O mise en abyme, poemul întreg

Cartea lui Athanasios sau, în italiană, Il libro di Athanasios, este un volum bilingv de poezie, proaspăt apărut la editura clujeană Grinta. Un volum atipic în peisajul literaturii de la noi. Mă refer la poezia care se scrie actualmente. Ela Iakab preferă să se așeze într-o nișă poetică aparte, clădită-n tonuri firești, isteț, profund, cu patimă creatoare. Se încăpățânează să-și urmeze pasiunea, ceea ce, în literatură, poate să devină un atu sau, la polul opus, motiv de rătăcire.

Cartea lui Athanasios este alcătuită din trei secțiuni: Sub cerul ofrandelor, Vin Îngerii, care conține poeme fără titlu, numerotate de la I la XXIII, și ultima, Dansul elementelor. În ele, vorbește un ascet, eremitul Athanasios. Textele sunt cioplite-n alveole de substanță puternic spiritualizată. Discursul se hrănește dintr-un efort de abstractizare, permanent. Avem, grosso modo vorbind, reconstituită, turnată-n limbaj poetic, povestea unui sihastru și a lumilor, paralizant de ireale, cu care acesta a intrat în contact. Ela Iakab își imaginează poetic o astfel de lume în care Athanasios este protagonist. Presupusele lui scrieri devin scrierile ei, se produce un transfer inedit de la ascet la muritor. O bucurie a împărtășirii lor. O cuminecare prin cuvânt.

La pagina 14, poemul Vamă îngerească pare a fi emblematic pentru întreg volumul: Nimeni pe lume nu m-a iubit,/ până la mistuire./ Numai deşertul,/ cu pulberea lui nălucitoare,/ a ştiut să ardă/ în rănile mele./ Numai deşertul,/ cu jertfa lui mută,/ a pus vamă îngerească/ între mine şi moarte.” Scrise, parcă, în stare de transă, aceste poeme scurte, dense din punct de vedere semantic, ating subtil ceea ce este mai de preț în ființa umană, sufletul.

Fiecare poem merită câte o oprire îndelungă, câte o interpretare-contemplativă. Poemul Pergament himeric se încheie printr-un vers memorabil: ”Pustiul e şi astăzi un pergament himeric!”, vers care dă seama despre starea de iterată transfigurare generică, eminamente poetică, perceptibilă-n filele scrise ori (încă) nescrise ale vieților noastre.

ela jakub

Poezia semnată de Ela Iakab este poezia unei singurătăți funciare. ”Unde e singurătatea mea pecetluită?” (Fulgerarea promisă); ”Am cioplit toate chipurile singurătăţii mele/ în pietre, adunate de eremiţi fără nume,/ sub cerul pustiei.” (Pergament himeric); ”după urcuşul celor şapte sute de trepte/ ale solitudinii,” (XXI). E descătușarea din chingile unui prezent împovărător, e tânjirea după comuniunea cu divinitatea, cu intangibilul, cu supranaturalul. Toate se întâmplă într-o țesătură de sensuri, într-o imbricare semantică, într-o neliniște subsecvențială,  care postulează starea de încremenire în fața minunilor. Existența e lăsată în urmă, ca o carapace insuportabilă.

Pentru Ela Iakab, în ultimii doi ani, studiul scrierilor apocrife a devenit, după mărturisirea sa, o pasiune. Monolog este ca o scrisoare lăsată de către Athanasios pământenilor. E o amprentă, un indiciu esențial, o mărturisire a prezenței lui în fiecare celulă a acestei cărți. ”Mă simţeam străin între oameni,/ îngerii nu mi se arătau nici în vis,/ cu toate că eu eram/ cel mai bun frate pământean al lor,/ implacabil, în iubirea mea,/ cum numai moartea.” (Monolog, p. 20)

Deosebite sunt imaginile feluritelor categorii de ființe care defilează prin lumile paralele, dar atât de tangente, ale lui Athanasios. Una dintre acestea este imaginea cerșetorilor de mană cerească, muți, născuți de o singură mamă, analfabeți, pe care poeta îi descrie ca pe un fel de extratereștri: ”Nu semănau cu nicio rasă omenească,/ şi, totuşi, păreau atât de umani./ Nici legendele nu spuneau cu ce se hrănesc./ Ştiau să despartă corpul de suflet,/ ştiau să leviteze,/ mai bine ca yoghinii.” (Cerșetorii de mană cerească, p. 24) O altă categorie de elită este aceea a muzicienilor răzvrătiți. Legenda muzicienilor răzvrătiți este un alt text percutant, trăitor sub aceeași năucitoare stare de transă, de ieșire din tiparele realității: ”Numai locuitorii pustiului ştiau/ legenda muzicienilor răzvrătiţi,/ care au plăsmuit sunetele/ celor şapte reverii saturniene./ Cu fluierul lor a prins fiinţă/ luntrea călătoare/ şi busola îndreptată mereu/ către sudul interzis,/ unde Îngerii-şi păzeau/ insula/ şi marea crepusculară.” (p. 26). Urmează descrierea oniromantului, a celui care încearcă să deslușească visele. ”Era deghizat în rege nebun,/ oniromantul cu trup arămiu.// Împletea din florile pustiului coroane/ şi le dăruia necunoscuţilor.” (p. 28) În aceeași gamă, a personajelor construite din fir astral, se află și magul călător, din poemul Ultimul mag călător.

Pietroglifele sau hieroglifele ciudate sunt însemne ale unei coborâri în vârste imemoriale, în preistoric, acolo unde totul e sub stăpânirea atemporalului. Poemele Elei Iakab ne vorbesc într-o limbă criptată, nepământeană. Efectul la cititor e unic. Autoarea are capacitatea de a prinde-n mreje ochiul interior al cititorului grăbit. Acesta e siderat, obligat să stea ca-n fața unei icoane, ca-n fața unui tablou, să admire, înainte de a trece la altceva. ”Din timp în timp,/ cu tandreţe nepământeană,/ sculpta în piatră hieroglife.// Lumini spiralate îi sfâşiau/ toate cele şapte aripi/ şi corpul de lut.” (Îmbrățișare, p. 34).

Femeia-arcaș tulbură apele unei liniști ancestrale: ”Singurătăţi nomade ţâşnesc din arcul tău/ şi trec prin mine,/ odată cu săgeţi/ întoarse mereu în tolba ta,/ fără pecetea iubirii mele.” (Vedenia mea dintâi, p. 36). Negustori ai macilor de argint continuă trecerea prin mulțimea anonimilor emblematici pentru parcursul textual. Ei sunt ”copiii nomazilor egipteni”.

În partea secundă, în Vin Îngerii, cuvântul lumina, accentuat diferit, produce un efect surprinzător. Are puterea unui bec de mii de wați, aruncă lumină orbitoare peste întreg poemul: ”Dar lumina lor sângerie lumina/ noaptea cu aşa o putere, încât se vedea/ din toate cele patru puncte cardinale.” (p. 52) O neașteptată comuniune între îngerii cerului și cei botticellieni se creează în chiar inima cărții. Fără a uza de culoare, de numirea ei, ci doar prin sugestie și prin intuirea adâncului de dincolo de cuvinte. Poeta descrie îngerii pe rând, îi, într-un anumit fel, ierarhizează. Sunt zece la număr. Dintre aceștia, ”cărăușul Zeului” e deschizătorul de drumuri. Se produce o țesere de angelice apariții, sub puterea neîntrupată a părelnicei oglinzi, instanță uzurpatoare de sensuri, obiect al căutării identității noastre. Și, iarăși, o imagine tulburătoare, ca atâtea altele:  ”Înlăuntrul ei (al oglinzii – n.n.), un Înger alerga dintr-o oglindă/ în adâncul altei şi altei şi altei oglinzi./ Fără să mă privească,/ fără să mă cheme.” (p. 56). Mulțimea de îngeri roiește paroxistic: ”Îngeri, miriade,/ îmi legau trupul înfrânt/ de mâinile lor evanescente/ şi mă târau,/ fără milă,/ prin cenuşa de astre/ dinlăuntrul oglinzilor.// Fără de sfârşit era muţenia elementelor.” (p. 62). Poemul întreg e o mise en abyme, o călătorie-n abisal.

Corpuri geometrice sacre sau platoniciene, corpuri sau trupuri astrale refac, în poeme, ordinea pierdută a lumilor de dinainte. Ela Iakab sondează punțile fragile dinte aici și dincolo, misterele religioase, formulele creștinismului, dar și pe cele cabalistice sau hinduse. Apar constant yoghini care levitează. Textul său poetic mizează pe forța unor termeni din aceste sfere, cuvinte care, venite din orizonturi diferite, consună, ca la început de lume, în aerul deșertului mitic, preistoric: astral, stelar, lunar, abisal, Zeus, Cristos/ Christos, Creatorul, Dumnezeu, epifanie, eremit, mag, nomad, cabalist, manuscris, hieroglife, pietroglife, rune, apele Styxului, Iacob, levitație, yoghin, sefirot (cu trimitere la arborele sephirot sau arborele creației, arborele vieții în tradiția iudaică), derviș ”călugăr musulman”, oreade ”nimfe din mitologia greco-romană, care locuiau prin munți și prin peșteri”. Pluralul folosit de autoare pentru sefirot este sefiroturi, un corespondent al îngerilor, o revărsare de energii pozitive, identificabile cu greu în ființa umană, recognoscibile la asceți, la eremiți sau la sfinți. Apare, de asemenea, inorogul, animal fantastic, legendar, din folclorul popoarelor orientale. O întretăiere de simboluri, un fel de baroc imagistic.

Foarte atentă la folosirea cuvintelor, Ela Iakab desenează în astral, cu un instrument care pare al muritorilor. Desene în astral, himere, ”semne translucide” și  alte îndeletniciri poetice, o indescriptibilă apetență pentru ceea ce nu poate fi descris în adevăratul sens al cuvântului. ”şi am văzut cum creşteau din semnele sferice/ sunete de o densitate astrală.” (Cele șapte pietroglife, p. 22).

Poemele sunt asemenea unor incantații, asemenea unor formule magice, cântate sau recitate, cu efect supranatural. Starea de extaz, de încântare, apare automat, ca și cum peste poeme s-ar fi presărat, repetat, o substanță magică. ”Cu incantaţii celeste a întors (el, Îngerul – n.n.) păsările/ în pieptul meu, deschis ca floarea de lotus./ Cu braţe aproape omeneşti m-a răpit în lumina lui,/ care creştea progresiv/ către singurătatea apelor de sus.” (p. 86)

Cartea lui Athanasios e o călătorie poetică prin cele trei corpuri: pământean, astral și spiritual, cu subtile, singulare și abstracte poziționări în plasma cuvintelor noastre. De ieri și de azi. Ela Iakab nu se ferește să folosească acele cuvinte care-i fac să tresare pe unii poeți contemporani, cuvintele cu care, odinioară, poezia se legitima și se autoproclama în cetatea literelor: singurătate, tristețe, suflet. Poezia sa e un proiect elevat de recuperare a unor sensuri definitorii, estompate sau pierdute prin firele temporalității care ne guvernează necruțător. Un proiect dus, cu har, la bun sfârșit.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *