Dialog exclusiv LaPunkt între Cristian Pătrășconiu și SILVIU ORĂVIȚAN
Cu ce pictați, în afara instrumentelor pe care le putem vedea/ simți/ pipăi? Precizez mai clar ce am în minte când întreb asa, abrupt: cu ce pictați din ceea ce nu se vede?
Dincolo de carne și sânge, omul este alcătuit din suflet și spirit, el aflându-se exact în locul unde imaginile și formele iși au izvorul. Iată de ce, ceea ce este valabil pentru un artist este și pentru oricine dorește să vadă dincolo; să nu asculți cu urechea, ascultă cu spiritul; nu privi cu ochiul, privește cu sufletul inimii; urechea poate doar să audă și ochiul este mărginit doar la puterea lui de-a vedea. Văzul și auzul devin astfel acordate cu “inima gânditoare”. Ochiul se deschide înlăuntru nu pentru a vedea, intuind semnificația ei tăinuită. Privirea impură, pentru că vede inclusiv semnele păcatului. Imperfecțiunea are acces la spirit, ceea ce părea că ne definește ca ființe limitate, “chioare”, dovedindu-se deschizător de orizont. Se produce o surprinzătoare limpezime, enunțul găsindu-și în final expresia. Ne bucurăm iarăși de aura existenței, de alt mod de așezare, de organizare plastică.
Stadiul ultim al artei, indiferent de materialele de care se folosește, ar fii tocmai aceasta: lipsa urmelor. Tu, privitorul (ascultătorul) ești acum arta însăși: memoria ta, gusturile tale, reflexele, delimitările, preferințele tale. Din ceva expus, decupat, scos în evidență, arta ajunge experiență cotidiană de viață. Biografia ta devine un capitol de artă. Ești, așa zicând, ilustrativ. De ce? Pentru că nici tu nu îți mai aparții. Despătimirea sfinților, prin care vorbește însuși Hristos, este în cazul artistului transparență maximă. În și prin tine se vede ceea ce cu adevărat, contează.
Apoi: de ce aveți nevoie când începeți să faceți un tablou?
De memorie, de mintea care îți amintește (etimologic legătura între minte și amintire). În felul acesta, adevărurile primordiale devin adevăruri relevate, mecanismul care te pune în legătură cu tot și cu toate funcționează ca un Pontifex Maximus relegând lumea; memoria dictează mâinii, caligrafiază formele. De un ochi limpede cu o privire care se nu se raportează la lucruri ci la aura care însoțește lucrurile, capabile să readucă firea la plasticitatea lumii originale, la plasarea ei în prezent și viitor, la dialogul și medierea continuă între Pământ si Cer.
Există ritualuri pe care le îndepliniți când începeți un nou obiect de artă plastică? Sau aveți anume tabieturi?
Să spunem exerciții mentale, de golire a sinelui, de eliberare de sub presiunea comandamentelor zilnice, de meditație. Rugăciunea în ultimă instanță ca un fel de examen pe care îl dau în fața noastră și în fața lui Dumnezeu. Putința de a adâncii lumea din jur cât și pe mine însumi, de a apuca drumul spre curățenie, spre cer.
Ca experiență personală intru în atelier, ca într-un scriptoriu începându-mi lucrul cu aceiași miniatură (după Tetraevangheliarul lui Petru Rareș de Urich) desenând-o de mii de ori, un exercițiu de învăluire într-un anumit tip de vibrație care îmi dezvăluie o lume ce nu se mai termină, o respirație, rugăciune care mă duce pe firul Aridnei spre Centrul Labirintului, spre Frumusețe.
Cum trebuie să fie spațiul în care lucrați? Și cum, sub nici-o formă, acest spațiu nu are voie să fie?
Mă simt bine dacă spațiul unde lucrez e o continuare a unei locuiri. Atelierul e o locuire în epură. Aici, “toată grija cea lumească să o lepădăm” după cum spune Heruvicul, în care “sus avem inimile” cu Ființa îndreptată spre cer, cu fața îndreptată spre centru. Atelierul sau spațiul tău de lucru trebuie să poarte întotdeauna chezășia că acolo se petrece acasă.
Sigur, am fost nevoit să lucrez și în “bătaia vânturilor”, în diverse locuri din lume unde m-a purtat destinul și mi-am clădit expozițiile. “Acasă” l-am luat cu mine într-o cochilie interioară capabilă să ocrotească facerea, menținând focul viu al creației.
De fapt – tabloul unde se naște mai întâi: în mintea dumneavoastră sau când începeți să trageți primele linii de culoare?
Tablourile mele vin de departe, “din lumea în care eu nu eram” dar despre care pot depune mărturie pentru, că le port în mine, în mintea și sufletul meu, pesemne fac parte din alcătuirea mea; sunt peceți care poartă partea simbolurilor fundamentale rămase la noi și care se cer scoase în lumină căutându-și întregul, invocând sensurile pierdute care au rămas Dincolo: lume în care am fost și pe care am pierdut-o (Raiul).
Primele linii – tușe de culoare sunt primii pași care urmăresc un drum, după un plan mental, inițial. El are un început și o țintă dar pe măsură ce il parcurgi se întâmplă să aibă viața lui, destinul lui, ajungând la aceeași țintă pe altă cărare de el știută, mai lesnicios și rapid. Dialogul dintre vrerea ta și vrerea lui este capabil să clădească în cele din urmă un edificiu de sine stătător. Opera (spun Opera pentru că dacă ea este să fie, ea este deasupra ta, contribuția ta la edificarea ei fiind minimă : exemplu, poți fii un bun conducător de pictură, ea venind de departe, contribuția ta fiind o lentilă care o captează, o potențează și o transmite la rândul ei).
Controlați tot, când lucrați la o operă de artă? Vreau să spun : vă e clar tot ce aveți de făcut de la bun-început sau sunt cazuri (dacă da, mai dese, mai rare?) când tabloul vă duce? Așa cum se spunea că limba ne vorbește…
Există după cum spuneam un plan inițial, o lumină mentală, o vedere de aici construită și structurată prin simboluri care trec pragul vederii profane chemând la vedere de dincolo chipuri încremenite de timp. Vederea de dincolo se întemeiază pe memorie care trebuie mereu recreată, care descătușează înțelesuri. Unificarea părților duce la dizolvarea formelor și volumelor în spațiul pur, complet în transparență. Tabloul poate deveni o ființă vie, începe să îți vorbească, te cheamă în universul lui scoțând la iveală lucruri tainice, de el știute care îți deschid perspective noi, nebănuite, date și de legile și constrângerile formei a mijloacelor de expresie (Picasso spunea că el nu caută, el găsește). Drumul spre adevăr (enunț) poate fii presărat cu nenumărate comori pe care ți le oferă expresia, totul este să ai acces și pricepere să îi deschizi porțile.
Și mai mult în această direcție : simțiți vreodată că există ceva sau poate cineva care vă ia mâna și că v-o mișcă atunci când lucrați?
Există o memorie a părților care își au viața și memoria lor, mâna fiind o parte, își are memoria ei. Memoria bunăoară a unui violonist, a unui pictor presupune mii și mii de ore de exercițiu care fac ca partea să aibă o independență față de întreg, să fie însuși o expresie a funcției, o continuare organică a sunetului sau a liniei, implicit a muzicii și a luminii.
Literatura se scrie, muzica se cântă, artele vizuale se developează. Toate fac parte din Logos, toate multiplu din Unul, care particularizându-se au creat mâna care scrie, care desenează, care sculptează, etc.
Ce faceți în opera dvs? Mai exact: ce SPERAȚI să faceți? Și ce nu ați vrea niciodată să faceți în arta dvs, cu arta dvs?
Arta trebuie să fie un mijloc, o cale, un drum de accedere, un releu capabil să corecteze și să amplifice, o fereastră deschisă spre dincolo, vigoarea unui reper spiritual, forță integratoare de viață supremă.
Acest permanent dialog între Cer și Pământ, între viață și moarte face ca tot căutând în grădina mea să găsesc răspunsuri săpând fântâna care dă de apa freatică similară cu a altor grădini, cu alte locuiri. Aici sunt zăcămintele serioase a unui Paradis primordial, centripet și unificator. Civilizațiile vechi precum cea sumeriană, egipteană, indoeuropeană, asirobabiloneană, maiașă, semitică, elenă, romană, etc; de la civilizațiile vechi ale Chinei și Japoniei, de la maiași la celți până la cultura și practicile vechi ale Africii: popoare, rase, țări, continente, au un numitor comun Simbolul. Cum se explică solidaritatea lui în diversitatea atâtor particularități? Acolo oamenii indiferent de culoare, rasă, nație au un suflet profund comun. Acolo iubirea, bucuria, tristețea sau singurătatea sunt la fel. Manifestarea simbolului solidar adună într-o nostalgie a Paradisului: Binele, Bucuria și Lumina. Rădăcinile noastre din cer păstrează amintirea Raiului.
Arta cu fața spre centru într-o bună rânduială așezată cu noimă într-o configurație dată în cercuri concentrice în jurul unui Centru – Unu (Alpha și Omega) care se revarsă peste tot umplând lumea de sens integrator cu ordine și echilibru. Îmi place să mă așez cu lucrul meu într-una din cămăruțele acestui fagure universal, fiind un multiplu disciplinat, integrat și ocrotit (locuirea ca ocrotire) având menirea și rostul meu.
Îmi place să-l citez mereu pe Sfântul Grigore de Nazianz: în fiecare zi când mă închin, îl rog pe Dumnezeu, să nu azvârle asupra mea păcatul cel mai pustiitor, păcatul cel mai greu de purtat, păcatul de a avea păreri personale.
Originalitate cu orice preț duce la pierderea originii. Cine suntem? De unde venim? Care sunt rădăcinile noastre? Traiectoria noastră definitivează un drum nobil: venim din Rai și mergem spre Împărăția lui Dumnezeu, recuperându-le.
Părintele Raphael Noica răspunzând la întrebarea ce înseamnă frica de Dumnezeu răspunde înțelept că Dumnezeu nu bate cu parul, nu de astfel de frică trebuie să ne temem ci de eliminarea și scoaterea din rânduiala Lui. Când lumea începe cu tine fără principiul unificator face ca fiecare să aibă filosofia lui de buzunar. Etalarea propriei psihologii poate să ducă la o mișcare browniană în care nimeni nu se mai înțelege cu nimeni, traiectorii imprevizibile deconstruind lumea și facând-o țăndări. Rugăciunea mea este să fiu ferit de asta, de rătăcire prin orgoliu, de cădere în sus.
Cum vedeți formele acestea care ies din dvs și capătă forma unor obiecte de artă? De unde vă vin? Le țineți de mult timp în dvs? Le-ați visat? Vin ca străfulgerări?
M-am născut într-o lume plină de semne. Deasupra copilăriei mele erau întinse covoare, țesături, vechi și uitate izvoade, motive și simboluri pe care le reiau mult mai târziu în ceea ce fac eu. La început eram uimit de anumite obiceiuri, ritualuri legate de momentele importante: viața și moartea, de firul de lumină ce face trecerea de aici – dincolo. Evenimentele care preced, instalează și glorifică veșnicia. Datina din Ciclova legată de aceste evenimente se cheamă slobozitul luminii. După înmormântarea cuiva din familie te duce în amontele râului Ciclova și făcând bărcuțe din colăcei în care se pun lumânări, și după un ritual liturgic de invocație li se dă drumul pe râul Ciclova slobozându-le. În memoria mea și acum sunt zeci și zeci de lumânărele, de lumini care dispar în negura văilor pe râul Ciclova. De altfel ele dispar, dar în același timp, foarte interesant, că acest obicei se făcea la revărsatul zorilor; luminițele dispar în noapte dar în același timp sunt preluate de lumina zorilor care tocmai se ivește și le amplifică în lumina potențată a Soarelui de peste zi. Este un ritual de rezonanță cosmică, firul de lumină, firele de lumină leagă existențele particulare de principiul unificator, de trecerea la viața veșnică, care tocmai leagă lumina de primii pași în veșnicie. Mai târziu am văzut similaritatea ritualului bunăoară în valea Gangelui: mii de luminițe alunecând pe cursul apei care descriu și structurează un obicei și un ritual cosmic de amplificarea și rezonanța luminii.
Plecând de la acest obicei îmi amintesc că din copilăria mea am rămas cu alte reflexe, să spun alte răspunsuri, nu știu dacă e bine spus răspunsuri mai bine ar fii întrebări legate de moarte, viață, bucurie, întristare. Pentru mine Maica Lena, bunica mea, era un personaj fantastic, era jumătate din univers, știa totul, avea întotdeauna răspunsurile la ea, care veneau dintr-un spațiu imemorial. Pentru ea mersul la cimitir, la morminți, cum spunea ea, era un lung taifas și conversație cu omul ei, Gheorghe, bunicul meu, care nu de mult murise, la care se ducea și făcea cereri să o ajute în gospodărie la strânsul prunelor sau adunatul fânului, pe care el chiar o asculta. Îmi aduc aminte că într-o zi excedată de munca colosală pe care trebuia să o facă întoarsă din grădina a exclamat: “m-a ajutat, Gheorghe, mi-a bătut și mi-a strâns prunii”. Pesemne a venit o pală de vânt pe pătura pe care ea stătea și a adunat toate prunele în poneavă. Deci, moartea era ceva viu care se instalase dincolo, era o trecere firească, o punte, de unde circulau semnale în ambele sensuri: de asta spun că nu știu dacă erau răspunsurile adecvate, dar întrebările erau puse.
Obiceiurile legate de copilăria mea, când parcă mă văd și acum cu omătul până la brâu, mergând în jurul Crăciunului la pițărăi, și colindam, uram înspre bucurie, belșug caselor sătenilor. Umblatul cu Steaua, de atunci pentru mine Steaua este un simbol, cartografiind Lumina. Ea leagă sărbătoarea Nașterii Domnului de Sărbătoarea Paștelui. Când lumina de pe Steaua asta magică, lumină de la răsărit este recuperată, țintită și răstignită pe crucea de jertfă a Mântuitorului.
Drumul luminii leagă Nașterea – întruparea Domnului de crucea Învierii, acolo unde s-a născut lumina speranței și a marii bucurii. Mă gândesc că aceeași lumină prevestită la miracolul nașterii devine amplă și invadatoare în noaptea Învierii. În interiorul fiecăruia Ea se concretiza prin sutele de lumini aprinse pe pervazele caselor și în ferestrele lor, pe colinele satului la care noi, copiii, participam cu focuri de artificii în care tot satul ardea prin coparticiparea luminii la Liturghia și procesiunea pe care o săvârșeau sătenii în această noapte.
Tot ca un popas a Luminii, de la Nașterea Domnului la Înviere, îmi vin în minte datinile din Săptămâna Mare, care precede Paștele. În fiecare avlie (curte) se aprindeau niște focuri dintr-o anumită rădăcină, boz în termeni locali (rug), pe care noi copiii, cu formule de incantație săream peste ele înspre purificarea noastră și a casei. De fapt o inițiere și un dialog, o întrupare în imagini a Rugului Aprins pe care “focul îl arde și nu-l mistuie” . Câte aminitiri legate de lumină, Lumina-suveică, care leagă și dezleagă lucrurile…
E prea multă lumină sau prea puțină lumină în lumea dvs, domnule Oravitzan?
Firul strălucitor, acea disponibilitate de a capta în materie lumina ingenuă și necreată, de aici infinitele câmpuri de aur, în care nu se vede nimic din afară, în care nu se oglindește nimic accidental sau definit, cea din care răsbate și adie energia nemăsurată a unei existențe fără început și fără sfârșit. Mesajele astea care au amuțit, care și-au transmis către noi doar ambalajele vizibile, de o măriție aproape nepământească, trebuie să le capteze, să le retransmită pictorul. Lucrările mele și cu atât mai mult iconostasul de la Cluj, chiar asta încearcă să facă, încearcă să surprindă momentul în care materia se deschide, înflorește, își pierde opacitatea și devine un mediu transparent care nu absoarbe lumina ci o generează, o eliberează din propriile sale resurse, din cele inițiale, și lumina asta nu este lumină din afară cea dirijată, lumina care se stinge și care aruncă umbre, ci o lumină fără surse și fără istorie.
Dacă e prea multă sau prea puțină lumină asta depinde de capacitatea propriei mele ființe de a o capta. Sigur când pe lentila de captare se depun reziduri care vin din rătăciri, din zoaiele umorilor, din impulsuri psihologice care o tulbură și o fac opacă. Privirea pe dinlăuntru, curățirea și drumul spre desăvârșire fac posibilă limpezimea și transparența ei.
Dar, ce credeți, e prea multă lumină sau prea puțină lumină în lume? Ce faceți cu ea? Ce facem cu ea? Ce să facem cu ea?
Prima comandă divină a fost fie Lumină și s-a făcut Lumină! Lumina este esența structurată a Lumii. Prima zi a genezei a conturat prin facerea luminii, Aura lui Dumnezeu. Suntem cu toții, sau ar trebui să fim cu toții, în interiorul aurului divin. Totul este lumină, Lumină care este la originea lumii și care a clădit Universul. Singurul acces la centru, la Unu, la Dumnezeu este lumina. Dacă nu lucrezi în lumină, dacă nu înțelegi ce reprezintă lumina, nu înțelegi nimic din viață. Întreaga creație omenească se naște din nostalgia Paradisului. Noi am fost acolo, am fost locuitorii Luminii, dar prin păcatul originar am fost alungați, pierzând mântuirea. Prin iubire si sacrificiu Dumnezeu a coborât în istorie prin întrupare, redându-i omului chipul. Regăsirea luminii dintâi ne-o dă Fiul Domnului pe cruce; jertfa Lui este recuperatoare și restauratoare pentru ființa noastră pierdută. De la Fiat la Lux este un drum care în geneză a ținut de Logos. Dumnezeu făcând lumea cu toate miracolele ei. Lux însemnând o pluritate de fațete ale Luminii care potențează și diversifică lumea. Dacă Dumnezeul din noi este cratima cu Dumnezeul Tatăl, lumea poate fi salvată.
Creați sau reamintiți? Sau ce alt verb – și de ce – e cel mai adecvat pentru arta pe care o faceți?
Dumnezeu a creat lumea el fiind singurul creator este în totul și toate. Am mai spus, un artist este un multiplu; dacă îi este dat harul, el poate să fie un bun conducător, de Pictură, Muzică, Poezie. El trebuie să își reamintească după ce a văzut și a trăit atunci când el nu era, participând la spectacolul lumii și la minunile ei, la miracolul vieții și al ființei. Numai cu o bună memorie poate să participe la dezvăluire, trăgându-i-se puțin din perdeaua Tainei.
“Ciclova este pentru mine centrul lumii. Eu m-am trezit pe cerurile copilăriei mele cu covoare, cusături…Și de aici mi-am dat seama că există o geometrie care le cuprinde pe toate.” – așa ziceți dvs. Întrebarea mea, care pleacă din acest citat: “geometrie” e cuvântul magic, cuvântul rotund? Cuvântul cel mai încăpător?
Dumnezeu când a făcut lumea a fost un mare geometru, și putem spune că geometria lui Dumnezeu este întipărită în lume prin “corola de minuni”, cum spune Blaga, prin perfecțiunea armonică a vieții, a frumuseților vieții, a frumuseților ce țin de ritm și armonie, de echilibru și pace.
Formele geometrice sunt considerate încă din cele mai vechi timpuri simboluri care reduc la esență adevărurile cele mai complexe, ele sunt o schiță a realității. Prin ele ajungem la esență dobândind cunoașterea. Aceste tipare repetitive sunt elemente constitutive care stau la baza Universului. Geometria sacră este o modalitate de a vindeca, de a pune în valoare frumosul în artă, arhitectură și design, în viața noastră într-un mod echilibrat și ordonat. În structurile și desfășurările simbolurilor metafizice fundamentale există o logică terestră și celestă, Pământul și Cerul sunt reflexe ale celuilalt, această idee reprezintă citatul “precum în Cer așa și pe Pământ”. Legi matematice care stau la baza construcțiilor: numărului PHI, cunoscut sub numele de numărul de aur (raportul de aur), proporțiile celeste, șirul lui Fibonacci. Geometria stă la baza corpurilor perfecte primind însușirea de corpuri sfinte sau sacre: cubul, tetraedul, octaedrul, dodecaedrul, piramida, etc.
Ce e transa pentru dvs? Cum umpleți, cu experiența dvs artistică, formula aceasta – “a lucra în transă”?
Aș opune termenului transă cel de extaz, mai adecvat în acest sens. Primul termen ține mai mult de hipnoză, de vrăjitorie, de modificarea conștienței amorțindu-ți simțurile. Cel de-al doilea ține de miracol: senzația părăsirii propiului corp și pătrundere într-o altă lume. Este o stare de mare intensitate integratoare, de mare bucurie, liniște și pace. Din ieșirea din sine în afară de sine, parcurge un drum ce leagă o ordine omenească de ordinea Dumnezeiască. Aceasta nu e posibilă înafara harului, voinței cerului, pentru că nu există viață mistică fără har lucrător. Pe acest drum se dobândește conștiința cosmică omul putându-se desprinde de ego-ul său.
Prin această abordare mistică a creativității, semnificația lucrărilor de artă se situează dincolo de individ primind o nouă dimensiune integrator-universală cosmică.
Bunăoară, cercetând mozaicurile bizantine, din Sicilia, de la Montreale sau Cefalu, mozaicurile de la Ravenna, am descoperit în curtea bisericii Sant Apollinare o basilică mică, Galla Placidia cu mozaicuri bizantine în care am intrat prima oară, probabil și orbit de soarele mediteranean, am perceput în interiorul ei, doar întunericul. După un timp, suficient ca umorile personale și comandamentele zilnice să fie uitate, corpul gol de mine a devenit o cutie de rezonanță…Atunci am văzut că mijesc stele deasupra mea, organizându-se într-o cruce care m-a cuprins, bolta deasupra mea a început să lumineze. La un moment dat, nu mai era lumina stelelor ci eram eu luminat. Lumina a trecut în mine (s-ar chema teologic chenoză). Atunci a început o posibilă rugăciune “Doamne Cel ce vi în taină, ai milă de noi căci nu ne dăm seama cât suntem de nedesăfârșiți și cât ești de aproape de sufletele noastre. Luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumina prin ochii Tăi, să trăim în veci prin viața Ta, Lumina și Bucuria noastră”, acesta este doar un exemplu de mare arc voltaic între tine și lumina cerească capabil să te purifice.
Cum lucrați culoarea? Cum o gândiți? Cum vreți să se vadă și cum încercați să o faceți să se vadă?
Eu văd culoarea diferit de experiențele colegilor mei pictori. Întradevăr ea provine dintr-o desfacere a luminii trecute printr-o prismă triunghiulară, obținând un spectru format din șapte fasciculi de culori, ROGVAIV (culorile după inițiale) care sunt și culorile curcubeului. Culorile sunt parte a unei lumini divizate, a luminii rănite, pentru că sunt numai parte a luminii care își caută întregul, o particularizare a luminii totale, parte din întreg (lumina albă). Sunt cunoscute cu precădere experiențele artistice sfârșitului de sec XIX și început de sec XX: impresionismul, postimpresionismul, pointilismul, etc, care a dus expresia cromatică la o înălțime nemaiîntâlnită, o teribilă diversificare a ei, o perfecțiune a ochiului ca lentilă. Compunerea și descompunerea luminii fizice, a dispersiei și refracției fac din nuanțele, claritatea și luminozitatea ei o nouă poetică a luminii. Pe mine mă interesează, însă, culoarea ca întreg, culoarea în corul Luminii. Prezența unei culori, singulare, o face să sufere după suratele ei care formează întregul – albul luminii (ex. culoarea roșie, întotdeauna își cheamă complimentara – verde, care la rândul ei este format din albastru și galben), care în totalitatea lor formează întregul.
Fiecare culoare emite pe o lungime de undă o anumită frecvență, produce o anumită vibrație care o particularizează, e un fel de partitură solo. Frecvența culorilor rămase în complectarea și recompunerea întregului luminii albe trec prin ochi fără urmă găsind așternut în spatele lui, în interiorul nostru programat spre perfecțiune. Lucrul acesta a fost posibil în arta sacră.
Marile culturi nu folosesc decât anumite culori cu o încărcătură simbolică. Orientul cu cele o mie și una de nopți, ale albastrului profund, smaraldului și topazului au făcut spre exemplu din Basilica Sf. Sofia un posibil Rai terestru (este de fapt prima exclamație a vizitatorilor ruși când au vazut-o : aici este Raiul). Trebuie să privim aura, nimbul ca un discurs despre geometria luminii, despre epura ei. Condensarea luminii (cu tot spectrul ei) este aura, legătura dintre lumea vizibilă și invizibilă, străbătută de suflul divin. Aici Lumina – aură, înseamnă plinătate, iar plinătatea este întregul. Aura, punctul terminus de înălțare a luminii, deplinătatea ei presupune un anumit mod de organizare plastică. Volumul devenit, suprafață, constrânge spațiul să devină plan. Dispar distanțele fizice; singura mișcare posibilă este pe verticală.
Aura – receptacol divin – iată starea supremă. Îl poți atinge numai când îl poți percepe în inimă, ca o iluminare.
De unde vin crucile dvs? Crucile din ceea ce faceți în artă? Și ce sunt ele? Cum le-ați vorbi, cum le-ați deschide sensul către cei care le-ar putea privi cândva sau care nu le-au privit îndeajuns?
Mai bine de 30 de ani mă ocup cu aceste două simboluri metafizice fundamentale, crucea și centrul. Este crucea-centru și tot ceea ce derivă de aici, este o cruce a Învierii, a șanselor să spunem o Cruce a Luminii pentru că aceste simboluri fundamentale, Crucea, Centrul și Lumina, reprezintă căutări ale omului din totdeauna. Ele au o solidaritate tainică la toate marile culturi și civilizații care s-au perindat. Crucea răspunde tuturor situațiilor existențiale ale omului cu latura ei orizontală și latura ascensională: verticală de cuget, de suflet, de spirit.
Crucea este un suprasemn Al Logosului întrupat, loc geometric prin excelență, centriped, operând în geografiile terestre și sacre care adună laolaltă tot ce află sub Soare. Crucea ca suprasemn, ca ancoră, care remagnetizează universul, restaurând tot: creatură, idee, semn, memorie și cuvânt, crucea ca semn al jertfei divine și simbol prin excelență ecumenic asemenea frumuseții care adună. Crucea este Calea, Călăuza, poteca, ordinea, ieșirea din labirint. Cea mai directă, rapidă și scurtă scară de la Pământ la Cer.
Crucile sunt peste tot. Ne întâlnim cu ele la tot pasul. Părintele Stăniloaie spune că nu întâmplător Dumnezeu întrupat s-a jertfit pe cruce, aceasta însemnând centrul lumii.
Cerc, pătrat, cruce, centru? Ce sunt acestea – fiecare în parte, dar și (mai ales cred) împreună – pentru dumneavoastră?
Cercul, pătratul, crucea, centrul, sunt cele patru simboluri geometrice fundamentale metafizice. Ele sunt semne grafice, geometrice, simboluri metafizice care își au corespondențe în lumea reală. Cum poți să vorbești despre iubire, bucurie, tristețe, succesiune firească a stărilor noastre? Cum poți să caligrafiezi dorul omului spre Cer? Toată lumea aceasta tridimensională, multiplă, bogată, diversă, cum poate fii redusă la un petec de hârtie, la o suprafață plană care are doar două dimensiuni, decât printr-un sistem de echivalență. Bunăoară ca în matematici: unu și cu unu, fac doi, cifra unu are acoperire în real pentru că un copil și cu un copil fac doi copii, un măr și cu un măr fac două mere, o carte și cu o carte fac două cărți, s.a.m.d.. Tot așa suprafața plană împărțită în subdiviziunile ei: punct în mișcare, linie, care determină suprafețe care la rândul lor le articulează forme, au dat naștere la figurile geometrice, simbol – care prin echivalențe acoperă fapte, stări, evenimente din lumea reală.
Am vorbit mai sus despre Cruce și Centru ca mod de dialog între Cer și Pământ, între om și Dumnezeu. Să ne oprim puțin și la cerc și pătrat: pătratul vine din determinări ale celor patru direcții apostolice (N-S, E-V), drumuri apostolice care pleacă din centru și delimitează un spațiu al locuiri finit. Ieșirea noastră din aceste determinări este privirea noastră spre Cer, de unde am venit spre bolta cerească care desenează în jurul nostru un cerc cuprinzător. Există o relaționare pe verticală între centrul pătratului și centrul cercului. Pe axa lui în epură, se află pătratul rotit, Ierusalimul ceresc, care formează ca simbol, octogonul, ziua a opta, ziua desăvârșirii totale, a Parusiei.
Le opuneți pe cele patru altor noțiuni? Sau nu aveți nevoie de așa ceva?
Pe lângă acestea, mai sunt și alte simboluri de care mă folosesc, care nu neaparat se opun, ci le complectează îmbogățindu-le pe cele de mai sus.
În multe dintre lucrările mele apare labirintul, ca drum al cunoașterii care are un cifru în lumină, care face posibilă calea de la periferie la centru. Ele sunt o variantă, de asemeni a dialogului dintre Pământ și Cer, construind un edificiu din plase și noduri care încifrează calea spre centru, pe care îl apără și protejează ajungând acolo doar printr-o inițiere în tainele luminii.
Am vorbit despre nenumăratele mele călătorii în labirintul lui Urich (din tetraevangheliarul lui Petru Rareș). Este un exercițiu de încărcare a sufletului în jaloanele date. Țintirea continuă spre centru îți disciplinează gândurile în rigoarea căutărilor, face posibilă concentrarea: de fapt acest drum este un drum al rugăciunii, al liniștii isihaste, al invocării și repetării continue a celei mai la îndemână rugăciuni (cea mai ușoară și cea mai grea în același timp) – rugăciunea Inimii.
Cruce și lumină? De ce? Crucea greacă? Din nou, de ce mai ales aceasta?
Crucea greacă este creștină și precreștină pentru că este proiecția lumii. Anterior vorbeam despre simbol, de la simbol ajungem la pătrat, de fapt la relația pătratului terestru cu pătratul ceresc (Ierusalismul ceresc), de fapt, dorința de a-l căuta tot timpul pe Dumnezeu. Acest lucru determină o cruce egală. Oricum am învârtii pătratul, printr-o simplă translație, ajungem la octogon, care este determinat ca axe de cruci egale. Crucea cu brațele egale este o cruce universală; ea exprimă echilibrul și dimensiunea divină: Dumnezeu totul în toate. Brațul orizontal: puncte de determinări ale subzistenței noastre, a condiției umane, a mersului omului căzut în istorie și brațul vertical – recuperarea și restaurarea lui, drumul către Dumnezeu și absolut: o scară a purificărilor continuă.
Brațele egale ale crucii care s-a impus cu titlul de cruce grecească, probabil vine din filosofia greacă, filosofie care a determinat, mai târziu, gândirea noastră, un perfect echilibru între trăirea dionisiacă și meditația apolinică, între Existență, Ideal și Taină.
Ce este lumina? Cum o putem compune, recompune, desfacem?
Mă preocupă de foarte mult timp icoana Luminii. Icoana este un releu, e un canal care te conduce de aici, din lumea văzută, dincolo în lumea nevăzută. Pentru prima data Lumina a fost prezentă drept chip al său în mozaicurile bizantine. Ce înseamnă mozaicurile bizantine? Înseamnă mii și mii de pietricele având fiecare alt unghi de impostație. De fapt, în felul acesta, suprafața este împărțită în mii și mii de oglinzi care reflectă sau refractă lumina depinzând de înclinația de incidență. Unghiurile acestea polarizează lumina creând dispersia ei într-o lumină oscilatorie, vibrantă. Numărul infinit de pătrate format din pietricelele mozaicului este luminat de la Soare, luminatorul din ziua a patra după Geneză, în mișcarea sa dinspre răsărit spre apus oglindit pe peretele mozaicului ne revelează o lumină care se amplifică și se potențează în funcție de momentele zilei. La toate acestea se adaugă și mișcarea ei, oscilația ei în funcție de mișcarea privitorului. Efectul pentru privirea imediată este ca mișcarea spicelor de grâu în bătaia vântului. În felul acesta Lumina se pulverizează, devine transparentă dispare materialitatea suprafeței, nu mai vezi pietrele – suportul ei -.
Acum ochiul nu mai privește, ci vede, acum aurul mozaicului și transformarea lui în aură. Ochiul se deschide înlăuntru nu pentru a vedea, ci pentru a străvedea lumea, intuind semnificația ei tăinuită. De fapt, aici este un simbolism hilesic, legat mai mult de esența materiei, decât de formă, percepem lumina fără a vedea izvoarele ei. Aceasta este șoapta divină. Lumina se desprinde și trece prin tine, se crează un mare arc voltaic între tine si Lumina intelectului divin capabilă să te purifice.
Aceasta ar fi lecția mozaicului bizantin, lecția luminii compuse și recompuse, transpunerea ei în starea de iluminare în care aurul nu mai este aur, ci aură, nimb (aidoma nimburilor sfinților). În lumina asta neânserată stă sfințirea, dumnezeirea, acolo iconarii au notificat To On (cel ce este).
În acest invizibil văzut transcendența luminii ne unește pe toți, în fluidul care curge, care este în tine și dincolo de tine, acolo toți suntem egali prin Hristos. În lumina învierii, în adevărată comuniune despărțindu-ne de starea noastră de pluri, multipli devenim Unu în Lumină.
Lumina trebuie pusă pe orice?
Lumina pe lângă dimensiunea metafizică și spirituală are și o funcție terapeutică-soteorologică. Ea ține Lumea vie în frumusețe și echilibru. Lumina apare în toate religiile ca principiu absolut universal și deci, unificator al tuturor culturilor. Ea este aceea care ne ține în fiecare zi “în locul etern unde Soarele strălucește lumina aurorei perpetuă, fără întunecare petrecând ore de bucurie fără sfârșit (Basarab Nicolaescu)”.
Așa stând lucrurile, lumina nu trebuie pusă, ea se pune, se așează la temelia ființei noastre, ea ne zidește realitatea, văzând Evidența Absolută care este Lumina matrice. Eu m-am trezit purtat de lumina simbolurilor, din izvoade vechi : râuri de lumină pe opregele și cusăturile bănățene perindate în fața ochilor mei, caligrafii de aur pe aur, alb pe alb, făr` de început făr` de sfârșit, imemoriale semne ce alcătuiesc simboluri geometrice ale luminii: pătratul, rombul, pătratul rotit, alcătuindu-se în structuri după legi știute și neștiute; aduceau o data cu curgerea lor Taina și Lumina.
De unde vin aceste simboluri cusute peste tot? Obsesia aceasta a însoțirii firului de aur care cară lumină înscriind-o continuu. Lumina funcționând ca o suveică, ca o ștafetă ce se predă de la unul la altul, de la o generație la alta. Țăranul nu poate explica de unde vine, ce este și de ce o face. El știe că aceste lucruri le poartă în sărbătoare, liturgic, la biserică, când curățit pe dinlăuntru după Sf. Împărtășanie îmbracă haina de Lumină (veșmântul cusut cu simboluri), ca un sacerdoțiu – atunci straiele îi devin una cu el, veșmântul devine pielea lui.
Cum va fi, cum ar putea fi când nu vom mai recunoaște aceste semne și simboluri, numite de mine în întrebările de mai înainte și lucrate și de dvs în mai toată creația dvs?
Ar fi un nou Turn Babel. Prin deconstrucția lumii am pierde putința de a întregi vreodată simbolurile, am pierde înțelesurile lor pierzând memoria, reamintirea devenind nulă, face ca uitarea să ne ducă la o groaznică însingurare; totul va fii de niciunde ori de nimic. Ziua de azi neputându-se lega de cea de ieri, nu va mai putea fi nici cea de mâine, nimic nu se mai leagă. Pierzând Cerul, întunericul ne va cuprinde în neființă. Din păcate, acești pași amenințători își fac simțită prezența astăzi. Cum arta este o conservă a umanității, postmodernismul este o artă și o filosofie a cioburilor unei civilizații căzute în care nu ne mai regăsim: urâtul, ieșirea din matcă a ego-ului, violența, agresivitatea, dialogul surzilor, o lume care sălășluește în “a avea” în derivă, în alunecare în neant.
Cred că frumusețea va salva lumea, pacea și echilibrul ei, de fapt o reîntoarcere la starea de grație când frumusețea trona secole de secole. E drept că ea nu este un ultim cer, dar este un loc unde putem sta în așteptarea ultimului cer: Credința și Mântuirea.
Să mergeți către arhetipuri în arta dvs a fost o opțiune care a avut loc la un anume moment sau a fost ceva cu mult mai mult, ceva organic, ceva de neevitat?
Nu aveam putință să merg pe alte cărări decât cele predestinate din copilăria mea de care aminteam. Ele m-au purtat, m-au dus în această lume a arhetipurilor, a luminii, a credinței, a dialogului între Pământ și Cer, om și Dumnezeu. Ca artist, prima oară, am întâlnit pe acest drum al simbolului, al artelor plastice românești contemporane, pe Țuculescu. Expozițiile lui, din 65 și 66, au pus problema simbolului recuperându-l în arta sa. Pentru mine, atunci, ieșind din noaptea comunistă, el a fost artistul contemporan care memorând și reamintindu-și originile a legat Lumina din picturile lui de originea și lumina neamului nostru.
Mai târziu, am sa-l descopăr pe Brâncuși care a văzut Lumina care ne leagă de suflul divin și care nu întâmplător, în nenumăratele variante, ale Păsări Măiastre, accentuează lumina din străfundul materialului făcând multiple variante polizate, șlefuite și mângâiate pentru scoaterea ei la suprafață, lumina bronzului capabilă să intre în dialog cu lumina noastră interioară rimând cu intelectul nostru divin. Un raport contemplativ care face credibil un anumit tip de fuziune. În lucrările lui am întâlnit pentru prima dată șoapta divină, lumina ascunsă și tainică în profunzimea materiei lăsată de creator și care poate fii transmisă nouă prin mijlocirea Meșterului.
Pentru mine este un mare semn de întrebare cum de arta plastică românească modernă și contemporană nu își aruncă privirea înspre zestrea și tezaurul nostru cu arhetipuri clare, cu un suflu universal și cu o lumină divină. Oare de ce omul ultimilor ani, a așternut zăbranicul peste aceasta?
Cum să facem/ce trebuie să facem asa încât să vedem cele nevăzute, domnule Oravitzan? Care e răspunsul dvs la aceasta?
Simbolul nu este un element arbitrar sau convențional, ci exprimă intrinsec esența făpturii și, tot odată, legăturile ei cu principiile creației. Întreaga manifestare umană este o țesătură de planuri orizontale și verticale care își corespund între ele realitatea reprezentată de simbolul totalizant al crucii. Realitatea simbolului face ca fiecare act al omului, fiecare gest, să aibă o semnificație: activitatea acestuia, scoaterea ei din uitare se petrece în termeni cultici. Anticipând cerebrarea memorială a lumii, arta permite accesul către sinteza dintre principii, simboluri și ritualuri. Departe de a fii un scop în sine, arta își dovedește “utilitatea” în faptul că trimite insistent la ce este dincolo de ea. În acest fel iconicitatea actului artistic reprezintă un adevăr esențial: chipul văzut al nevăzutului, prezența invizibilului, prezența transcendentului în care vedem și suntem văzuți. Pașii de urmat : Luminează-mă, Curățește-mă, Desăvârșește-mă, Miluiește-mă!
notă: Prima jumătate a interviul a fost publicată în revista România literară. Aceasta este versiunea integrală a interviului.
