Discuţiile în jurul condiţiei femeii par a fi fără sfârşit. Le provoacă trecători opriţi în staţia de tramvai, le poartă gureşi politicieni on line. După congestionarea retorică şi reverberanţa asimetriei raportului masculin-feminin, pare că mai multe despre condiţia femeii (plasată în secundar) ştiu, în continuare, bărbaţii. Acum mai bine de două decenii, Véronique Nahoum-Grappe observa cercul vicios al diferenţelor care stigmatizează şi asemănărilor care înstrăinează. Intrate în sistemul de reprezentare socială, deosebirile dintre sexe sunt exploatate pentru a legitima disproporţii de toate tipurile. Inegalităţile determină diferenţieri care ajung să fie percepute drept naturale, iar diferenţele naturale devin argumente ale inegalităţii. Şi cercul se închide, cu consecinţe uşor de ghicit. Totuşi, în 1996, când a publicat Le féminin, autoarea era încrezătoare: „entre différence stigmatisante et ressemblance aliénante, jamais la possibilité de penser le rapport homme/femme n’a été aussi ouverte qu’aujourd’hui.” Nu posibilitatea de a reflecta asupra raportului masculin-feminin ridică astăzi semne de întrebare, ci perpetuarea judecăţilor de inegalitate, indiferent de baricadele de pe care sunt aruncate.
Disproporţiile impuse şi transmise de o istorie esenţialmente falocratică nu s-au oprit la teritoriul politic şi social. Femeii i s-a refuzat dreptul de a înţelege realitatea prin educaţie, pentru că menirea ei ar fi fost statutul derizoriu-reactiv al casnicei şi experienţa maternităţii – neratificată social, după cum remarca Simone de Beauvoir, care o includea în paradigma repetării vieţii, nu a facerii. Firesc, în această aşezare strâmbă, i s-a recuzat şi dorinţa de a construi lumi imaginare. Dacă, după cum se temeau bărbaţii, lectura unei cărţi îi poate provoca femeii indezirabila isterie (legând, durabil, boala nervoasă de un uter suspect), consecinţele unui act de creaţie sunt, desigur, nebănuite.
A imagina, a inventa
Nebănuite, dar meritorii au fost urmările nu numai în cazul celebru al lui George Sand. În vreme ce locul femeii în societatea veacului al XIX-lea e un subiect care trezeşte doar interesul cercetătorilor, explicaţia semnăturii lui J. K. Rowling de pe coperta seriei Harry Potter a ridicat totuşi (ipocrit sau nu) destule sprâncene. E cunoscută situaţia în care a fost pusă scriitoarea când a discutat cu editorul publicarea primului volum: recomandarea că ar fi mai bine să nu apară numele unei femei pe copertă a stârnit, ulterior, valuri.
Într-o cultură încă profund patriarhală, în ciuda pretenţiilor de a se fi despotmolit din mâlul unei polarizări în care femininul era dispreţuitor strivit, o întrebare lansată de Lia Faur şi Şerban Axinte duce dezbaterea pe tărâmul literaturii. Cum citesc bărbaţii cărţile femeilor (Iaşi, Editura Polirom, 2017) nu are ambiţia să despartă apele şi să tragă concluzii definitive. Nici nu ar fi avut cum să o facă. Aş spune că oferă, în schimb, coordonatele unei hărţi pe care imaginarul feminin întâlneşte (cu seninătate sau inconfundabile tensiuni epistemologice) inventarea stereotipă a femeii.
Cum iscodesc bărbaţii imaginarul femimin? Pe care dintre aceşti termeni aşază accentul – pe imaginar sau pe determinantul lui? Citesc cărţile femeilor căutând o izbândă estetică (asexuată), le fixează un tipar (preconceput, inventat) sau caută în ele breşele unui teritoriu fascinant (necucerit)? Ce îi determină să deschidă sau nu cărţi scrise de femei? Are textul un sex? Se impune prin forţă robustă sau seduce cu mlădieri senzuale? Se poate vorbi despre o literatură feminină, cu invariante stilistice şi tematice? În ce relaţie intră ea cu literatura scrisă de bărbaţi? Cum se fac ierarhizările, care e ponderea criteriului obiectiv, estetic şi proporţia de etanşeitate părtinitoare, masculină? Sunt doar câteva dintre întrebările neformulate care-şi găsesc, fiecare în parte, mai multe răspunsuri. Căci volumul evită o linie prestabilită. Nu serveşte o cauză sau alta, ci creionează perspective şi scoate la iveală nuanţe mai mult sau mai puţin ignorate.
Cu un poem de Șerban Foarță (în deschidere), cu texte autobiografice, confesiuni, omagii, analize, eseuri şi un interviu cu Angela Marinescu (ca încheiere), Cum citesc bărbaţii cărţile femeilor intrigă prin structura compozită. Bărbaţi şi femei din generaţii diferite şi cu puncte de vedere dintre cele mai diverse au fost liberi să-şi aleagă forma sub care să reacţioneze la provocarea aruncată de cei doi coordonatori: Dan C. Mihăilescu, Bogdan Creţu, Bianca Burţa-Cernat, Alina Purcaru, Doris Mironescu, Simona Preda; Adrian Cioroianu, Dana Pîrvan, Nina Corcinschi, Iulian Boldea, Raisa Beicu, Ruxandra Cesereanu, Doina Ruşti, Ioana Bot, Angela Furtună, Maria Pilchin, Aliona Grati, Cristina Hermeziu, Teodora Coman, Melinda Crăciun, Medeea Iancu, Emil Hurezeanu, Radu Vancu, Al. Cistelecan, Adrian C. Romila, Dumitru Crudu, Felix Nicolau, Robert Şerban, Radu Pavel, Dan-Liviu Boeriu, Liviu Antonesei. Rezultatul este un volum organizat în trei secţiuni (À la recherche de la femme perdue, Noi, scriitoarele şi Un bărbat citeşte o femeie), în cadrul cărora textele colaboratorilor – cu opinii asemănătoare ori de-a dreptul incompatibile – îşi răspund, indirect, unul altuia. În fond, diversitatea formelor şi formulelor identificabile în volumul coordonat de Lia Faur şi Şerban Axinte oglindeşte întocmai varietatea orizonturilor din care este privită această temă – inclusiv cu fulminante judecăţi misogine sau cu neglijarea capcanelor presărate în background-ul feminist. (Pe primele le-ar arunca în aer orice recurs onest la istoria drepturilor civile şi a atitudinii bărbaţilor când femeile şi-au spus păsul, de la susţinerea parşivă că ei nu fac altceva decât să le apere lor, femeilor, „paradisul” domestic până la impardonabila violenţă fizică. Cât despre riscurile nesocotirii capcanelor din peisajul literar feminist, le-a menţionat Julia Kisteva şi nu are rost să le discutăm aici.)
Societate şi (de)valorizare
„Esenţa percepţiei unui gen ar putea fi tocmai doza de autenticitate a cititorului, eliberat de prejudecăţile pe care le impune orice societate, inclusiv societatea contemporană”, scriu coordonatorii în Cuvânt înainte. Perfect adevărat. Dar nu putem să nu ne întrebăm în ce măsură e posibilă eliberarea de prejudecăţi, când G. Călinescu îşi găseşte încă destui adepţi: „dacă ne reprezentăm cu ușurință pe Ovidiu contemplând visător valurile Pontului Euxin, ni se pare grotescă o femeie în aceeași postură cogitabundă. Firesc este ca, în timp ce Ovidiu privește moartea valurilor, femeia să privească pe Ovidiu”. Sunt sugestive evocările Ioanei Bot pentru confirmarea unor preconcepţii dominante în lumea universitară şi în peisajul criticii literare. Şi nu numai acolo. Sau reacţiile acide, deconcertante ale membrilor comisiei de admitere la doctorat când Bianca Burţa-Cernat şi-a prezentat propunerea de temă (Afirmarea Scriitoarei în literatura română). Cum traseul pecetluirii (explicit ori implicit) negative a femininului în societatea românească e mai vast decât ne-ar plăcea să credem, întrebarea Alinei Purcaru, preluată dintr-un eseu al unei remarcabile scriitoare americane, Francine Prose, capătă o greutate care depăşeşte acrobaţia contrafactuală: dacă numele ar dispărea?
Referitor la literatură şi critică literară, aş decupa măcar două fragmente care mi se par grăitoare. Primul: „nu există o legătură demonstrabilă între sexul autorului/autoarei şi calitatea literară textului. Dacă însă deschidem spectrul interpretării şi acceptăm că literatura poate fi şi o formă a memoriei culturale, un discurs care conţine şi alte valori decât cele expresive […], atunci cazul merită redeschis. Cu o condiţie: să nu se amestece criteriile, să nu explice reuşita estetică prin mesajul ‹‹feminin›› sau ‹‹masculin›› al textului.” (Bogdan Creţu) Şi al doilea segment: „Dacă literatura înseamnă experienţă filtrată intelectual şi afectiv, atunci experienţa feminină – şi există zone ale experienţei care sunt aproape exclusiv feminine – este la fel de legitim ficţionalizabilă ca oricare alta. […] Femeile pot scrie ‹‹feminin›, ca Proust şi Herta Müller, sau ‹‹masculin››, ca Hortensia Papadat-Bengescu şi Flaubert. […] Dacă critica literară va înceta să mai fie un club de bărbaţi solidificat prin refrene misogine consacrate de tradiţie, câştigul va fi al literaturii, în cele din urmă.” (Doris Mironescu)
În stranietatea ei contradictorie, Cum citesc bărbaţii cărţile femeilor arată câtă nevoie este ca, dincolo de literatură, diferenţa masculin-feminin să fie gândită nu pe axiomele autoîndreptăţirii şi defăimării, ci pe principiile etice – îndelung cumpănite – ale (re)valorizării omenescului.
(Textul a fost publicat în revista „Orizont” XXVIII, 2017, nr. 8, p. 9.)
.
