Cui i-e frică de Florence Foster Jenkins?

Comedia ,,În plină glorie!”, una dintre recentele premiere ale Teatrului Regina Maria din Oradea, readuce în actualitate efervescența peisajului artistic newyorkez de la mijlocul anilor ’40 ai secolului trecut, strălucirea și extravaganța muzicalurilor montate la Carnegie Hall, ritmul intens al înregistrărilor pe discuri de vinil la Melotone Records și fastuoasele săli de bal deschise, mai ales, seratelor organizate în scopuri caritabile. Purtând titlul integral, în traducerea lui Dan Mihu, ,,În plină glorie! Adevărata poveste a doamnei Florence Foster Jenkins, cea mai proastă solistă din lume”, piesa lui Peter Quilter a fost jucată pentru prima dată în noiembrie 2005 la Duchess Theatre din Londra, în zona West End, recunoscută pentru viața sa artistică deosebit de animată și pentru pleiada de teatre pe scenele cărora se desfășoară celebrele muzicaluri englezești. Inserțiile biografice pun în lumină un personaj unic, deopotrivă pitoresc și controversat, o solistă intrată în istoria muzicii de operă drept cea mai proastă soprană din lume.

Încă de la începutul anilor ’90, regizorul Cristian Ioan s-a afirmat printr-o serie de spectacole remarcabile montate pe scena teatrului orădean, iar această îndelungată experiență își lasă acum amprenta asupra unei viziuni incitante și cu totul originale, ce pune în valoare subtilitățile textului și virtuțile expresive ale trupei de actori. În rolul titular, Gabriela Codrea interpretează cu mare talent o soprană plină de vitalitate, ambițioasă, cu vulnerabilități bine mascate sub desantul tenacității. Distribuția îi mai cuprinde, printr-o inspirată selecție, pe actorii Răzvan Vicoveanu – în rolul lui St. Clair, prieten și iubit al Florencei, Lucia Rogoz – interpreta devotatei Dorothy, cea mai bună prietenă a sopranei, Andrian Locovei – în ipostaza cinicului pianist Cosme Mc Moon, Mirela Lupu – în energicul rol al Doamnei Johnson, Georgia Căprărin – în savuroasele intrări ale Mariei, bucătăreasa și menajera mexicană a doamnei Foster Jenkins, Ion Abrudan – într-o memorabilă interpretare a lui Uncle Sam, maestru de ceremonii la Carnegie Hall, Viktor Iosif – perfect intrat în rolul Contratenorului Viktor, și, o apariție insolită, câinele Biju – Ricky, a cărui prezență va genera, în actul al doilea, un quiproquo de un umor negru, demn de marile comedii clasice. Într-una din cele mai animate scene ale spectacolului, în sala de bal de la Ritz Carlton, dansatorii completează distribuția, impresionând prin grația mișcării și rafinamentul costumelor: Daniel Vulcu, Denise Szabo, Denisa Benko, Raluca Sarca, Dominic Olar, Marius Precup, Bogdan Balota, Ionuț Șerban. 

Fără îndoială, nu a fost un demers facil, în măsura în care aflăm, din caietul-program al spectacolului, un material extrem de bine conceput și generos cu detaliile necesare unui receptor mai puțin inițiat, că piesa s-a jucat, până acum, în peste 20 de țări, însumând nu mai puțin de 2000 de reprezentații internaționale. Aruncând mai departe o privire asupra altor surse mediatice, observăm câteva conexiuni deloc întâmplătoare, menite să readucă sub lumina reflectoarelor ecourile unei personalități artistice nonconformiste, ce a refuzat convențiile și capitularea în fața gustului estetic unanim. De curând, viața lui Florence Foster Jenkins a constituit subiectul unei producții artistice din 2016, în regia lui Stephen Frears, cu Meryl Streep și Hugh Grant în rolurile principale. De asemenea, atenția asupra neobișnuitelor apariții publice din trecut ale sopranei începuse să fie atrasă încă din 2008, odată cu lansarea filmului documentar intitulat ,,Florence Foster Jenkins: A World Of Her Own”, în regia lui Donald Collup. În aceeași arie tematică se înscrie volumul biografic ,,Florence Foster Jenkins: The True Story of the World’s Worst Singer”, semnat de Darryl W. Bullock și publicat în 2016 la Londra.

Scenografia spectacolului de la Teatrul Regina Maria, realizată de Clara Labancz, ne transpune cât se poate de veridic în lumea plină de strălucire și grandoare a operei. Fiecare scenă are propria identitate vizuală, propria fizionomie policromă cu totul aparte. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, căci până și cele mai fine detalii devin simbolurile epocii, contopindu-se în densitatea unei atmosfere specială. Doar aparent dispuse într-un registru mimetic, obiectele și elementele de butaforie esențializează datele unui univers sufletesc, născut ca o reflexie a reprezentărilor Florencei despre sine. Privite cu atenție și în integralitate, refăcute în final ca un puzzle din crochiurile de imagini disipate într-un imaginar perimetru artistic al New York-ului, ni se dezvăluie un caz surprinzător de bovarism, manifestat însă nu în teritoriile difuze ale literaturii, ci în lumea eterată a muzicii de operă. Documentele vremii au oferit, de bună seamă, o consistentă sursă de inspirație, provocând fantezia scenografei, spre deliciul publicului. Aflăm că adevărata Florence își croia singură costumele de scenă și că deseori concepea grafica decorurilor pentru propriile recitaluri. La rândul său, personajul Florence ne surprinde în toate aparițiile sale scenice, intrând în fiecare rol cu o pasiune pură și nedisimulată. Ea trăiește ceea ce cântă, își revarsă ficțiunea în realitate, devenind fie Brunhilda, fie Carmen din opera omonimă a lui Bizet, fie o apariție angelică, vaporoasă, cu aripi albe, stufoase, la care va renunța, totuși, în scena finală a concertului de la Carnegie Hall. La polul opus, Dorothy se distinge prin sobrietate și rigoare vestimentară, contrapusă oarecum naivității dezarmante a acestei ființe cu suflet bun și devotat. La fel de auster, dar de un minimalism tăios și rigid, se profilează costumul Doamnei Johnson. Într-un alt stil sunt croite hainele Mariei, păstrând decupajul și coloritul aprins al ținutelor populare mexicane, în deplină armonie cu temperamentul vulcanic al tinerei menajere interpretate cu mult nerv și zvâcnet.

Gustul excesiv pentru grandios nu glisează totuși spre sfera kitsch-ului, ci provoacă neașteptate efecte estetice. Spre exemplu, decorurile din apartamentul sopranei din Hotelul Seymour, admirate chiar în partea expozitivă, au un inconfundabil parfum Art Nouveau, datorat obiectelor de mobilier și tapetului ce acoperă întregul fundal într-o imersiune de culori aprinse, calde, cu nuanțe purpurii. O altă secvență reconfigurează studioul Melotone Records, arborând pe același fundal portretele imense ale marilor artiști de operă consacrați în memoria culturală datorită talentului unic, dar și unor înregistrări de foarte bună calitate. În acest peisaj, Florence se consideră ea însăși o soprană de coloratură, convinsă că s-a născut cu un har aparte. În consecință, se avântă cu strășnicie spre cele mai dificile arii, pe care le masacrează cu vioiciune, dintre care amintim ,,O mio babbino caro” de Giacomo Puccini, ,,Addio del passatto” de Giuseppe Verdi, ,,Habanera” de Georges Bizet, ,,Regina nopții” din ,,Flautul fermecat” de Wolfgang Amadeus Mozart. Meritul actriței Gabriela Codrea este cu atât mai redutabil, cu cât toate pasajele muzicale sunt interpretate live, redând cât mai fidel stilul sopranei, într-un savuros registru comic-burlesc. La pregătirea muzicală a spectacolului au contribuit, de altfel, Ovidiu Iloc și Henrietta Varady, doi artiști experimentați, care au colaborat în trecut la numeroase proiecte artistice alături de trupa teatrului orădean. 

Cu excepția lui Cosme Mc Moon, a cărui luciditate bine ancorată în datele realității nu diluează cu nimic simpatia pe care i-o poartă Florencei, toate celelalte personaje privesc lumea printr-o lentilă deformatoare, întreținând această iluzie a gloriei, decupată, parcă, din isprăvile lui Don Quijote. Seducția visului se propagă electrizant. Florence confirmă deseori că își urmează visul, Dorothy poartă o fustă ce reprezintă un ,,vis cu păsări în zbor”, St. Clair, nebunatic, se visează uneori Henric al V-lea, pentru ca apoi, redevenind pragmatic, să conchidă ,,Că doar nu poți pune o etichetă de preț pe visele tale.”.

De bună seamă, senzaționalul a fascinat întotdeauna, însă adevărata istorie a lui Lady Florence nu se mărginește la ceea ce a consemnat necruțător, deseori în termeni ireverențioși, critica de specialitate a vremii, și anume ridicolul stârnit de lipsa oricărui fior de talent muzical. Robert Rushmore o considera ,,The First Lady of the Sliding Scale”, făcând aluzie la glissando-urile vocii ei. Parafraza din titlul articolului nu este întâmplătoare. Dincolo de asemenea execuții în efigie, se întrevede o poveste destul de complicată, în ale cărei sinuozități se conjugă generozitatea și fervoarea mecenatului artistic, dorința de a cânta cu orice preț în fața publicului și tristele umbre ale unei vieți familiale marcate de eșec. Poate că adevărata și cea mai durabilă creație personală a Florencei Foster Jenkins, așa cum o dovedesc capriciile de astăzi ale memoriei colective, este însăși reflexia artistică pe care și-a proiectat-o despre sine…

Photo credit: Sebastian Tonț – Defoto Studio

Notă: Articol publicat în Revista de cultură Familia, seria V, anul 53 (153), nr. 9 (622), septembrie 2017