Acum se plimba prin parc. Copiii, uite: aşa de graţioşi, mult mai bine hrăniţi decât pe vremuri (copilăria slăbuţă şi înfometată a celor care erau deja bătrâni), poate mai inteligenţi şi în mod sigur mult mai informaţi despre tot; dar se temea pentru ei şi îi compătimea.
Vor trăi, se gândea, în 1999, în 2009, în 2019; şi ce le va aduce succesiunea asta de decenii? Şi tot gândindu-se, îşi dădu seama că ajunsese aproape la poarta rugăciunii, întrezărind-o ca pe o grădină abandonată, pustie.
Se oprea să se uite la ei cum se joacă, să asculte ce-şi spun. Încă erau în stare de bucurie, de fantezie: dar îi aşteptau o şcoală fără bucurie şi fără fantezie, televizorul, calculatorul, maşina de acasă la şcoală şi de la şcoală acasă, mâncarea bogată, dar cu gust de carton. Gata cu tabla înmulţirii, cu „Mândruţa vine de la câmp…”, „De pe prispă cobora…”, „Chiparoşii ce la Bolgheri…” de învăţat pe de rost – suplicii din trecut. Memoria trebuia abolită, Memoria…
(Leonardo Sciascia, Cavalerul şi moartea, traducere şi note de Simona Negrea, postfaţă de Smaranda Bratu Elian, Editura Allfa, „Strada Ficţiunii”, Bucureşti 2014.) Citatele sunt din Leopardi, Manzoni, Carducci. Romanul lui Sciascia a fost publicat prima oară în 1988, autorul a murit în 1989, iar în el se anticipează importanţa politică pe care ar putea-o dobândi anul 1989, la 200 de ani de la Revoluţia franceză.