A fost așa: cînd am descoperit ”Dilema” (așa se numea la început –simplu, ”Dilema”; ”Dilema Veche” a devenit după cîteva peripeții ale unei tranziții despre care poate că este cuminte să gîndim că încă nu s-a încheiat definitiv la noi…), în orașul în care locuiam – și în care m-am născut –, aceasta ajungea în cel mai bun caz vineri după amiază. Deși, cel mai des sîmbăta dimineața.
O citeam atunci, pînă în prînz- sincer, cam pagină cu pagină. Chiar și ce nu înțelegeam. Uneori, insistent, mai ales ceea ce nu înțelegeam. Nu o citeam, pe atunci, la cafeaua de dimineața – pentru motivul simplu că, pe atunci, nu beam cafea. Nimeni nu e perfect 🙂 O citeam însă, înainte de meciul de fotbal de sîmbătă după amiază. Meci, e un fel de a spune – ore în șir nu sînt, știe chiar și un copil, doar un singur meci de fotbal, ci aproape un mini-campionat. Mai apoi, o citeam, tot sîmbăta, la cafea. Ani de-a rîndul. Cafea, sîmbătă dimineața, Dilema. Timișoara, Turnu Severin, Dilema, cafea. Cu un vîrf de cuțit de zahăr – în cafea. Turcească, neapărat. Cîțiva ani – destui, cred -, dimpreună cu o țigară. (Două, trei, patru – uneori, ”sudate”, cum se spune…)
Sîmbătă la prânz, așadar, cel mai adesea citeam (și) interviurile acestei doamne. Citeam și citeam și citeam – și îmi plăcea, de fiecare dată îmi plăcea. A propos, în Oltenia – acolo unde am descoperit-o pe doamna Chiper – se spune cînd doi (sau mai mulți) oameni vorbesc, egal, intim, apropiat, calm, că ”stau de taină”. Ei bine, pentru mine nu a existat și nici pînă azi nu există nimic în presa de limba română care să se apropie așa de mult de ceea ce înseamnă ”a sta de taină”, așa cum o făceau interviurile doamnei Tita Chiper.
După știința mea (care este faibililă, nu încape vorbă), în timpul vieții, Tita Chiper – soția lui Alexandru Ivasiuc – nu a publicat nici o carte. Există însă una, publicată la doi ani după moartea sa, la Curtea Veche. Cartea se cheamă Într-o lumină orbitoare. E o carte care adună mai multe (din foatre multele) interviuri făcute de acest om care putea scoate confesiuni și predicate emoționante și dintr-un scaun gol.
Cînd a apărut, postum, cartea invocată mai sus, Andrei Pleșu a menționat într-un text că: „Ei sînt mai importanţi decît mine” – spune, la un moment dat, Tita Chiper, vorbind despre interlocutorii săi. Pentru ea nu există „personaje secundare”. De la Corneliu Coposu şi Ion Iliescu la Gianina lui Manşonică din Sinteşti, de la Ana Blandiana la Emma Nicholson sau de la Johnny Răducanu la Justin Marchiş şi Simona Vărzaru-Urania, toţi „eroii” acestei cărţi, foşti diplomaţi, şoferi, ofiţeri de poliţie, artişti, croitori, vecini de bloc, studenţi, demnitari, surori de calitate ş.a.m.d. alcătuiesc împreună o lume pestriţă, nesistematizabilă, în care se amestecă lumi dispărute sau pe cale de dispariţie, cu lumi noi, în plin atac, lumi strălucitoare, la vedere, şi lumi melancolice şi anonime, pe scurt, lumi de toată culoarea, lumea toată, lumea însăşi, cu inconfundabila ei rumoare evanescentă. Toţi fac un pas înainte, mulţumită gazetarului care, pentru a îi pune în lumină, face un pas înapoi. Gazetarul de anvergură îşi exprimă personalitatea în puterea de a şi-o domina. El arată spre celălalt, nu spre sine. E exact ceea ce majoritatea ziariştilor de azi, mai ales cei de televiziune, nu ştiu şi nu pot să facă. În cartea de faţă, cititorul va întîlni o mentalitate, un stil, o aromă de care s-a dezobişnuit, dar care ar trebui reabilitate, dacă vrem ca jurnalistica, viaţa cotidiană, raporturile dintre oameni şi viaţa cetăţii să-şi păstreze nobleţea şi farmecul.”
PROFIL Tita CHIPER:
Tita Chiper (Ecaterina Ivasiuc, 1934-2002), soţia scriitorului Alexandru Ivasiuc, şi-a început activitatea jurnalistică în anii ’50, ca reporter la ziarul care apărea pe şantierul hidrocentralei de la Bicaz. A lucrat apoi la Contemporanul şi la Gazeta literară, a colaborat la România literară şi Cinema cu interviuri, reportaje, cronici şi eseuri. A scris scenarii pentru filme de animaţie şi literatură pentru copii. A făcut un stagiu la Iowa University, într-un program organizat de PEN Club. A lucrat la Dilema de la primul număr (ianuarie 1993), realizînd cîteva sute de interviuri cu oameni foarte diferiţi, de la preşedinţi şi academicieni la florărese şi şoferi de taxi. În ultimii ani de viaţă a colaborat permanent, tot cu interviuri, la revista
M-am gîndit de multe ori la ceea ce făcea farmecul aparte al acelor conversații gândite și puse ”în scenă” de doamna Tita Chiper. Am avut mai multe feluri de răspunsuri – nu contradictorii unele cu altele; mai degrabă complementare.
Cred că acel răspuns personal, care este pesemne cel mai rotund și cel mai firesc dintre toate cu privire la rețeța șarmului unic al interviurilor doamnei Chiper, se scrie simplu: textele acelea, conversațiile acelea aveau suflet.
În ce mă privește, cînd fac interviuri, așa ceva mi-am dorit să fac. De multă vreme, de fiecare dată cînd mă gîndesc la sau că trebuie să fac un interviu, așa am gîndit, în acești termeni. Și așa gîndesc în continuare.
