Marco Lucchesi: Elogiu limbii române

Doamnelor şi Domnilor,

Sunt ferm convins că nu voi găsi cele mai potrivite cuvinte spre a traduce tot ceea ce consider  în mine expresia generoasei iniţiative şi onoare pe care mi-aţi făcut-o şi cât de plăcut îmi este acest act de prietenie ce mă leagă încă o dată şi încă mai mult de România. Mulţumesc din suflet pentru cuvintele rostite de Excelenţa Sa, doamna Rector Corina Muşuroi. Îmi exprim deplina şi sincera mea recunoştinţă acestei Universităţi ca simbol al unei resuscitări a două latinităţi extreme, România şi Brazilia, care au atâtea să-şi spună şi să-şi împărtăşească una alteia şi, mai pe urmă, şi Italiei, care ne uneşte într-o străveche respiraţie, cu un suflu nou şi străbun, aşa cum a spus un poet român.

Nu-mi găsesc cuvintele. Şi nu le voi găsi până la finalul discursului meu. Vă mulţumesc! Aş vrea însă să aduc un modest elogiu al meu limbii române, a mea – să mi se scuze pronumele – în fapt a dumneavoastră.

Am în faţa ochilor primul vers dintr-o poezie a lui Eminescu despre scriitorii cel mai inspiraţi ce s-au dedicat limbii sale:

Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:

Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,

Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,

Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,

Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,

Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

Sunt versuri decisive şi consacrate scrise de poeţii, albine-lucrătoare, ce-au îmbogăţit fagurele unui patrimoniu latin la răsărit de Tibru. Şi cu toate acestea, pre-istoria mea de prietenie cu româna părea să dezmintă versurile lui Eminescu. Ea a început fără să-mi fi dat seama cu primul album de timbre, în copilărie. Unele indicau un nume obişnuit, „poşta română” fără accent ori sedilă, iar copilul a considerat ca de la sine înţeles că erau italieni, din capitala Roma. Nici măcar nu bănuia că eroarea asta de clasificare era totuşi corectă într-un anumit fel: legăturile unei latinităţi resimţite în limba de care mă apropiam. Au sosit după două somptuoase tomuri, socialiste, ale academiei române, care mi-au clarificat  vreo două lucruri, ca de exemplu originea exactă a timbrelor. Totuşi, era vorba de un pasaj fără muzică ori partitură, doar legea de fier, surdă a sintaxei lui Moise. Mă simţeam într-un gol, ori mai bine-zis, mă înecam în torentul de diacritice în plenitudinea celor treisprezece ani ai mei. Am decis să nu mă mai gândesc la asta, preferând limbile pe care la capturam pe undele scurte. Frumosul meu radio RCA, în mijlocul fulgerelor şi furtunilor receptării, nu simţea nici un semn dinspre aşezările româneşti. Iată, soseau vânturile primei poezii pe care le-am citit din Eminescu, „La Steaua”, în ediţie bilingvă, pe care n-am mai părăsit-o niciodată, în seninul plajei de la Guanabara, sau în acelaşi senin ce se răsturna în zăpada de la o mănăstire de la Orşova, pe fondul munţilor Carpaţi. O oază de calm.

Traversarea secolului al XX-lea (aşa cum o înţeleg Blaga şi Guimarães Rosa, despre Trecere sau Travessia), implică, într-un anumit mod, actul de a deveni român, aparţinând unei ramuri a acestei familii culturale împestriţate. Ar fi fost posibil a locui fractura scenei contemporane, fără paginile luminoase şi dezvrăjite ale lui Cioran? Cum s-ar putea face un diagnostic, acut şi pătrunzător, al modernităţii, lichidă ori gazoasă, dacă ne-am lipsi de cartea lui Noica Şase maladii ale spiritului modern? Cum să traducem viziunea mitului cu care ne alintăm astăzi dacă Eliade nu ar fi cotrobăit babelurile de pergamente şi n-ar fi mers în regiunile pierdute ale lumii spre a da viaţă unei noi formulări ale acelor tremendum et fascinans? Iar dacă avangardele române din secolul trecut n-ar fi îmbobocit, nu am fi pierdut atâtea dintre acele aspecte ale viziunii noastre despre lume, instrumente ale limbajului de a simţi şi a reasuma această absenţă ce ne răneşte? Am făcut parte de acea familie, chiar dacă limba îmi scăpa, atât de apropiată şi atât de îndepărtată, precum cea care separă constelaţiile lui Orion şi a lui Scorpion.

În prima mea vizită în România, mai precis la Craiova, în îndepărtatul 2003, româna a operat un salt cuantic în noosfera mea. Nicio gramatică n-ar fi fost în stare de a adăuga chipuri, sentimente, amintiri pline de francheţe. Limba care cândva părea dură ca un deşert, cu vastele sale şiruri de cactus, cu spinii semnelor diacritice, aceeaşi limbă cactacee mi s-a arătat în întreaga ei frumuseţe. Fagurele de miere, stelele lui Alecsandri, harpele lui Eminescu: o sirenă mă leagă de trupul sinuos al cuvântului. Dacă nu m-aş fi legat de stâlp ca Ulise, nu-aş fi reuşit nici măcar să-mi odihnesc ochii. Şi aici mă regăsesc, dragi prieteni, fără apărare. Fiindcă româna e o limbă care arde, precum versurile lui Ovidiu, un semiton deasupra latinei: în lejeritatea metafoniilor, în accentele ce acoperă precum căciulile vocalele spre a le proteja de roua limbajului, în rădăcinile de iotacisme şi de rotacisme ce se răspândesc pe terenul latin cu tuberculii şi rizomii săi; în cantitatea rodnică a diftongilor şi triftongilor, flori colorate ce dau românei o strălucire orbitoare inconfundabilă. Mă gândesc la Alexei Mateevici când afirmă:

Strângeți piatra lucitoare

Ce din soare se aprinde –
Și-ți avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.

O mare de cuvinte ce se aprind cu lumina soarelui. Şi cu toate acestea, timbrele poştei române şi ars amandi a lui Ovidiu, bag samă din cărţile lui Coşeriu, că româna e parte a ţesutului balcanic, înainte de Roma, în continuitate cu Tracia, Iliria şi Albania, surori de sânge pe jumătate, fiice ale unor părinţi diferiţi, alăptate cu toate acestea de aceeaşi sâni. Cu moştenirea paleoslavă sporindu-mi mie zăcămintele fonetice ale limbii mele viitoare , căreia i se adaugă slavona, cu întregul său de cuvinte, de impact şi de frumuseţe, cu aura de tămâie ce împrăştie vocalele de sticlă, ca şi cum am simţi înăuntrul lor un bas  adânc,un basso profondo ce le scandează: cuvinte de uşoară răsuflare, dar cu mari şi nebănuite surprize, ca o amplă blagoslovenie recitată la uşile iconostasului.

O limbă ce mi-a părut vanitoasă, cu trecere naturală între sacru şi profan, mereu gata să-şi schimbe veşmintele şi iat-o cu severul chip al caracterelor latine, cu alcătuirea elegantă a alfabetului grec, cu aurul insolit al icoanelor în care se înnoadă caracterele chirilice. O limbă ce poartă cu sine un scrin invizibil. Trupul său, atât de tânăr, se lasă înţeles din răcoarea pielii de velur, din ochii sensibili, echilibru şi eleganţă ce-a vrăjit renumiţi maeştri croitori, între care Philippide, Puşcariu, Rosetti.

Cu cât studiam limba cu atât eram mai convins că era vorba de un sistem jazzistic, în tensiunea dintre saxofon  tenor şi contrabas, pian şi clarinet, improvizaţia unui acord mai dinainte armonizat ce se reconfigura de-a lungul replicilor invizibile. Trâmbiţa vrea frontiera şi arcuşurile, graniţa; metalele spun ora, iar bateria, ceas; chitara spune vers iar basul răspunde stih. Puţine limbi cunosc timbre de vocale şi culori ale lui Rimbaud. Puţine limbi găzduiesc o atare diversitate, în stare de a semna un contract ecumenic: cuvinte de origine turcă, închise, libere, descălţate, glumeţe ce comunică cu latina ori de origine slavă, concert pe trei voci ce reuneşte clopotele Estului, abatetoaca orientală şi muezinul în minaretul levantin: limba a cărei ţesătură răspunde cu delicateţe războiului de ţesut – atât de urgent şi de necesare pentru pace. Un flux de cuvinte, ca Delta Dunării la capătul căreia toate cuvintele se revarsă îngemănate.

Victor Eftimiu laudă acest ragtime în „Odă Limbii Române”, veşmintele colorate, corzile pline de armonii:

Vestigiul dac şi farmecul slavon,

Înfipte-n armatura ta latină.
Călugărul elin şi vajnicul cazac
Stambulul şi Parisul te-altoiră.

Strofa aceea m-a convins de fascinantul hibrid românesc dintre mănăstirea de la Sinaia şi biserica de la Stavropoleos, precum şi cea de la biserica Sfântul Gheorghe din Timişoara, numeroasele francizisme şi un ansamblu de cuvinte turceşti.

Îmi imaginez o poezie între Gherasim Luca şi Tristan Tzara lansând o mână de cuvinte de origine turcă, osmanale şi cumane, spre a realiza un fel de magie abracadabra de opt silabe, o aventură strict pentru a fi ascultată. Nu acordaţie atenţie la sensul cuvintelor, ci doar la sunetele lor. Şi scriu ca şi cum ar fi nişte graffiti pe Splaiul Tudor Vladimirescu, limbaj zaum al futurismului rus, un solo de jazz:

Babalâc balama baltag:

Bumbac bursuc butuc.

Papara pastrama pastuc

chibrit chiabur chilipir!

Taraba taron şi taraf:

Huzur lighean musafir.

Oh! Pilaf sandrama sidef:

trufanda, zambila, zuluf.

Printr-o stranie suflare, aş putea spune ca Leporello, madamina, catalogul e acesta, cu iubirile mele parţiale şi cu timbrele de origine română. Iată fragilul meu repertoriu, eminescianul stup de allbine, punctajul nesigur al bibabului meu de jazz. Îmi place să-l amintesc pe G. Călinescu: „amestecul de cuvinte de originele” care dau românei „o bogăţie extraordinară de culori lirice”, înaintea termenilor de „impasibile latinităţi, smeritele gângăveli slave, răstelile maghiare, caraghiozlâcurile turce, grecismele peltice”.

Iată catalogul care presupune nu doar vasta selecţie lexicală, ci mai degrabă o constantă dorinţă de libertate, aceea de a reuni forme risipite, elemente eterogene. Libertatea de a crea întâlniri neaşteptate. Libertate.

Şi totuşi, trebui să spun că surprinzătoarea mea întâlnire cu româna a avut loc în 2014 la Rio de Janeiro, în carcera de la închisoarea din Bangu. Merg în închisori spre a îmbogăţi bibliotecile şi spre a demonstra cât de mult lectura e izvor de libertate şi de civilitate. Când îmi e greu să înfrâng bariera primei întâlniri, îi invit pe toţi să facă un cor şi după câteva probe ne punem cu toţii să cântăm împreună, când nu importă deloc rezultatul ci procesul. Ne cufundăm în text şi în discuţii. Un străin a cărui origine îmi e complet necunoscută face o observaţie judicioasă. Îl întreb de unde vine şi îmi răspunde că ar veni de pe lună ori dintr-o ţară greu de ghicit. Insist: „Da, de unde?” Iar el răspunde cu un gest de lehamite: „din Braşov, România.” Spun doar atât, fără a-mi ascunde surpriza: ”Bineînţeles! E un oraş foarte frumos!”.

Revin la portugheză în timp ce el se ridică, mă îmbrăţişează şi mă sărută pe obraji. Poate fiindcă s-a recunoscut în ecoul limbii sale materne, în mijlocul închisorii, în deşert, unde suntem cu toţii orfani de limbă, ascunsă, păzită ca o taină, aur alchimic, limbă sacră, ultimă hieroglifă capabilă să ne salveze chiar şi în închisoare. Să zicem că s-ar chema Ion şi m-a zis un vers din Vasile Voiculescu plin  de vigoare în acel spaţiu: „vânt bătrân cu miere-n spinare”.

Libertatea în limba din închisoare. Aceeaşi libertate pe care România a ştiut să o reînflorească pe străzile din Timişoara în 1989 şi care cu generozitate îmi oferă o atare onorificenţă. Și închei cu poezia completă „Grai Valah” cea amintită de Ion în îndepărtata închisoare:

Grai tămâiat, căţuie de petale,

Gândul mi-a ciobănit pe plaiurile tale.

Umblă singur pe munţi de sare,
Vânt bătrân cu miere-n spinare.

Şerpi de răcoare verde în pârâie,
Cărări de bucium lung te întretaie.

Granguri de aur boabele-ţi ciugul’,
Şesul ţi-l ară dorul cu plugul.

Calc des cu sufletul arsu-ţi coclaur,
Din fund oftează strămoşii de aur.

De piscul tău, unde se-mbină
Pale de nori cu limbi de lumină,

Buzele-mi razăm fremătătoare,
Slăvit pristol de piatră şi floare.

(se dedică regretatului Solomon Marcus şi  lui Vlăduţ pentru viitor.)

Conferinţă susţinută cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa al Universităţii Tibiscus din Timişoara