Între certele limite ale latinității

Și evenimentele care – chipurile – au uluit Europa în ultimele luni, au evidențiat o plăcere nedisimulată de a discredita adversarul politic, adeverind de fiecare dată, prin fiecare apariție publică, fenomenul confirmării etimologice; desigur inconștient. În aceeași direcție nu pot să nu remarc cu mândrie că latinitatea noastră ne inundă cu sau fără voie, inclusiv în ceea ce nu ar trebui să fie prea evident. Există o adevărată inter-defulare politicianistă (mă întreb când vor învăța „isteții” de la telejurnale că, atunci când plouă excesiv, canalizarea defulează și nu refulează???)  Mă refer la trimiterea de invective către adversar, cu o virulență de-a dreptul… etimologică, căci invectivă, prin invectivae ne duce la verbul inveherea purta către, a transporta (vezi vehiculum), a se purta către adică a se năpusti, a ataca, a se porni cu vorbe împotrivă. Trebuie subliniat totuși că invectivarea sună elegant comparativ cu înjurătura, mult mai rar utilizată în spațiul politic, deși dorința arzătoare există cu certitudine. Să acceptăm deci că politicienii își aruncă invective, nu se înjură (pe față).

Cu toate acestea există și momente astrale ale politicului autohton (și nu numai…) când omul politic român, menținându-se în spațiul latinității originare – aspect de apreciat din unghiul latinismului – înjură. Nu s-ar putea spune că înjurătura e mai urâtă decât invectiva, deși așa e percepută, dar etimologic mult mai nedreaptă, lucru pe care și cetățeanul de rând pare să îl simtă de vreme ce formulele circulă  voluptuos ca permanente replici. Din motive ce țin de afectarea emoțională a cititorului (deși e evident că multora nu le-ar displace…), mă rezum la a arăta că tradiționala înjurătură se leagă de spațiul religios- juridic roman; verbul a înjura vine direct din iniuriare a jigni, a vătăma, iar iniuriosus e ticălos, dăunător, dar mai ales nedrept – adică din in-iure, fără ius, fără dreptate, fără religiozitate, deși la noi  invocarea sacrului nu se lasă așteptată mergând până la nepermisul plural al   Creatorului de tipul „Dumnezeii… ” cuiva, în funcție de interînjurător.

DSCN2196

Ceea ce e remarcabil în cele din urmă e faptul că, așa cum sugeram deja, în spațiul public larg se înjură erotico-anatomico-genetic cu dezinvoltură, în timp ce, ajunși sus, cetățenii se mai potolesc, rămânând la invective, indiferent de orientare.

În fapt, nu știu dacă există neapărat o atracție a contrariilor, dar o completare reciprocă e vizibilă aproape întotdeauna, mai ales la nivelul discursului politic și jurnalistic.

Din start precizez că, în cele ce de față nu am nicidecum în vedere supoziția (nici măcar bănuiala…) că unii sunt buni și alții răi, unii drepți, alții nedrepți (adică unii doar  invectivează, iar alții înjură) pentru unitarul motiv  că toți sunt eiusdem farinae, adică din același aluat dospit în laboratoarele politice, cu un apreciabil adaos de drojdie veninoasă la care însă purtătorul este imun; în fapt, și destinatarul.  Din acest punct de vedere îi dau dreptate unui bun prieten după care nu ar  prea exista stânga și dreapta; într-adevăr, vailingul în care crește amestecul, este unic, dar aluatul dă pe din afară când în dreapta, când în stânga.

Dreapta are o frumoasă etimologie, evident latină, din femininul directa  pe care-l raportăm la participiul verbului dirigere, compus al lui regere (a duce pe drumul drept, a conduce ceea ce desigur nu înseamnă sinonimie). De reținut sintagma (chiar dacă poetică) dirigere vulnera (a da lovituri sigure) chiar dacă și dreapta ratează cam des; până la urmă, ideea este de drept, fără ocolișuri, ceea ce ar însemna și fără (monstruoase) coaliții, dar asta, vorba poetului „am înțeles că nu se poate”.

Stânga, etimologic, se justifică tot din latină, cu un înțeles mai puțin încurajator însă, cel puțin conform DEX care trimite corect la o formă stanticus legată semantic de tot ceea ce e în partea inimii (corect!) și, de aici, probabil, cu sensul de obosit; ceea ce deja n-ar mai corespunde realității politice, mai ales că rădăcina ne întoarce la verbul stare  (a sta, a nu se mișca din loc, a stărui, a insista care n-au nimic cu oboseala, dimpotrivă); mai curând, stânga e cea insistentă și greu de dat jos, după cum se și vede și, până la urmă, justificată prin complementaritate cu dreapta.

Lăsând la o parte acestea minime considerații, să vedem cum se nominalizează reciproc și fără nici un efect,  cele două direcții.

Pentru stângaci, adversarii sunt în mod obligatoriu „fasciști” sau, mai autohton „legionari”, deși, inclusiv prin lege, nu putem avea vreun partid cu asemenea ideologie, iar dacă totuși avem, e vina celor aflați la putere, care nu supraveghează aplicarea legislației (dar, probabil, nimeni nu e prea curat). Evident că anatemizații n-au nimic cu invocatele ideologii (cel mai adesea cu nici una), ci eventual probează trecătoare puseuri nervoase în care omul nu are vreo orientare, ci doar defulare.

Pentru dreptaci, fie ei politici, dar mai ales civili, adversarii sunt invariabil „comuniști” sau (și) „securiști”. Interesant și intrigant însă e faptul că o serie de „cotoi bătrâni” cu priză la neștiutorul și  obliviscentul public național („uitarea istorică” e caracteristica românismului, după Noica),  vorbeau cu adâncă mânie despre „comunisto-securiști” dintre care făcuseră tocmai ei parte, activând însă cu proletară vigilență în perioada de glorie a ascensiunii…  proletare.

DSCN2195

Iată de ce, dincolo de mesajul evanghelic, ideea de „minune din calea Damascului”, mi se pare terfelită în aceste cazuri; cei care o promovează sunt tocmai „avocații” nechemați care decid pe cine includem în categoria apostolică paulină și pe cine nu; nu e o blasfemie ci o expresie tocmai a gândirii… comunisto-securiste specializate în defăimarea textului sacru, căci cine nu e cu noi, e împotriva noastră. Să vorbim în acest caz, mai curând, de „min(ci)unile din calea Damascului”

Desigur, între cele două tipuri reciproc depreciative, aruncătoare de invective,  ar trebui să existe și partida neutrilor, dar ea nu ființează și în virtutea mișcării browniene între stânga și dreapta, și invers; iar etimologic neuter înseamnă nici unul din doi; oricum, presupunându-i existența, categoria ar trebui demolată în spiritul îndemnului  „să dărâmăm zidul care ne desparte”, ca să ne putem plimba mai ușor de la unii la alții.

Dar, să nu fim complexați; lucrurile nu stau cu totul  altfel nici la alții. În paradoxal strălucitorul occident (ex Occidente lux  spunea Lovinescu, strălucirea vine din Apus… cultural-civilizator  avea dreptate), cei care contestă politica majoritarilor (chiar și relativi) aflați la putere, sunt extremiști; cum diriguitorii occidentali se vor, în general, echilibrați (măcar aparent), de centru, contestatarii sunt extremiști și de stânga și de dreapta, pe care poliția îi răcorește nediscriminatoriu cu jeturi de apă; nu contează că extremiștii s-ar putea să reprezinte o bună (mă rog, rea) parte a electoratului țării respective.

Să mai subliniez și situația în care anumite regiuni sau țări, în devenire sau în demoliție, nu au luptători în uniforme naționale care să formeze o armată națională: în acest caz vorbim de  teroriști.

În fine, există țări care, din punctul de vedere  al occidentului, au carențe în privința „drepturilor omului”, iar acestea trebuie periodic dojenite; desigur, dacă nu sunt mari interese la mijloc (vezi monarhiile absolute) sau nu sunt puteri mondiale, la propriu. Ca atare, vorba Poetului „lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi”; oricum, nu putem spune că „nu știe dreapta ce face stânga” și invers, mai ales că prea des își dau cu dreptul în stângul și invers.

Dar, în încercarea de a fi complet, nu cumplit, de remarcat că bogăția limbii noastre permite –  în afara invectivelor și a înjurăturilor – și sudalma, rezultantă a verbului a sudui; totuși, nu merge în spațiul nostru politic, fie și din cauza originii fino-ugrice (szidalom, szidni), că doară nu ne-om coborî la nivel migrator…  măcar în privința aleșilor neamului. Se mai poate ocărî, dar iarăși originea nu e sănătoasă (slavă); în ce privește beșteleala și verbul corespunzător cu o sonoritate totuși paternalistă, etimologia fiindu-i necunoscută, nu se cuvine să conducem poporul fără să știm ce vorbim (deși se întâmplă adesea).

În concluzie, atâta timp cât aleșii noștri se invectivează reciproc, se înjură din când în când, e semn că vâna noastră latină e vie.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *