăcut, credința religioasă. Desigur, pot fi bune pentru a-i învrăjbi pe cei mulți, mărunțindu-i și mai mult, dar nu să faci din ele instrumente ale conducerii, în nici un caz. Imperiul nostru, ocrotit de toți zeii neamurilor pe care le-am civilizat prin voia lor (reține că noi niciodată nu am pornit vreun război!), a fost puternic pentru că avea un singur principiu suprem, și acela juridic: „Sunt cetățean roman”. Era să uit: aud că în așa-zisul Imperiu refăcut intră hoarde de barbari, fără nici o reținere; dacă legionarii mei limitanei, grăniceri cum le spuneți voi, ar fi permis așa ceva, îi decimam exemplar. Intrarea în Imperiu trebuie probată ca meritorie. Intră doar cine vrea să se civilizeze după regulile noastre.
-Spun sincer, ilustrissime imperator, că nu mă încântă ceea ce îmi spui, dar nu am argumente contrare. Referitor la mărețul (totuși) Iulius, chiar nu apreciezi fidelitatea? a ținut la tine…
-Nu, nicidecum; fidelitatea față de un politician e o probă de imbecilitate, adică slăbiciune, de fapt nu știu dacă există esențialmente așa ceva? Nu am înțeles niciodată cum poți să plângi sincer la moartea unui politician??? Chiar dacă a fost din clica ta, te bucuri că ai mai scăpat de unul, pentru că, ți-o spun fără rezerve, toți sunt adversari, ostili lăuntric. Uneori aveam impresia că și divina și distinsa Livia, Mama Patriei și soția mea, deci și socia mea întru toate, îmi era adversară, dar asta e o problemă de familie… imperială însă. Că poporul varsă lacrimi, nu e de mirare, mai ales că urmează o perioadă de doliu în care evident că nu primește nici circ, nici pâine (gratuit). Iar dacă decedează unul ales, un senator să zicem, un consul, problema e cu atât mai simplă: alegem altul, că doară doritori sunt (prea)mulți… Se mai întâmplă uneori și ca oameni de artă, scriitori de exemplu, cu ei am avut multiple tangențe, să manifeste o bizară și suspectă fidelitate față de conducători, mai ales dacă sunt primiți și ca apropiați domestici – imperiali, în cazul meu – , iar dacă primesc și o funcție, ajung la un delir vecin cu acela al inspirației apolinice cu periculoase treceri către dionisiac. Cred totuși că fidelitatea lor ține de funcția primită, iar dacă sunt prea aproape de culme, încep să se simtă egalii binevoitorului lor… conspiră chiar… unul dintre succesorii mei de marcă, tânărul Ahenobarbus, îmi relata cum a pățit-o cu un bătrân și nesățios filosof care i-a fost magistru, dar și cu talentatul său nepot; ambii i-au intrat sub purpuria togă, conspirând ordinar împotriva lui… ce putea să le facă decât să le recomande să-și cheme medicul de familie pentru un tratament venos final…
-Da, e trist, cred că așa trebuie să fi fost cu Ovidius, cel pe care l-ai primit în imperialul dom, iar apoi l-ai exilat pe viață…
-Parcă-mi amintesc de el, un poetastru, fără forța vaticinară a profetului, amator de convivii nebunatice tocmai când eu căutam să refac bunele obiceiuri ale străbunilor noștri; cel mai adesea se întâmplă ca artistul să fie sus, dar cetățeanul din aceeași persoană să fie jos(nic). De fapt, în mod voit, lumea – așa-zis bună, căci vulgul e total indiferent la așa ceva având probleme pe care e bine să i le creăm – adoră confuziile; atunci când execuți un cetățean talentat, inspirat, nu ai condamnat în prealabil artistul, căci libertatea îi este necesară inspirației, cum bine spune Flaccus al meu; în momentul în care Artistul a căzut în amor pentru Putere, Muza, simțindu-se trădată, îi face semn lui Pegasus să-l azvârle pe nepotrivitul filocrat. Și iată cum se nasc „tragediile culturale”, adorate și gustate de omenire, ca delicatesele cele mai exotice.
-Distins Părinte al Patriei, constat că, așa cum am mai spus-o, neavând eu argumente care să te contrazică, rezultă viabilitatea eternă a discursului tău, ceea ce ar explica încă o dată, de ce lumea condusă de tine rămâne un model; trebuie, deci, să înțelegi, tocmai din imperiala-ți culme, de ce încercăm, desigur într-o formă adaptată, să refacem, fie și simbolic, Imperiul.
-Distinse interlocutor postum, nu știu cât am fost de convingător în cele expuse; atunci când ești imperator, deci conduci prin ordine, aduci binele suprem supușilor fără să pui în balanță ceva; o face frumoasa legată la ochi, pe care toți o respectăm.
Indiferent de concluziile colocviului nostru, nu pot să nu constat că își au toate timpul lor care firesc se toarce, dar niciodată nu se-toarce.
………………………………………………………………………
Dimineață am comandat o coroană din frunze de stejar, păgână deci, pentru străbunica decedată cu două zile în urmă; avusese urâte socoteli cu Biserica, și neîncheiate, așa că ultima-i dorință fusese să fie incinerată; revenind la sfârșitul nopții, cred că am reușit să-i asigur un loc în Elysium, dacă nu chiar în apropierea Umbrei imperiale, măcar printre celelalte, fericite; am împlinit deci vechea înțelegere cu Zeii: do ut des (le-am dat pentru că mi-au dat).
