Privită de la înălțimea Meridianului Zero, de pe colina din parcul Observatorului Naval Regal, Tamisa pare un fluviu ascuns, liniștit și împăcat cu trecutul său vijelios. Împrejmuiește leneș bucla de pământ pe care s-a construit în ultimii zeci de ani ceea ce am numit, în prima parte a relatării, imperiul financiar britanic. Părăsesc parcul și mă las pradă ademenirii acvaticului, presimțindu-i izul specific, recuperat astăzi doar de malurile marilor fluvii ale lumii.
Viața studențească palpită cu vioiciune în campusul universității. Un evantai de afișe și pliante vesele și multicolore înviorează zilele și nopțile de iunie. Unele ne readuc aminte că ne aflăm în sezonul marilor festivaluri teatrale. Flash-uri de cuvinte bine alese, cadențate de imagini cu un cert impact vizual îmi provoacă o mare bucurie, căci ne introduc în atmosfera Pre-Edinburgh Comedy Festival, ce va avea loc în perioada 14-30 iulie la Cutty Sark Theatre. Simt că Greenwich are o apetență specială pentru spectacol, o vocație pentru happening și o efervescență a vieții ce radiază din orice unghi ai privi lucrurile. Orice plan poate deveni instantaneu o microscenă improvizată, unde fiecare își poate construi cu generozitate propriul rol.
Restaurantele se arată de îndată, înșiruite precum mărgelele de sticlă pe un colier impregnat cu sofisticate arome orientale. Bucătăria britanică se înnobilează cu nota înaltă și tare a mirodeniilor exotice. E bine totuși să nu ne grăbim cu alegerea localului, pentru că am văzut numeroase meniuri asezonate din plin cu nocivii carbohidrați. Într-un pub liniștit, cu decorațiuni interioare inspirate din profilul naval al regiunii și frecventat mai ales de londonezi, îmi încânt simțurile cu o delicioasă salată Caesar (care mă va determina, de altfel, să revin în același loc și în zilele următoare). La un colț de stradă, privirea mi-e răpită de firma cu irizații cromatice navy a celui mai vechi shop din lume. Diverse suveniruri, ambarcațiuni în miniatură, obiecte vestimentare de navigație, toate acestea anunță apropierea de unul dintre cele mai îndrăgite monumente ale locului: faimoasa Cutty Sark, o navă cu pânze, datând din epoca victoriană, utilizată în secolul al XIX-lea pentru transportul rapid al ceaiului și al lânii din coloniile britanice aflate în Orientul îndepărtat. O adevărată evocare a forței maritime dobândite de vechiul imperiu. Deși nu este de mari dimensiuni (am admirat în toamnă, pe Tamisa, un adevărat festival al marilor nave de epocă, dar și al unora impresionante din zilele noastre, după cum se poate explora în fotografiile culese în succesivele mele descinderi londoneze), Cutty Sark păstrează un aer de je ne sais quoi, iar o energie pozitivă, brăzdată de apele lumii, plutește în jurul ei, dezlănțuind fantezia călătorilor. Devenită muzeu în aer liber, ziua se deschide vizitatorilor, însă noaptea strălucește în forfota luminilor ce-i recompun agilitatea fantomatică. Nu-mi pot abține gândul îndreptat spre neastâmpărul vivace al piraților din Caraibe.
De pe cheiul Greenwich se deschid multiple trasee spre nordul Londrei: linii de autobuz și de metrou, căi feroviare și fluviale. De aici, de aproape, observ goana valurilor, în fapt mult mai grăbite și învolburate decât păreau de pe coama dealului. Mi-e ușor să aleg drumul și cobor spre chei. E bine ca turiștii ocazionali să știe că există două debarcadere, pentru două tipuri de ambarcațiuni. Unele fac parte chiar din traseele lor turistice și se deplasează în amonte într-un ritm foarte lent, spre deosebire de cele din a doua categorie, foarte rapide, preferate de localnicii ce utilizează zilnic acest tip de transport.
Ca de obicei, îmi aleg locul cel mai apropiat de pupa navei, pentru a putea privi nestingherită panorama, steagul țării care-mi întretaie pașii și siajul învolburat, rostogolit cu zgomot și furie peste apele tulburi. La fel am procedat în Italia, în croaziera dinspre portul Napoli spre insula Capri, apoi în odiseea prin insulele Lagunei Venețiene, la fel am ales la Istanbul, unde m-am îmbarcat spre minunata Insulă a Prinților, de care mi-e atât de dor acum și de pe vârful căreia peisajul superb se lasă contemplat dintr-o străveche biserică ortodoxă. Așadar, la fel procedez și acum. Îmi vin în minte toate structurile imaginarului încărcate de ramificata simbolistică a apei. Mă tentează un strop de reverie preromantică, așa cum o intuiesc în profunzimi, la ea acasă, sub pulpă de pământ britanic, dar curând mă electrizează, parcă, imensitatea clădirilor ce aparțin celor mai mari instituții financiare din lume. Straturile se bulversează, vechiul și noul coexistă sub semnul unui excurs afectiv prin hipnotica străfulgerare a trecutului. Casele din vechile docuri s-au transformat în locuințe. Mă întreb dacă aș putea viețui într-unul din aceste apartamente. Imaginea de la fereastră ar fi uluitoare, dar persistă în nări un iz de aluviuni, condimentat de efectele olfactive ale traficului naval și, probabil, ale sistemului de canalizare din marele oraș.
Poduri după poduri unesc orizontul abătut al septentrionului cu promisiunile proaspete din ținuturile de miazăzi. Tower Bridge se prăvălește umbros peste câmpul meu de vedere, cu toate secolele adânc încrustate pe brațele sale vânjoase. De data aceasta, mă prefac că-l ignor, în ciuda onomatopeicelor exclamații de uimire ale celorlalți călători. Îi admir nespus splendoarea arhitectural-regală, dar mă las răpită de plăcerea navigării pe sub poduri ce-mi dau impresia unei spectaculoase mise en abîme. Abia când London Eye îmi umple, rotitor, întregul ecran al privirii, îmi dau seama că, dintr-o clipă în alta, voi ajunge la destinație, în preajma turnului care adăpostește celebrul Big Ben. Dar despre aceste impresii voi povesti în partea a treia.
…Spre seară, briza Tamisei se alină. Noaptea de Sânziene alunecă discret, imperceptibil, peste luminile policrome ale lui Cutty Sark. Precum frumoasa din pădurea adormită, nava pare că s-a deșteptat dintr-un somn de zeci de ani și ar dori s-o ia din loc spre țărmurile asiatice, încărcate de parfumuri difuze și note toropitoare de senzualitate. De pe cheiul Universității din Greenwich contemplu Londra. La câțiva metri în spate picotește superba clădire a regilor Angliei. Deasupra, cerurile se deschid ușor, iar dintr-o pâclă de nori învinsă și resemnată un ochi auroral privește, la rându-i, lumea. E timpul să-mi pun în gând o tainică dorință.
Dat fiind faptul că prima parte a tripticului dumneavoastră londonez a fost comentată atât de elogios ( sunt total de acord cu elogiile adresate si impresionat de noblețea răspunsului dumneavoastră), îmi rămâne doar sa va spun ca scena cu Winston-ul este memorabilă. Perfidia Albionului a fost,…si va rămâne! D. C.