Dialog Cristian Pătrășconiu – HOWARD JACOBSON.
Ce înseamnă pentru dumneavoastră umorul?
Pentru mine, în primul rînd, este o întrebare foarte dificilă. Pentru că, de fapt, este o întrebare filozofică. Reformulată, ea ar suna așa: care este natura umorului? Umorul pentru mine – deși, în ce mă privește, prefer cuvîntul de ”comediei” celui de ”umor” – este una dintre căile privilegiate de a ajunge la seriozitate, la ceea ce este profund și serios în existențea noastră, a oamenilor. Nu numai că nu este un cuvînt care se opune ”seriozității”; ba chiar este una dintre căile prin care o poți atinge pe aceasta și îmbogăți. În plus, pentru mine, nici seriozitatea, nici comedia nu pot exista fără a fi ironic și fără a fi dramatic, fără a avea multe voci, fără a face mai multe încerceri, fără a sta măcar puțin instalt în incertitudine. În alte cuvinte, pentru mine, comedia este un fel de respirație a scrisului, un soi de respirație a creativității. O respirație firească, normală. Este, în fapt, o modalitate fundamentală pentru înțelegere. Comedia, în altă ordine de idei, poate fi capabilă de cruzime. Uneori, îmi vine să spun despre marile comedii că pot fi chiar mai crude decît marile tragedii.
De ce spuneți așa?
Pentru că marile tragedii înobilează oarecum oamenii, în vreme ce comendiile le arată oamenilor faptele, cît de joase le pot fi, adesea, aspirațiile; la limită, chiar cît de bestii pot fi aceștia. Dacă este să reformulez acest gând, aș putea spune în felul următor: comedia este tragedie plus bestialitate.
Unde ați învățat, de fapt, despre comedie, despre umor. Cum se produce umor, cum se scriu comediile? Cine sunt cei care au fost, pentru dumneavoastră, ”profesorii” de comedie?
Pe de o parte, cred că poți învața despre aceasta citind. Poți învăța, de fapt, aproape totul citind. În diverse stadii ale vieții poți, de asemenea, învățat foarte multe despre umor. Dar, dacă aș spune doar aceasta, nu ar fi chiar întregul adevăr. Trebuie să adaug că am crescut în interiorul unei comunități evreiești. Iar în Manchaster, acolo unde am crescu eu, evreii adoră să facă glume. Mai ales glume despre ei înșiși. Și nu este deloc deplasat dacă spunem că umorul acesta al evreilor întors spre sine – uneori, cu ironii mușcătoare – joacă și rolul unei forme de protecție. Cred că umorul evreiesc, comediile evreiești sînt, în mod fundamental, ceva despre inteligență. Asta spun ele, adesea: puteți fi mai puternici despre noi, dar noi avem ceva ce, poate, voi nu aveți: o inteligență foarte ascuțită, așa încît, orice ați spune despre noi, noi o putem spune și mai bine, și mai limpede, și mai caustic, și mai deștept. Putem spune despre noi într-un fel și mai frust decît oricine altcineva, și mai adevărat decît voi și, de asemenea, putem adăuga la acestea și o ironie brută. Și peste toate: putem adăuga comendia, putem adăuga umorul nostru. Un umor despre care sînt pe deplin convins că este cu adevărat redutabil. Iar perspectiva evreiască asupra comediei este așa de remarcabilă pentru că, în fond, comedia este despre viață. Comedia este despre ceva ”funny”. Evreii, cu fatalismul lor, dar și cu experiența lor, știu că lucrurile pot să stea mai rău decît stau într-un anumit moment. Și atunci, ei iubesc viața. Viața de acum. E funny. Nu e funny pentru că e un prea-plin de bună dispoziție; dimpotrivă. Tocmai din acest motiv, e funny.
Altfel, în viața de zi cu zi, umorul rezultă din tot felul de situații; din coversații rapide, din tot felul de momente în care ironia este prezentă. La mine, în plus, s-au adăugat achiziții în direcția aceasta cînd am ajuns să citesc consecvent comedia englezească; cazul meu este întrucîtdva special, pentru că eu sînt divizat între ceea ce putem numi ”moștenirea evreiască” și ”moștenirea englezească”. Iubesc enorm această latură englezească a mea: limba engleză, să scriu în această limbă, altoiurile reușite din alte limbi în acestă limbă, cărțile acestei literaturi. Îl ador pe Charles Dickens – a fost, este de fapt, unul dintre marii mei favoriți, un fel de maestru. Sau Jane Austin – cu textele sale care vădesc un fel aparte al comediei. Înainte de Dickens sau Austin, neapărat Henry Fielding. Sau, cineva cu un umor foarte crud, Ben Johnson.
Ați invocat un nume: Jane Austen. Vreau să vă întreb: sînteți un ”Jane Austen” evreu sau un ”Philip Roth” englez?
(rîde)Chiar de la primul meu roman, am fost desemnat ca fiind un ”Philip Roth” englez. Exista un sîmbure de adevăr în privința folosirii unei asemenea formule – eu am scris despre evrei și, în fapt, nu au fost mulți romancieri englezi care să fi scris despre evrei. În realitate, foarte puțini. Și, de asemenea, să scrie despre sex. Eu am scris și despre una, și despre asta. Și atunci, s-a născut această formulă, cum că aș fi un fel de Philip Roth englez. A propos, chiar acum cîțiva ani, am fost întrebat ce părere am despre cum scrie Philip Roth. Iar eu am răspuns că am o părere foarte bună, că, probabil, este cel mai mare scriitor. E un compliment pe care am simțit nevoie să îl fac și este cît se poate de sincer. Pe de altă parte, în ce mă privește, formula este, cred, destul de departe de ceea ce scriu eu cu adevărat. Eu nu sînt un scriitor american, nu mă simt ca un scriitor american. Nici nu am fost, de altfel, foarte interesat de scrierile prozatorilor americani. Nu vreau să spun prin asta că nu știu ce au scris, ci altceva: ceea ce fac eu nu își are originea acolo; scriitura mea se originează cu adevărat în tradiția literară britanică. A propos de cea de-a doua formulă – că aș fi o versiune evreiască de Jane Austen, cred că este mai apropiată de adevăr. Jane Austen m-a influențat cu adevărat, nu Philip Roth.
Ați spus cîndva că a face o femeie să rîdă este egal cu a avea o anume putere erotică. Credeți în continuare aceasta?
Cum să nu? Deși, sînt puțin cam bătrîn pentru ceea ce am numit ”putere erotică”. Dar, da, da – cred în continuare asta. Cred că oricine vrea să îi facă pe oameni dacă nu să râdă, măcar să fie bine-dispuși. Să le vezi chipul cum se transformă, cum strălucescu ochii. Și aceasta, o spun ca bărbat, cu atît mai mult la o femeie. Cum tremură gîtul unei femei cînd e fericită. Asta e incitant, îți dă, așa zicînd, un sens al puterii. Un sens profund al puterii. Controlezi, în felul acesta, temperatura unui dialog și a unei întîlniri. Și, dacă e să duc gîndul mai departe, comedia, să știi să faci comedie este și aceasta o formă de putere; inclusiv de putere în sens erotic.
Un citat din dumneavoastră: ”motivul pentru care sînt romancier este acela că îmi repugnă ideologiile”. Unul dintre motive, presupun. De ce sunt ideologiile rele? Sau, de fapt, cum sunt ele?
Într-adevăr, unul dintre motive. Ideologiile sînt așa pentru că sînt fixe, sînt pietrificate. Pentru că sînt ceva înghețat, sînt ca un fel de conserve mentale. Iar un roman bun nu este niciodată ceva pietrificat, ceva înghețat. Eu cred foarte mult în limbă. Iar limba este o formă de eliberare și de libertate. În romane găsești una sau mai multe căi de ieșire; în ceea ce compune o ideologie, nu găsești așa ceva. Totul acolo este închis, închistat, cu pretenția de a explica totul; în fond, sufocînd totul.
Metoda mea de a scrie nu e de a preda despre ceva. Eu nu știu ceva cînd mă apuc să scriu. Atunci sînt în întuneric, iar de scris, scriu ca să aflu, ca să cunosc. Nu pot să spun că nu știu nimic, știu cîte ceva, dar e puțin; nu știu însă unde exact voi merge, pe ce căi va merge ceea ce scriu eu. E ca o inițiere și pentru mine. Deci, e o formă de cunoaștere. Și limba mă ajută la toate acestea. E ca un fel de magie, căci limba are o putere fantastică de a te scoate din tine, de a te duce în alte zone, de a te îmbogăți. Niciodată nu voi crede același lucru despre limba, seacă, secată, în care sunt povestite ideologiile. În limba unui roman, cînd îi desfășori narativul, ești tu și nu ești numai tu, pentru că e acolo ceva, ceva esențial, în plus. În ideologii și în ceea ce ne spun, la capătul ideologiilor, dictatorii se zice: aceasta / acesta este adevărul. În limbaj, în literatură, formularea este sensibil alta: aceasta poate fi adevărat, aceasta poate că nu este adevărat. Ești într-un teritoriu vast al ambiguității și asta e foarte bine, foarte sănătos, de fapt.
Care este viziunea dvs despre scris? Ce trebuie să fie acesta, ce vă place să fie ceea ce scrieți, în literatură, nu ca și columnist? Care e weltanschang-ul dvs?
Sînt mai multe răspunsuri posibile la această întrebare. Iar cîteva direcții de răspuns derivă din ceea ce tocmai am spus. A propos de descoperirea unor sensuri, de descoperirea unor modalități de a ajunge la aceste sensuri. Am mai spus-o de cîteva ori, inclusiv aici, în România: arta e un fel de blasfemie. Pentru că, în bună măsură, arta este în opoziție cu Dumnezeu. Scriitorul este un fel de semiDemiurg. Și, la fel ca și Dumnezeu, ești neîndurător, brutal, uneori violent, gelos pe alți zei. La limită, nu există termen de comparație, cînd creezi, cu alți scriitori, cu alți demiDemiurgi. E absurd că așa pot sta lucrurile; cu toții, noi știm că așa e. Dar atunci cînd creezi, cînd scrii, e util poate, e motivant să simți asta. Desigur, cînd termini de scris o carte, un roman, oricît de bune ar fi acestea, îți dai seama și de ceea ce spuneam mai înainte – de absurditate. Asta e! Dar pînă cînd termini, ai nevoie de această formidabilă energie dinamică. Nu poți să faci altfel, nu poți face o carte importantă fără aceasta. Cum spunea Picasso: creatorul, în cazul despre care vorbim noi, romancierul trebuie să fie jumătate om, jumătate bestie. E important să păstrezi această a doua parte, a doua dimensiune și să o pui la lucru – îți împinge foarte mult în față o carte, un text.
HOWARD JACOBSON s-a născut pe 25 august 1942, la Manchester. A crescut în Prestwich şi a fost educat la Stand Grammar School în Whitefield, apoi a urmat Downing College, Cambridge. A predat trei ani la Universitatea din Sydney, apoi la Selwyn College, Cambridge. Este autorul a paisprezece romane, care i-au adus premii importante. Printre acestea, No More Mister Nice Guy, care deschide, în 1998, seria romanelor care îl fac celebru, Who’s Sorry Now? (2002), The Making of Henry, (2004), Kalooki Nights (2006, aflat pe lista lungă la Man Booker Prize), The Act of Love (2008). A primit Premiul Bollinger Everyman Wodehouse pentru The Mighty Walzer (1999) şi apoi pentru Zoo Time (2012). În 2010 i-a fost înmânat Man Booker Prize pentru The Finkler Question şi s-a aflat din nou pe lista scurtă în 2014, pentru o altă carte, J. Romanul Shylock este numele meu (2016) este o reinterpretare briantă a piesei Neguţătorul din Veneţia, parte a Proiectului Hogarth Shakespeare. E autorul mai multor opere de non-ficţiune: In the Land of Oz, Hamish Hamilton, 1987; Roots Schmoots: Journeys Among Jews, Viking, 1993; Seriously Funny: From the Ridiculous to the Sublime, Viking, 1997; Whatever It Is, I Don’t Like It, Bloomsbury, 2011. Este coautorul, alături de Wilbur Sanders, unei cărţi de referinţă: Shakespeare’s Magnanimity: Four Tragic Heroes, Their Friends and Families (1978). (sursa: www.humanitas.ro)
Cît e de important pentru scriitorul care sunteți faptul că ați practicat, în mod uzual, publicistica?
Noi, romancierii, sîntem foarte snobi cu privire la jurnaliști. Eu nu am fost un simplu jurnalist. Am fost un columnist sau, și mai adecvat, am fost ceea ce francezii numesc ”foiletonist”. Am scris, în acest stil, aproape două decenii. Dar nu a fost ceva extraordinar pentru mine. Era, dacă vreți, ceva ca o completare la proza pe care o scriam. Am încercat, puțin, și cu televiziunea. La fel, și cu aceste foiletoane în presa scrisă. Pe de altă parte, nu a fost deloc ceva rău, negativ pentru mine. În mai multe privințe, cred că tipul acesta de scriitură – oarecum ”din încheietură” – m-a ajutat să îmi eliberez puțin scrisul. Să scriu mai lejer și mai rapid. Ca romancier, poți fi, adesea, destul de încet. A scrie, constant, în presă, mi-a dat un supliment de viteză și nu am avut sentimentul că pierd din calitatea scrisului meu. Și mai e ceva: tipul acesta de scriitură mi-a dat posibilitatea de a face și cîteva greșeli. Or, pentru scrisul unui roman, să faci greșeli, să înțelegi că le faci și să nu le mai repeți, este ceva foarte prețios. Viteza cu care ești obligat să scrii la ziar – cînd public foiletoane – îți dă ocazia să faci aceste greșeli. Din care poți să înveți foarte multe. Să vă mai spun încă un amănut: niciodată nu am scris, în proza mea, la romanele mele, așa de mult pe cît am făcut-o în aceste două decade în care, în paralel (dar paralela este, desigur, una inegală), scriam aceste foiletoane. În acești 20 de ani cred că am publicat vreo 12 cărți. Nu e deloc puțin…
Care sînt marile dumneavostră plăceri / bucurii de scriitor? Cînd scrieți, vreau să spun, în timpul actului de a scrie…
Pentru mine e suficient să simt că scriu. Iar dacă se întîmplă așa ceva, atunci sînt puternic. Cînd sînt acolo, în textul meu, în subteranele lui, mă simt foarte bine. Îmi e suficient să mă trezesc dimineața și să fiu în dispoziția de a scrie, să mă pun la masă și să îi dau drumul. Aceasta, în sine, este pentru mine o mare plăcere. Dar mai sînt alte două; trei, de fapt. Una: ador să mă fac să rîd. Uneori, cînd scriu rîd în hohote și eu de ceea ce scriu. Cînd e ceva cu adevărat funny, mă prăpădesc de rîs. A doua: să mă fac să plîng atunci cînd scriu. Și asta am învățat-o relativ recent – și este ceva foarte important. Cînd eram mai tînăr, nu reușeam – inclusiv pentru că nici nu îmi propuneam – să mă fac să plâng. Acum, da, se întîmplă așa ceva. Și a treia: cînd în lumea în care lucrez, în care sap, în care greblez, în care pun semințe de gînduri, ei bine, cînd din lumea aceasta se naște o idee. E ceva minunat. Mi-nu-nat! Se spune că romanul este expresia sufletului. Sigur că e așa, dar un roman e și un teritoriu în care vezi sau în care descoperi idei. Și atunci mă opresc, mirat și îmi spun, cu privire la ceea ce tocmai am descoperit: nu am știut asta!; nu știam această idee, această nuanță! E un sentiment înalt – nu acela că tu ești cel care conduci totul, ci, diferit, că ești condus de ceva, de ceva subtil, prețios. Și, încă o dată, asta e minunat! A-ha! Și mai e ceva: cînd termin o pagină bună, un text bun sau un segment de roman și simt că e bine, e minunat de asemenea să savurez un asemenea momentu cu pahar de vin roșu bun.
Aveți ritualuri cînd scrieți? Trebuie să existe ceva anume lîngă dumneavoastră pentru a scrie bine? Sau trebuie să fiți dvs într-o anume dispoziție?
Cînd devii un scriitor profesionist, nu ai nevoie de toate acestea. Pesemne că e inevitabil să ai anumite ritualuri la început, dar, pe măsură ce devii un scriitor profesionist, nu mai ai timp de ele, pentru că știi că trebuie să muncești în fiecare zi. Să te pui la masă și să scrii. Stai pe scaun și îi dai drumul. Muncești din greu. Nu mai ai vreme de ”ritualuri”. Plus că, a propos chiar de ideea de ritual, o supriză imensă pentru mine a adus-o computerul. E ceva surprinzător, pentru cine mă știe. Căci mie nu îmi place internetul; dar un computer ajută foarte mult actul de a scrie, ajută foarte multe un scriitor. Dar, ca instrument, un computer este ceva formidabil pentru un scriitor. Cu o mașină de scris e relativ ușor de trăit. Cu un computer, e mult mai sofisticat. Și în rău, dar mai ales în bine. Un computer poate face scriitura să fie mai ușor de produs. E o întrebare, de acord: dacă ea chiar trebuie să fie ceva ușor? Ea nu trebuie să fie așa, în sine. Riscul e ca aceasta să devină prea facilă. Dar, în ce mă privește, chiar îmi place să dispar în lumea semnelor unui computer, a acelor semne care sînt condiții necesare pentru scris.
Cînd știți în sinea dumneavoastră că ați scris un text bun, o pagină bună?
Nu e simplu de răspuns – pentru că uneori, crezi că ai scris o pagină bună, deși nu e chiar adevărat. Nu știi niciodată exact cum stau lucrurile. Nu e mai puțin adevărat că, după o pagină despre care simți că e buna, te simți bine, te simți plin, împlinit. Acesta ar fi un criteriu: un fel de mulțumire de sine, de bucurie. Dar, dacă e cu adevărat bună o pagină scrisă de tine, nu cred că poți să știi în absolut, pînă la capăt. Uneori descoperi ce text bun ai scris după ce el s-a ”răcit”; la mult timp după asta, de fapt. În fond, nici nu trebuie să știi cu certitudine asta; esențial și, adesea, suficient, este să ai încredere în ceea ce scrii.
A propos de literatură, de literara altor, care e echipa dumneavoastră de bază? Cine sînt scriitorii cei mai apropiați de sufletul dumneavoastră?
Shakespeare, mai presus de orice. Cu el începe orice echipă. El este în mintea mea întotdeauna. Îl citez mai mereu. E ca un fel de axis mundi ai scriitorilor din unghiul meu de vedere. Engleza textelor mele pare așa de clasică – și oarecum, chiar așa și este – pentru că în ea se vede adînc Shakespeare. Dar sînt și alți scriitori care îmi plac. Dr. Johnson, de pildă. Jane Austin sau Charles Dickens, cum am mai spus. Îmi place poezia, mai ales acea poezie contemplativă britanică. Nu e cum simt eu, nu e în mine, dar forța ei de atracție este pentru mine așa de mare tocmai pentru că e opusul a ceea ce sînt și a ceea ce cred și fac eu. De asemenea, scriitori cu intrigă puternică, scriitorii turbulenți. Îmi place D.H. Lawrence foarte mult și am învățat multe de la el. Bineînțeles, din echipa mea nu pot lipsi Henry James și nici Joseph Conrad. De la amîndoi: limpezimea, construcție, ironia, cruzimea uneori, adîncimea propoziției (mai ales, pentru mine, la Henry James).
Cum e să scrieți în parafrază la Shakespeare?
Cine știe…Dincolo de orice dubiu, a fost foarte dificil să fac asta în ”Shylock este numele meu”, o carte în care rescriu intriga din ”Neguțătorul din Veneția”. Mie mi-a plăcut ce a ieșit în cele din urmă, dar nu a fost deloc simplu să ajung aici. A fost, trebuie să recunosc, o mică nebunie să încerc așa ceva. Pe de altă parte, și asta mi-a plăcut foarte mult, m-am simțit bine să intru încă o dată adînc, tot mai adînc în Shakespeare, pe măsură ce documentam și scriam la acest roman. A fost ceva special să simt, direct, forța uluitoare a lui Shakespeare și, întrucît am dat versiunea mea foarte personală asupra lui Shyloc, să încerc să nu plec de tot de lîngă, să încerc să mă leg cît pot mai solid de acest uriaș, cel mai mare scriitor britanic. Eu nu sînt poet și nimeni nu poate sta alături de Marele Will. Dar să scrii, cum spuneați, în parafrază la el, a fost o imensă provocare. Precum și o foarte mare șansă. Inclusiv să îmi reamintesc că acest uriaș care a fost Shakespeare a fost cineva care a respectat, cum probabil că nici un alt scriitor nu a mai făcut-o, misterul uman.
În cel fel de misiune a scriitorului credeți acum, în secolul 21? Ce mai poate azi un scriitor, ce este decent să spere el, ce e realist pentru el să spere că mai poate face? Se subînțelege; un bun scriitor…
Nu foarte multe. Nu mai mult decît să țină în viața credința în tradiția, splendoarea și forța romanului. El poate pleda convingător această cauză. Mai mult, mai ales azi, față cu atîtea ideologii, față cu teribila social-media, nu cred că poate face. Dar asta nu înseamnă că e puțin ceea ce poate face. Să ții în viața credința în forța literaturii nu e deloc puțin lucru. Să țină lumina aprinsă pentru ironie, pentru ambiguitate, pentru incertitudine, de fapt, pentru viață, este cred nu puțin. Este foarte mult. Asta cred că trebuie să facă, în mod fundamental, un scriitor. Asta cred că trebuie să fie acum misiunea lui.
Ați invocat social-media. Ajută social-media literatura?
Nu. Deloc. Ea este dușmanul literaturii. Este pe de-a-ntregul și în mod complet dușmanul literaturii, pentru că e un discurs radical diferit de cel practicat de literatură. Nu e un discurs al explorării, ci dimpotrivă. E unul al sentințelor, al replicilor scurte și casante, al certitudinilor adesea (și adesea, false!). Literatura este altceva și despre altceva.
Cînd erați mai optimist cu privire la ce poate face – inclusiv în sens catharhic, terapeutic– literatura? Cînd erați mai tînăr, cînd aveați 30-40 de ani sau mai degrabă acum? Întreb aceasta, inclusiv cu trimitere la un sens terapeutic al literaturii…
Nu e un răspuns simplu de dat. Pentru că, onest vorbind, răspunsul acesta se dă cel mai bine de la persoană la persoană. Fiecare om are răspunsul lui la această întrebare și fiecare dintre aceste răspunsuri este, în sine, integral adevărat și just. Aceasta, pe de o parte. Pe de altă parte, beneficiile potențiale ale literaturii rămîn și vor rămîne intacte chiar dacă, la limită, nu va mai fi nimeni care să o citească. Literatura poate face aceasta – și o poate face în sine, în gol, chiar dacă nu e nici o persoană să îi fie ecou.
Dacă însă întrebarea este luată în alt sens – bunăoară, dacă azi oamenii citesc mai rău, mai superficial decît o făceau în trecut -, atunci mă tem că răspunsul meu este unu pesimist. Nu fatalist, dar pesimist. Cred că oamenii nu sînt, ca să spun așa, neapărat mai inteligenți decît erau acum 15 ani, cînd eram și eu profesor. Puteau atunci să citească mai mult, mai bine, să se concentreze mai bine. De-a lungul acestor obișnuințe formatoare s-a pus televiziunea, videoputerea, s-a pus internetul. Avem fast-thinking, avem tot mai multă viteză și, de aici, și tot mai multă superficialitate. Încă ceva, foarte important: oamenii nu mai vor să asculte, refuză să fie atenți, să asculte cu atenție ce e în jurul lor, ce li se spune, cine vorbește, ce vorbește, ce nu se vorbește…
Nu sînt fatalist cum ziceam, dar pesimist sînt – căci nu văd cum lucrurile de acest gen se pot schimba.
Trăim vremuri decadente? Sau e prea mult să spunem așa ceva?
Am fi mult prea generoși. Decadența are stil, are un anume rafinament. Decandența poate fi atractivă. Acum e ceva mult mai rău. E ignoranță. Pentru a fi decandent, trebuie să fii inteligent. Acum nu mai e nevoie de așa ceva, ignoranța nu are nevoie de inteligență…
Notă: o versiune restrînsă a acestui interviu a fost publicată în revista ”România literară”.