Matei Călinescu – un jurnal al reîntoarcerii

Seria de autor, o creație editorială în sine exemplară, pe care editura Humanitas i-o dedică, începînd cu mijlocul anului trecut, lui Matei Călinescu include, deopotrivă, reeditarea unor texte foarte cunoscute ale eseistului, comparativistului, prozatorului și poetului Matei Călinescu și publicarea unora în premieră absolută.

Pînă la acest moment, în seria Matei Călinescu de la Humanitas două sînt textele care au apărut pentru prima oară în românește (și, de altfel, niciunde altundeva – căci, pînă acum, ele au existat doar în manuscris). Primul – pe bună dreptate, atît de comentat: tulburătorul Un alt fel de jurnal. Ieșirea din timp. A doilea, Spre România (2000-2002) Jurnal inedit. 2 din 6 – cîte titluri numără, deocamdată, seria mai înainte invocată.

Știm bine cei care știm ce autor uluitor (și) de jurnal a fost Matei Călinescu. Iar cei care nu știu, pot încerca să afle – timpul pe care îl vor investi în lectura notelor de jurnal (cîteva cărți semnificative, de fapt) ale lui Matei Călinescu va fi, este o credință foarte puternică pe care o am, investit foarte bine, cu un cîștig generos. Spre România (2000-2002) Jurnal inedit  începe antologic: Matei Călinescu e în Grecia. Stă pe și se plimbă peste teritorii care au pus temelii solide pentru cultura și civilizația de azi. Este, în 2000, într-o vacanță în Grecia, împreună cu soția sa – în primele două nopți, fără să știe, este cazat la un mic hotel în care, de regulă, se dădea credit moravurilor ușoare. Reflectează acolo și face notații extraordinar de pătrunzătoare în acest sens, despre kitsch, una dintre temele sale recurente. Dar și  despre labirint; Grecia este o țară ideală pentru a provoca reflecții în această direcție, despre rătăcire, sens, regăsire. Duce cu sine – și, la fel, notează lăsînd pagini importante – gînduri despre inputurile românești din cîteva romane ale lui Saul Bellow. Este, de fapt, foarte aproape de țara sa de origine, pe care o părăsise, pe care fusese nevoit să o părăsească în urmă cu aproape trei decenii. Iar țara sa de origine vine tot mai mult peste el.

Matei coperta

La începutul caietului în care este scris de mînă acest jurnal, Matei Călinescu însuși a lipit o fotografie. Este o fotografie din Grecia, din Atena mai precis. Și mai exact, pe acest instantaneu este scris: ”Atena. Strada București. Mai 2000”. Călătoria aceasta făcută în Grecia – și care ocupă aproape o treime în economia acestei cărți – a fost denumită de însuși Matei Călinescu ”Spre România”. Grecia, Homer, Odiseea.

Despre această fotografie, pagina 43: ”Mica superstiție a unei întoarceri posibile sau poate chiar o dorință nemărturisită? Un gînd negîndit: o repatriere parțială, cu o anumită periodicitate? Să petrec, bunăoară, la București o lună-două pe an?”.

Matei Călinescu revine în țară și stă mai mult, cum își propusese. Predă la Cluj și la București, ține conferințe, lecții deschise. Simte tot mai mult țara în care s-a născut. Direct, de la fața locului.

O reîntoarcere, fie ea și parțială cum va fi cazul cu Matei Călinescu, este populată de întîmplări relevante, de serii de parabole, de lecții ale reînvățării unui loc. Ceea ce avem în carte în această privință, și cred că lucrurile nu putea să stea altfel în această privință, este o reînvățare care nu este neapărat confortabilă și care nu înseamnă acceptare pînă la capăt. România este locul său de origine pentru Matei Călinescu, dar nu mai este la fel – și există pagini admirabile și, deopotrivă, memorabile despre subtilitatea cu care s-a așezat și a rodit răul în această țară. Pag 126, bunăoară: ”de pe urma acestei prostituții forțate și generalizate – și de pe urma moralității de bordel politic totalitar pe care a instaurat-o – suferă azi România.

O reîntoarcere poate fi, desigur, și mult mai mult. Ea poate aduce și o reașezare de sine. Ceea ce chiar se petrece cu Matei Călinescu. Doar un pasaj în acest sens, iată (pag. 127): ”timpul meu se amestecă încet cu un alt timp, începe să răsune de ecouri străvechi, să vibreze slab de îndemnuri îndepărtate, care au traversat generații după generații, să capete o adîncime în care cîntă voci care au tăcut demult.”

Reașezarea de sine înseamnă și împăcare. Nu acceptare necondiționată a tot ceea ce vede și simte la regăsire, ci împăcare! Nu este o întîmplare faptul că, pe undeva pe la jumătatea acestui jurnal, în inima acestuia cum s-ar zice, există cîteva pagini, de conspectat, despre adecarea de fond, de profuzime a interpretării pe care Nicolae Steinhardt o dă ”Scrisorii pierdute” a lui I.L. Caragiale. E o lectură, aceasta a lui N. Steinhardt, făcută în cheia și în duhul iertării – și este un fel (atît de neobișnuit de a citi piesa lui Caragiale) la care Matei Călinescu aderă. ”Aș vrea tot mai mult ca lucrurile pe care le spune să fie adevărate”, notează Matei Călinescu.

Spre România (2000-2002) Jurnal inedit  este și a citi & a reciti țara sa de origine. E, deci, un înalt joc hermeneutic. Există de altfel, spre finalul cărții, un elogiu cald al zeului Hermes.

E un joc hermeneutic despre care, la un moment dat, Matei Călinescu notează aceste pagini – care pot fi, funcție de starea interioasă a celui care primește adevărul acestora, intimidante sau tonice: (pag 91) ”jocurile vieții – ca și ale literaturii – sunt întotdeauna jocuri cu informație incompletă. Începe totdeauna prin a ști 1-2% din ceea ce ar trebui să știm pentru o interpretare corectă; cînd ne specializăm, după ani și ani de studiu și de reflecție, ajungem să știm 15-20%, maximum – în rest, suntem orbi. Pipăim marginile golului, asculăm foșnetele lui și ne închipuim.”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *