Despre bibliotecile familiei

Alcãtuirea unei biblioteci proprii echivala pentru Ion Pillat cu construirea şi extinderea personalitãţii lui culturale, fiecare carte, aşezatã pe raft, constituind pentru el un reper valoric, o dirijare în sens benefic a energiilor lãuntrice, dar şi un colac de salvare din imediatul tulbure al singularului în largul cristalin al omenescului din totdeauna şi de pretutindeni.
Fiul poetului, Dinu, sublinia faptul cã “pentru Ion Pillat biblioteca reprezenta totul. Nu pãstra un inventar al celor aproape cinci mii de volume achiziţionate de-a lungul anilor, în orice caz, însã, ştia locul fiecãruia în raft, aşa cum bunãoarã cunoşti adresa prietenilor din oraş…Conţinutul bibliotecii din casã este vast şi heteroclit, ca şi apetiţia culturalã a proprietarului. Gãsim laolaltã tratate de istorie, de geografie şi chiar de filozofie, albume şi monografii de artã, aproape toatã marea literaturã a lumii. Cel puţin în materie de poezie, nu lipseşte nimic de seamã din literatura francezã, germanã, englezã, americanã, spaniolã şi chiar italianã, ca sã nu mai amintim de aceea românã prezentã pânã la cei mai obscure versificatori contemporani. Aşezarea cãrţilor în rafturile bibliotecii nu corespunde nici unui criteriu anume…volumele se aliniazã parcã la întâmplare, conform cine ştie cãrei pure fantezii vizuale” .
Mai aflãm din evocarea fãcutã de Dinu Pillat cã bibliotecile poetului din Bucureşti, de la Izvorani, de la Miorcani şi de la Balcic, ofereau privitorului atât bucuria simetriei în ordonarea cãrţilor, cât şi armonia cromaticã a coperţilor elegant cartonate ori legate în piele, împodobite cu ormamentele aurii ale numelor şi titlurilor. Având de sus pânã jos geamuri, bibliotecile asigurau volumelor o sporitã protecţie, dar şi cumva un statut muzeal. Gândul mã duce la ciclul de poeme Scutul Minervei, în care rigoarea formei exterioare ascunde şi totodatã ţine-n frâu tumultul trãirilor. Tot astfel poate se întâmpla şi cititorului privilegiat, când se apropia de una din cãrţile ţinute sub armurã.
Fiul poetului ne mai spune, în acest sens, cã “o lipsã din bibliotecã, pânã la descoperirea cauzei, era de-a dreptul un prilej de ridicare a tensiunii arteriale. Soţia sau copiii, atunci când luau ceva de citit din birou, se vedeau siliţi sã previnã şi, în orice caz, pe rãstimpul lecturii, sã punã volumul la loc, în fiecare searã înainte de culcare”. I se transmisese de altfel şi lui acelaşi ritual care, în copilãrie, îmi încetinea şi mie gestul spontan de a scoate câte o carte din biblioteca tatãlui meu. El mã ruga sã mã spãl întâi pe mâini şi apoi lua cu o grijã infinitã volumul de pe raft, încredinţându-mi-l pentru scurt timp.
Atât poetul cât şi fiul sãu îşi personalizau lecturile, fiecare însã într-un fel aparte. Ion Pillat însemna uşor cu un creion subţire pe marginea textului, comentarii lapidare, fondate pe asociaţii de idei. Dinu Pillat insera între paginile volumelor iubite, de pildã, câte o poezie, o mãrturisire a autorului sau un fragment de receptare criticã, textele fiind fie decupate din reviste literare, fie bãtute la maşinã sau copiate de mânã din alte cãrţi. De asemenea, pe pagina de cuprins a volumelor de poezie sau prozã, el puncta cu un creion, în dreptul titlurilor, textele lui preferate, prefigurând posibile antologii. Ori de câte ori deschid câte o carte care le-a aparţinut, am învãluitoarea senzaţie cã o parcurg împreunã cu ei. Pe de altã parte, adesea îmi regãsesc propriile reacţii şi revelaţii, de pildã în notele lãsate de bunicul meu în ediţia princeps a eseurilor lui Edgar Allan Poe.
Dupã moartea lui Ion Pillat, bibliotecile sale au avut o soartã cumplitã. Unele, mã refer la cele de la Balcic, Izvorani şi Miorcani, au fost literalmente “ucise”, cãrţile fiind scoase afarã de-a valma şi puse pe foc de comuniştii complexaţi. Tata, rãmas fãrã serviciu, dupã destituirea sa de la catedra lui George Cãlinescu, a început sã vândã volum dupã volum din biblioteca de la Bucureşti, alegându-şi cu grijã cumpãrãtorii, deoarece, dupã cum mãrturisea, nu se îndura sã dea pe mâini nepricepute comorile strânse cu atâta iubire de pãrintele lui. Aşa s-au preschimbat treptat preţioasele cãrţi în mâncare pentru familie, în lemne pentru sobe, în haine şi medicamente. Noaptea, fiul îşi visa tatãl care se întorcea îngrijorat sã îl întrebe unde i-au dispãrut volumele.
Dupã succesivele noastre mutãri în spaţii tot mai mici, vastitatea consacratã de bunicul meu cãrţilor s-a restrâns la o bibliotecã ce ocupã acum un sfert din zidul camerei de zi. Pe rafturile ei, tata a aşezat ce a putut salva din naufragiul unor timpuri de restrişte: câţiva mari clasici, autorii lui preferaţi din literatura noastrã şi din cea strãinã, câteva volume cu dedicaţiile autorilor, unele pentru poet, altele pentru fiul lui. Într-un dulãpior scund, cu geam, bunica mea, pictoriţa Maria Pillat-Brateş, a pãstrat cu pietate ediţiile princeps ale cãrţilor scrise de soţul ei. Aceastã mobilã s-a asociat de timpuriu în mintea mea cu o micã raclã în care doarme autorul.
În noaptea arestãrii lui Dinu Pillat (25-26 martie 1959), primul lucru atacat a fost biblioteca. Volumele au fost rãvãşite, aruncate pe jos, unele cãrţi au fost confiscate. Caietul verde de Ion Pillat a stârnit cele mai mari suspiciuni, fiind asociat culorii purtate de legionari. Explicaţia simplã a titlului, dupã care poetul îşi scrisese versurile într-un caiet cu coperţi verzi, li s-a pãrut dubioasã securiştilor. Dupã întoarcerea din detenţie, tatãl meu şi-a refãcut treptat biblioteca pedepsitã cu ediţii mai noi, iar unchiul sãu, Nicolae Pillat, fratele poetului, stabilit demult la Paris, i-a cumpãrat, cu banii trimişi de Pia (sora lui Dinu Pillat) din Anglia, romanele lui Dostoievski, Bernanos, Camus, Gide, etc., în seria “livres de poche”. În aceeaşi perioadã, şi Dinu Pillat i-a expediat prin poştã surorii sale cãrţile iubite din literatura noastrã, alcãtuindu-i astfel în ani o bibliotecã româneascã.
Biblioteca tatei nu a fost niciodatã protejatã de vreun perete de sticlã. În vecinãtatea ei, mama a aşezat o mobilã cu etajere stil art nouveau, moştenitã de la pãrintele ei, Gheorghe Ene Filipescu, fruntaş social-democrat, reprezentant în Parlament al breslei cizmarilor, în anii 30. El a învãţat singur sã citeascã şi sã scrie, dovedind un apetit crescând pentru marea culturã. Din modesta colecţie “Biblioteca pentru toţi”, el şi-a cumpãrat în ani textele filozofilor antici, greci şi latini, ale scriitorilor europeni, clasici, romantici şi realişti, opere de referinţã din literatura românã şi strãinã modernã, volume în format de carte de buzunar, de care, paradoxal, urgia comunistã nu s-a atins. Au rãmas aproape toate în posesia familiei noastre. În închisoarea de la Târgu-Ocna, unde pânã la urmã şi-a sfârşit zilele, pasionatul cititor devenise o bibliotecã vie, recitând din Shakespeare ori povestind din Balzac sau comentând ideile lui Leonardo da Vinci, spre alinarea camarazilor lui de suferinţã, cãrora ţinea sã le ridice astfel moralul.
Dupã experienţele devastatoare, prin care a trecut familia mea, am ajuns sã vãd locul şi rostul cãrţilor într-o luminã diferitã. La noua perspectivã, s-a adãugat şi lipsa publicaţiilor din anii 70-80, suplinitã pe ascuns de xeroxuri fãcute dupã unicate, ori de împrumuturi pe foarte scurtã duratã a unor volume puse în circulaţie de persoane care le primeau de la prieteni, ori le putuserã cumpãra ei înşişi, pe sub mânã din librãrii, din anticariate, sau din Occident. Cãrţile, rãspândite astfel, au creat o complicitate salutarã, solidarizându-i pe oameni într-un chip unic. Lectura, în loc sã-i însingureze pe cititori, îi apropia mai mult unii de alţii.
Imaginea unei comori accesibile doar proprietarului şi a câtorva aleşi a fost înlocuitã treptat cu cea a bibliotecii în mişcare. De la mobila de muzeu şi de la aspectul de serã al volumelor din spatele geamurilor, s-a trecut la trãirea pe viu a bibliotecii deschise. Relativizarea stabilitãţii, provizoratul existenţial, cataclismele istoriei au dus pânã la urmã la un altruism cultural, în care ţin sã cred şi pe care îl cultiv în continuare.