Dialog Cristian Pătrășconiu – Evgheni Vodolazkin.
Ce este pentru dumneavoastră un interviu dintre acestea trei: infern, purgatoriu sau paradis? Sau, fiindcă amîndoi sîntem ortodocși: este iad sau este rai?
(zîmbește) Cred că nu este nici una, nici alta. Un interviu este, între cele două din urmă invocate de dumneavoastră, undeva la mijloc. Este așa cum este toată viața noastră, de fapt: între. Pentru că interviul, așa cum o spune și prietena mea Ludmila Ulițkaia, este ceea ce aparține profesiunii de scriitor. Dificultatea unui interviu este dată de necesitatea verificării acurateții spuselor – ale mele sau, mai general spus, ale celui care dă un interviu sau altul. Dacă interviul este dat de un fotbalist de către una actor de cinema, jurnalistul în consemnează, îl scrie și îl poate reface, edita așa cum dorește. Și aceasta este cît se poate de adecvat pentru că textul verbal este foarte diferit de textul scris. Ca să o spun pe-a dreaptă, toți vorbesc prost; și cînd spun aceasta nu îi exclud nici pe scriitori.
Vedeți, cîndva marele Nabokov a spus aceasta cîndva: eu gândesc ca un geniu, scriu cum scrie un scriitor de rînd și vorbesc ca un copil. Or, jurnaliștii, adesea, nu remarcă faptul că scriitorul vorbește ca un copil și lasă tot acest lucru, tot acest discurs al scriitorului neredactat. De aceea, eu am obiceiul ca în Rusia să cer să mi se trimită textul unui interviu pe care l-am dat, pentru a putea să îl corectez. De aici derivă, de altfel, și răspunsul la o altă întrebare: de ce îmi place foarte mult să dau interviuri cînd sînt în străinătate? Este simplu: pentru că, de regulă, obiectiv vorbind, nu am posibilitatea de a verifica interviul.
Plîngeți cînd scrieți un text, mai ales un roman? Rîdeți?
Da. Da. Și plîng, și rîd. Și acesta este adevărul-adevărat. Plîng încet, aproape tăcut și rîd tare, zgomotos. Uneori, soția mă întrebă: ce tot scrii acolo? Și eu îi răspund: estevo scenă foarte caraghioasă, eroul meu tocmai a spus o așa mare prostie, dar este foarte nostim. Deci, și rîd, și plîng.
Știu că la romanul ”Laur” ați plîns. La altele, s-a întîmplat la fel?
Este adevărat: cînd am scris ”Laur”, am plîns foarte mult. Dar, nu pot să spun că rîd sau plîng mai tot timpul cînd scriu la cărțile mele. De obicei sînt, atunci cînd scriu, într-o stare echilibrată; dar, într-adevăr, ”Laur” este un roman la care am plîns foarte mult. Da, așa a fost. Am plîns cel mult. Și de aceea plîng și cititorii mei.
Care este cartea – oricare alta decît cele pe care le-ați scris – care se vede în ceea ce scrieți? Care se vede sau care se între-vede? Ce altă carte sau ce alt autor?
Negreșit, Biblia.
Reformulez: de unde vă trageți seva scrisului dumneavoastră? De unde mai ales? Din Biblie și din?
Biblia este camertonul. Ea este cartea care îmi dă mie ”La”-ul. Iar restul sînt pentru mine, surse – importante fără nici o discuție, dar în raport cu Biblia, oarecum secundare. Mă refer la sursele pe care le știu bine. Eu cunosc foarte bine modurile de viață, iar soția mea este și mai mult: este specialistă în aceste moduri de viață din trecut. Așa stînd lucrurile, eu o întreb adesea: uite, așa ceva, X situație, unde s-ar găsi? Unde ar putea să fi plasată? Și ea îmi spune, de fiecare dată într-un mod foarte convingător, și, în acest sens, avem o colaborare reciproc avantajoasă.
Există teme, dintre marile teme ale culturii, pe care simțiți că nu le puteți face în literatura dumneavoastră? Teme de care vă…temeți?
Nu există pentru mine așa ceva. Cînd vin undeva și accept să dau interviuri, adesea sunt intrebat înainte: sînt întrebări la care nu ați dori să răspundeți sau pe care ați dori să le evitați. Iar eu spun, de fiecare dată cînd sunt confruntat cu această situație, că nu există asemenea întrebări. Cu totul altceva este faptul că la unele întrebări pot să răspuns bine ori satisfăcător, iar la altele, nu prea bine.
Dar, acum întreb ”în oglindă”, există teme favorite, foarte provocatoare, foarte ofertante, chiar dacă poate foarte dificilă pentru dumneavoastră?
Există așa ceva. Îmi place tematica legată de istorie. Pentru că eu, în calitatea mea de cercetător, mă ocup de narațiunile istorice din vechea Rusiei și, în aceeași măsură ca filolog, mă simt și mă consider ca fiind istoric. Or, atunci cînd mă uit la ceea ce se petrece în lume, faptul că eu cunosc veche mă ajută foarte mult să înțeleg ce se întîmplă acum. Aș spune chiar că istoria antică, istoria veche îmi sunt de mult mai mult ajutor decît analiștii politici sau politologii sau publiciștii de azi ca să înțeleg.
O întrebare care derivă din răspunsul dvs ultim: cum citește istoria umanisul, literatul Vodolazkin? Cum citește, de fapt, un prozator istoria?
Istoria ca atare, nu romanele istorice. Așa cum am descris și în romanul ”Aviatorul”, dar și în alte texte de-ale mele de fapt: principala istorie este, după părerea mea, istoria personală a omului. Și istoria în general este importantă; dar istoria persoanală este, cred eu, mult mai importantă.
Istoria sufletului, vreți să spuneți…
Exact. Istoria sufletului este mai importantă pentru mine decît istoria în general. Istoria sufletului – da. Aceasta este o expresie a lui Lermontov. Iar istoria generală, istoria universală este doar o parte din istoria sufletului. Pentru că istoria în general se realizează prin propria cunoaștere și percepție.
Ca o persoană care iubește foarte mult istoria, eu pot să spun că istoria nu are un scop. Și mă gîndesc, cînd spun asta, desigur, la istoria generală. Pentru că în istorie sînt atîtea tendințe diferite și atîția vectori, încît aceasta nu poate să aibă scopuri. Vă propun să luam, drept exemplu, trei țări: Rusia, Polonia și Germania. Care este țelul lor comun? Și chiar dacă luăm și punem sub numai fie și numai istoria Rusiei – există cei de dreapta, cei de stînga, roșii, verzii. Și așa mai departe. Nu au nimic în comun sau, dacă au, nu au un țel comun. Scopuri au doar oamenii.
Aveți sentimentul că tematica biblică revine puternic în literatură rusă la zi?
Da. Așa este, dincolo de orice îndoială. Astăzi, literatura rusă s-a schimbat foarte mult. Este un proces care durează de aproape 10 ani, iar acum se vede foarte clar acest lucru. Și, în această chestiune, ceea ce spun nu sînt doar impresiile mele personale. Despre aceasta, vorbesc inclusiv statisticile. S-au redus, în unele privințe chiar semnificativ, vînzările literaturii de larg comun, ale literaturii ”trash”, a romanelor de dragoste ușurele, a thrillerelor, a antiutopiilor – toate acestea au început să se vîndă mult mai puțin. Pe de altă parte, așa-numita literatură serioasă a început să fie tot mai apreciată și să se vîndă mult mai mult.
Editoarea mea, Elena Șubina, a spus într-un interviu că ”Laur” și ”Aviatorul” pot să devină acum best-sellers. Aceasta vorbește despre faptul că percepția publicului din Rusia cu privire la literatură s-a schimbat. A propos de această situația, a existat o istorie foarte nostimă cu ”Laur”-ul meu. Să v-o spun, pe scurt. La început, imediat după ce apăruse, un critic mi-a spus că ”Laura” nu va primi niciodată Premiul ”Balșaia Kniga” pentru că ”nu este în mainstream”. Sugestia vorbelor sale era aceea că acest premiu se dă numai pentru ce este ”în mainstream”. Și eu am primit acest premiu chiar pentru ”Laur”. Ei bine, m-am reîntîlnit cu acest critic și nu am apucat eu deschid vreun subiect de discuție, pentru că el mi-a și zis: ”știu ce vrei să îmi spui. Știu că ai luat premiul. Asta pentru că mainstremul s-a schimbat”.
Ca să închid cercul răspunsul meu: peisajul de receptare al literaturii s-a schimbat semnificativ în Rusia, iar Biblia – ca Marea Carte, Cartea Cărților – ocupă un loc semnificativ, central.
Înțeleg. Dar de ce s-a întîmplat așa? Ce e în spate, ce motivezează o asemenea schimbare relevantă? Și, eventual, ce s-a schimbat în lumea de acolo, în țara dvs, așa încît lucrurile să stea cum spuneți că stau?
În anii 90, pentru că publicistica era preferată literaturii, a fost o perioadă revoluționară, odată cu acea trecere de la socialism la capitalism. Viața însăși s-a schimbat; adesea, radical. Viața, ritmurile de viață. În acea vreme, pe oameni îi interesa să se dea o evaluare rapidă, imediată asupra a ceea ce se petrece. Însă, nu spun aici cine știe ce noutate, evaluarea rapidă nu este, adesea, și cea profundă. Diferența dintre publicistică și literatură este ca în următoarea situație: ca diferența dintre măsurarea temperaturii și stabilirea diagnosticului. Publicistica măsoară temperatura societății. În vreme ce literatura explică despre ce este vorba și pune diagnosticul. Acum, cînd situația s-a stabilizat și oarecum s-a liniștit în Rusia, cred că a venit și momentul să ne gîndim ce anume s-a petrecut cu noi în toți acești ani.
Poate că a venit un timp al unei analize mai liniștite și mai de profunzime. Ei bine, în acest relativ nou context, recursul la Biblie, recursul la citate din Biblie ocupă un loc vizilă pentru că, aceasta este credința mea, totul a fost cîndva și totul este reflectat în Biblie.
Și, punctual, în literatura pe care o faceți, cum ați descrie relația cu această tematică? E inconștient sau ceva profund asumat?
Vedeți, eu de treizeci de ani mă ocup de vechea Rusie, ca om de știință. Or, în mod fundamental, vechea literatură rusă este un mare comentariu al Bibliei. A propos, pot să vă spun că eu cunosc, cred, mai bine literatura rusă veche decît pe cea contemporană, deși citesc aproape tot ce apare relevant la zi. Cînd spun că știu bine vechea literatură rusă, am în vedere următorul fapt: de treizeci de ani citesc aceste texte, să zicem de la ora 10 dimineața pînă la ora 5 după amiaza. Este mult mai mult decît citesc în limba rusă de astăzi. De aceea spun că îmi este mult mai cunoscută cultura rusă veche decît aceasta actuală. Este ca o deformație profesională. De aceea, în acest sens, nu pot să nu mă gîndesc la principalul text al vechii literaturi ruse. Or acesta este, explicit sau implicit, Cartea Eternă, Biblia.
O întrebare bifurcată: ce ați rezolvat odată cu ”Aviatorul”, cu ”Laur”, cu ”Larionov și Soloviov”? Și întrebarea ascunsă din spatele primei întrebări: ce rezolvă literatura? Ce poate rezolva ea?
Aș reformula întrebările, invocînd o a treia care mi se pune des în Rusia: unde bat textele dvs? Încotro îl duce pe cititor literatura pe care o faceți? Iar eu răspund invariabil: textele mele nu duc nicăieri. Nu e aceasta sarcina lor.
Sarcina lor, așa cum consider eu, constă în următoarele. Să luăm, pentru explificare, ”Laur”. Ce fac eu aici este pur și simplu doar să arăt că există o asemenea cale. În ce mă privește, eu nu chem oamenii să meargă pe această cale; este, de altfel, și foarte dificilă. Nici eu nu merg pe această cale. Ceea ce spun eu este doar atît: există o asemenea cale! Nu spun mai mult, nu impun ceva anume. Eu spun că există o cale – și ea e dificilă – precum cea din ”Laur”, iar mergînd pe calea ta proprie, trebuie să te gîndești, poate reușești să te gîndești că există drumuri mult mai înalte. Aceasta, pe de o parte.
Pe de altă parte, și ceea ce voi spune imediat este mai mult oglindit în romanul ”Aviatorul”, eu nu sunt un autor autoritar. Eu nu spun că sînt dreptatea și adevărul în ultimă instanță. Pentru că eu nu afirm ceva la modul tranșant. Eu, mai degrabă, pun întrebări. Iar o întrebare bine pusă este, uneori, ceva mai important decît răspunsul în sine. Ceea ce fac eu, punînd întrebări, este să îi propun cititorului meu să răspundă la întrebări. Să dea întrebărilor pe care eu le pun răspunsurile lui. Și lui însuși să și le dea, de fapt. De altfel, eu consider că cititorul, ca un întreg, este mai deștept decît mine. Și va da un răspuns sau altul mai bun decît sînt eu în măsură să îl dau. Ce am eu de făcut este să formulez corect sau cît mai corect întrebarea. Și, în acest sens, cîți cititori sunt, tot atîția co-autori ai unei cărți sunt. Și, în mare spus, la fel de multe opere ori creații.
Ceea ce spun eu este un fapt real; nu este un compliment adus cititorului. Este, de altfel, o bază reală, onestă, pe care îmi construiesc relația cu cititorul.
Și atunci, în cel fel de misiune a scriitorului credeți? Ce poate face, ce mai poate face el, realist vorbind, pentru lume, pentru oameni, pentru sine chiar? Și plusez cu o altă întrebare: e înaltă misiunea scriitorului în care credeți, domnule Vodolazkin?
În Rusia, scriitorul a ocupat, mai mereu, un loc special. Ceea ce în Occident era în aria de activitate socială a bisericii, în Rusia acest loc nu a fost ocupat. Pentru că biserica ortodoxă rusă nu considera că este nevoie să se ocupe de o activitate socială – și eu cred că avea dreptate. Pentru că biserica se ocupă de lucruri metafizice. Am trăit în străinătate, în Occident, am văzut cum funcționează toate acestea. Dacă joacă fotbal credincioșii, atunci, acolo, și pastorul joacă fotbal cu ei. Dacă ei merg să bea bere, atunci e probabil că și pastorul merge cu ei să bea bere. Pare întotdeuna că este cu ei, dar aceasta nu sînt convins că este totdeauna util, fiindcă el coboară către ei și nu îi ridică pe ei către el.
De aceea, în Rusia, biserica s-a limitat în actvitatea politică și socială. Iar acest loc, unul care invită șla implicarea socială, era ocupat de scriitor. Adesea, în vremurile sovietice, oamenii se adresau scriitorilor ca să primească o locuință, ca să le mărească salariile, să construiască un drum. În anii 90, situația s-a schimbat substanțial – scriitorii și literatura aproape că nu mai interesau pe nimeni. Iar acum scriitorul tinde să revină în centrul societății. Pe oamenii îi interesează din nou ce spun scriitorii, unde s-a dus, unde nu s-a dus (și aceasta este foarte important), în ce crede, în ce nu crede. Eu merg mult prin Rusia, prin întregul său spațiu atît de vast. Și, ca regulă, întrebările care mi se pun sînt din această specie: încotro merge Rusia? Iar eu răspund cu o vorbă a unui comic renumit la noi: ”despre asta, trebuie să întrebați și mai sus”. Dincolo de glumă, eu înțeleg această responsabilitate a scriitorului în felul meu: nu simt că am nici dreptul și nici suficientă forță să răspund la toate întrebările. În asemenea, situații, fie refuz să răspund, fie glumesc. Însă, atunci cînd pot să răspund, o fac cu plăcere fiindcă scriitorul, în sistemul de valori rusesc, înseamnă foarte mult. Nu știu totul, nu pretind că știu totul, nu încercă să salvez popoare – și poate pentru că am o asemenea atitudine de politețe rezervată sînt și apreciat în felul în care sînt.
Autor creștin sau un creștin care scrie?
E o întrebare foarte bună, care îmi place mult. În cercurile religioase din Rusia sunt întrebat dacă mă consider un scriitor creștin. Iar eu spun, scurt, că nu. Eu sunt un creștin care scrie. Cel mult atît, în această privință.
Și atunci: ce nu are voie să facă un creștin care scrie? Sau ce trebuie să evite să facă?
Aceasta este chiar o întrebare delicată pentru mine. Delicată și, deopotrivă, foarte importantă ți complicată întrebare. Știți de ce? Pentru că îl literatură este vorba și despre bine, și despre rău. Iar răul trebuie să fie descris foarte concret și expresiv. Altfel, nu se înțelege de ce răul este atrăgător, de ce se întîmplă, de ce e așa de mult rău în această lume. În această privință, rolul scriitorului seamănă cu rolul unui actor. Cum să fie actorul care îl joacă pe diavol? Trebuie să îl joace foarte bine. Cu cît îl joacă mai bine, cu atît ajunge într-o situație tot mai dubioasă. Din acest motiv, în ce mă privește, rezolv această problemă în felul următor: trebuie să descriu totul așa cum este, dar să văd acea graniță care, odată trecută, să transforme descrierea realistă a răului în ceva care să devină o propagandă a răului. Una este să descrii răul și alta este să faci propagandă răului. Omul nu trebuie să își permită să facă o propagandă a răului. Este implicit: nici scriitorul.
Mai sunt și alte lucruri pe care nu mi le permit niciodată. De exemplu, descriu o boală. Descriu un om grav bolnav. Și romanul meu este citit de un om care este bolnav de această boală. De exemplu, cancer la ficat. Iar la mine, în cartea mea, descriu cît de deznădăjduită este o asemenea situație. Așa ceva eu nu îmi pot permite.
Am avut o situția comparabilă cu ceea ce am spus mai sus la Helsinki. După întîlnirea cu cititorii, timp de o oră am semnat cărți. Și la un moment dat se apropie de mine o femeie care îmi spune: vă rog să îmi dați un autograf pentru o femei care are cancer în stadiul patru, o femeie cu o fetiță care are 11 ani. Am oprit sesiunea de autografe, fiindcă, pe de o parte, nu înțelegeam ce aș putea să scriu acolo, iar pe de altă parte, sufletește, nu am mai putut să continui să semnez cărțile. Înțelegem, altfel, că ea mă considera pe mine ca fiind ”Laur”. M-am mai întîlnit cu asemenea situații, trebuie să spun; cu această confuzie. Dar eu nu am un asemenea dar cum are Laur. Pe de altă parte, să îi spun că nu scriu nimic pentru acea ființă aflată în suferință, tot nu este bine. Și atunci mi-am amintit cuvintele unui faimos canon de căință. Pe acestea: acolo unde vrea Dumnezeu, ordinea naturală a lucrurilor este depășită. Noi înțelegem către ce ducea acea ”ordine naturală a lucrurilor”…Imaginați-vă ce situație îngrozitoare: nu numai că moare, ceea ce în sine este teribil; dar ea se și gîndește că nimeni nu va avea grijă de copilul ei. Pentru că nimeni nu se poate ocupa de un copil mai bine decît mama. I-am scris în cele din urmă acele vorbe. Și mi-am dat seama că, deși nu pot prea multe, pot totuși ceva: nu mă pricep să vindec, dar pot să încerc să spun acele cuvinte care micșorează nivelul de tristețe și de disprare al omului. Eram cu soția atunci la Helsinki, am ieșit pe faleză și am început să plîng.
V-am povestit acest moment care e foatre pregnant în mintea mea, ca răspuns la întrebarea dumneavoastră, dar și în sensul că vorbele, cuvintele au o importanță enormă. Cuvîntul poate face multe. Poate să doboare un om sau poate să îl ridice. Știu oameni care au fost aproape măturați de descrierea literară a bolii de care suferă ei; nici diagnosticul în sine, parafat de medic, nu le aduce atîta durere cum o face descrierea literară a bolii lor. De aceea, credința mea adîncă este aceea că scriitorul trebuie să fie foarte atent cu cuvintele sale. Dacă eu cred sau simt că frazele mele ar putea ucide pe cineva, atunci nu scriu. Mai bine nu scriu.
Există un Dumnezeu al scrisului sau mai degrabă un Dumnezeu al scriitorului?
Dumnezeu al scriitorului, cu siguranță. Pentru mine, există și un Dumnezeu al scrisului. Iată cum aș răspunde în direcția aceasta: scriitorul este un mic demiurg. Și, prin ce scrie, își crează mica lui lume. Pentru că scriitorul și omul în general sînt creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat lumea, iar posibilitățile lui sunt nemărginite. Scriitorul creează o lume mică. Dar posibilitățile lui în această lume pe care o creează sunt nemărginite. Ca să fiu mai exact: nu cred că scriitorul e, în această lume a sa, un mic Dumnezeu, ci mai degrabă o oglindire a lui Dumnezeu în acea lume în care lucrează.
Dvs știți aceste termen care este foarte la modă – cel de ”război hibrid”. Dacă schimbăm sistemul de referință și nu ne referim la el cum o fac politologii, experții în geopolitică, strategii militari și dacă încercăm o utilizare să îi spunem pozitivă a acestuia, am avea justificare să spunem că literatura de calitate este o armă redutabilă într-un altfel de război hibrid?
Depinde de la scriitor la scriitor. Ceea ce scriu eu, în mod cert, nu este o armă. Dacă simt că literatura mea poate fi instrumentalizată în vreo direcție din aceasta, atunci nu mai merg mai departe. De pildă, eu refuz să merg la talk-showuri politice. Și nu fac nici un fel de comentarii pe anumite probleme. Cînd simt că acel potențial comentariu al meu poate să servească la o divizare și poate fi folosit ca instrument al acestui război-hibrid, eu refuz să răspund. Unele boli se vindecă prin tăcere. Iar un cuvînt greșit poate să provoace daune foarte mari.
Dacă țineți minte, în ”Laur” este citat Arsenie cel Mare. El spune acolo că, de multe ori, a regretat cuvintele care au fost rostite de buzele lui. Dar și că niciodată nu i-a părut rău că a tăcut.
Istoria sufletului- spuneți – e în centrul literaturii dumneavoastră. Ce faceți, în aceste condiții, cu timpul? Scriind despre suflet, se poate păcăli timpul?
Putem să ignorăm timpul. Putem să încercăm să ignorăm timpul. Într-o oarecare măsură, evident. Deși, dacă trecem de dimensiunea intimă a acestui aspect, poți, desigur, să încerci să ignori vremea; dar dacă la ora 10 trebuie să te afli la lucru, e greu, e imposibil să faci așa ceva. Însă, în sens filozofic, putem, desigur, să încercăm să ignorăm timpul. În cele din urmă, timpul va fi neutralizat de veșnicie. Dacă încercăm să privim din acest unghi, vezi că așa de lucruri nu sunt, poate, așa de importante.
Permiteți să închei cu o istorioară minunată. Eu îi sunt subiect nemijocit, iar aceasta s-a întîmplat relativ recent. Sunt prieten cu un minunat scriitor rus, Alexei Varlamoov. El e rectorul Institutului de Literatură. Și, într-o zi, îmi trimite un sms. Îmi scrie acolo: am o studentă care dă examen din ”Laur”. Ea i-a spus că a citit romanul, că a plîns o săptămînă. Rectorul a întrebat-o în ce secol are loc acțiunea din ”Laur”. Și ea nu poate să răspundă. Și Alexei îmi scrie că fata știe tot, și textul, și acțiunea, dar nu știe în ce secol are loc. Ce să fac, ce notă să îi pun, mă întreabă? Eu i-am dat un sms: ”nu există timp; pune-o nota maximă!”
Notă: Mulțumiri Doamnei Natalia Polikarpov pentru traducerea din limba rusă a acestui dialog.
O versiune restrînsă a acestui interviu a fost publicată în revista ”România literară”.
