Citind Viaţă şi destin suntem invitaţi să ne continuăm reflecţia […]: „Cândva, aflându-mă în pădurile nordice, mi-am imaginat că binele nu este în om, nici în lumea prădalnică a animalelor şi a insectelor, ci în tăcuta împărăţie a copacilor.
Dar nu! Am văzut mişcarea pădurii, bătălia ei vicleană pentru pământ, împotriva ierburilor şi a tufişurilor. Miliarde de seminţe zburătoare, răsărind, ucid iarba, extirpă arbuştii prietenoşi, apoi milioanele de lăstari ai însămânţării naturale victorioase pornesc bătălia între ei.
Şi numai cei care supravieţuiesc formează pologul uniform al unei păduri tinere, heliofile, încheind între ei o alianţă ca între egali. Dar brazii şi fagii lâncezesc în exilul crepuscular de sub pologul pădurii heliofile. Iată însă că pentru heliofili vine vremea îmbătrânirii şi de sub umbrarul lor ţâşnesc înspre lumină brazii cei grei, răpunând arinul şi mesteacănul.
Astfel trăieşte pădurea, într-o veşnică luptă a tuturor împotriva tuturor. Numai orbii gândesc o lume a binelui în împărăţia copacilor şi a ierburilor.”
(Alain Finkielkraut, O inimă inteligentă, traducere şi note de Simona Brînzaru, Bucureşti, Humanitas, 2017, pp.50-51. Citatul este din Vasili Grossman, Viaţă şi destin, trad. şi note de Laurenţiu Checicheş, Bucureşti, Univers şi FCR, 2000)
