Dialog exclusiv Lapunkt între MARCEL TOLCEA și Cristian Pătrășconiu.
De ce crezi tu că e bine, că poate fi profitabil pentru orice om să vorbească sau să gîndească în orizontul seducției?
În primul rând, pentru că este o formă de sănătate mintală. Pentru că seducția este forma cea mai subtilă, grațioasă a nevoii noastre de a cuceri. Între cucerire și seducție se scrie toată istoria omenirii. Cuceririle dau naștere la imperii geografice, seducțiile – la imperii istorice. Seducția este o formă poate mai parșivă de cucerire, dar ea presupune, mai întîi, o admirație. Seduci pe cineva pentru că îl/o admiri.
Tudor Vianu definea valoarea ca fiind obiectul unei dorințe. A te plasa în poziția de seducător înseamnă, în primul rînd, a nu dori să obții un avantaj, ci a dori să și placi. Omul, în clipa în care vrea să placă, eu cred că își modifică și părți ale ființei lui – se comportă asemenea unui scriitor atunci cînd scrie un roman, căci e și el acolo, în personajele cărora le dă viață, dar este și o parte inventată.
Seducția este o formă de vitalitate, pentru că ea este și specie a sexualității, a erosului de fapt. Pentru că, prin seducție se încearcă abolirea spațiilor: de la cele propriu zise pînă la spațiile sufletești…
Nevăzutele, cum spune Horia-Roman Patapievici…
Exact: nevăzutele! Seducția strînge aceste spații, creează apropieri și încearcă să transforme doi oameni care nu se cunosc în doi oameni care se plac, în doi oameni care se acceptă. Doi sau mai mulți – căci este egal de legitim să vorbim și despre seducție în grup, seducții colective, seducția mulțimilor…
Pe de altă parte, seducția este o dihanie, cum să zic, perversă. Îmi aduc aminte de o nuvelă excepțională – „Mario și vrăjitorul”, a lui Thomas Mann. E o nuvelă în care e vorba despre regimul hitlerist – un regim care a pus mare preț pe ideea de seducție. Regimul acesta înfățișa poporul în termenii „masculin-feminin”. Cu excepția comunismului, de altfel, regimurile autoritare/dictatoriale încearcă să lucreze cu aceste formule și formule. Și fascismul a făcut la fel. Julius Evola, de pildă, a scris o carte despre Misterul Graalului –și acolo se spune că idealul cavaleresc face parte din același arsenal al seducătorului. Hitler, prin rasa ariană, încerca să ofere superlativele absolute ale unui individ evident inexistent, cel care e deasupra tuturor lucrurilor, deasupra tuturor celorlalte rase și popoare. E vorba tot despre seducție aici, în fond.
Seducția colectivă, apropo, este o formă de hipnoză. În general, democrațiile nu au nevoie de oameni indispensabili. Kissinger a spus ceva extrem de interesant despre ce înseamnă cu adevărat o democrație atunci cînd a zis despre sine așa: „Am plecat pentru că devenisem indispensabil; o democrație nu are nevoie de oameni indispensabili”. O democrație, cu atît mai mult una solidă, consolidată, nu funcționează pe bază de carismă – are, în primul rînd, instituții, mecanisme, o sintaxă infailibilă.
Comunismul, ca să nu trecem așa de ușor, nu e nici el străin de tot felul de strategii de seducție…
Dar. Dar nu operează, cum o face nazismul, cu masculin/feminin. Comunismul, în primul rînd, propune un Patriarh, un Tată, un Tătuc (al poporului sau – Stalin – al popoarelor). Imaginea aceasta, a Tatălui, este extrem de puternică.
Hitler a fost plasat din prima secundă… Leni Riefensthal face „Triumful voinței” în 1934, la un an după ce național-socialiștii preaiu puterea în Germania. Cred că filmul respectiv este capodopera propagandei seductive, dacă mi se permite această formulă. Filmul începe cu avionul care vine din nori, el este zeul care se coboară. Riefensthal filmează cu vreo 4 sau 5 posturi fixe. E o capodoperă și de montaj și de regie. Tinerii sînt frumosi, puternici. Și Hitler vine la Nurenberg, unde nu face altceva decît să reproducă o întîlnire a Cezarului cu legiunile sale. Așa sînt aranjate spațiile: putere și seducție! Comunismul, cum știm, nu a avut nevoie decît în momente excepționale, să lucreze cu lucruri de acest gen. Nu sînt politolog, dar pot să spun ceea ce cred: ceea ce era mai important pentru ideologia comunistă a fost să se transmită un mesaj alb/negru foarte clar – anume, omul nou nu are aproape nici o legătură cu ceea ce credeam noi că sîntem!
Când ai început să joci la bursa aceasta atît de specială – care este seducția? Ce s-a întîmplat cu tine atunci, la momentul de cotitură? Și, desigur, ce s-a întîmplat în timp cu acțiunile pe care le-ai plasat la această bursă aparte?
(Serios, cu morgă) Orice băiat, în momentul în care își dă seama că nu are „caroseria” adecvată unor șosele regale sau pentru privirile femeilor, trebuie să își cultive nu caroseria, ci mai ales bujiile…
Nu ești normal!
Deci, trebuie să insiste la bujii! Eu am investit în bujii, dar și în cutia de viteze! Trebuie să se fi întîmplat prin clasa a șasea, a șaptea. Eram foarte foarte slab, pirpiriu de fapt, bolnăvicios – mă rog, nu eram deloc prototipul unui băiat cu succes la fete. În momentul în care m-am trezit că una dintre fetele de care eu eram îndrăgostit și despre care eu le povesteam tuturor că este iubita mea (dar numai eu știam lucrul ăsta!) m-a întrebat ce părere am eu despre o altă colegă, am plusat cu o replică. Văzusem cu cîteva zile înainte un film indian și de acolo am reținut o replică. Era ca-n filmele indiene: acolo unde dragostea e mai mare decît Gangele și mai puternică decît castelele. Și mai tragică decît Iocastele(le) J Deci, revenind la film – una dintre tulburătoarele făpturi de acolo îl întreabă pe un cetățean, evident foarte sărac, dacă a observat ce frumoasă este sora ei. Și el îi răspunde fix așa: nu știu despre ce îmi vorbești pentru că, atunci cînd ești tu de față, soarele își sporește strălucirea și eu te văd numai pe tine. Era o replică îngrozitor de…
Diabetică!
Exact: faci diabet de la ea. Eu, normal, i-am spus replica aceasta! Eu cred că aveam puțin umor și pe vremea aceea. Am spus replica și am vrut să văd ce spune; nu aveam nimic de pierdut. Și ea a stat, s-a îmbujorat și mi-a zis: Vai, așa frumos ai spus. O să îi spun și mamei asta, să vadă ce frumoasă sînt! Atunci, poate că nu imediat, în secunda doi, dar atunci în orice caz, mi-am dat seama – și cînd spun asta nu sînt deloc misogin – că femeile iubesc cu urechile. Ele au nevoie – și nu fac teoria seducției, că nu sînt un seducător în viața de zi cu zi – să audă asemenea cuvinte. Mi-am dat seama că fata căreia îi spusesem replica alminteri destul de stupidă din filmul indian trăia acele cuvinte și le repeta.
Da… Eram într-a șaptea. Atunci a fost! Țin minte că ne mutasem dintr-o școală veche într-una nouă…
Elevul Tolcea dintr-a șaptea…
Fix! Deci, scurt pe doi: am avut sentimentul acesta că se poate… Că sunt pe drumeșul cel bun, apropo de hitul unor ani interbelici, „Elevul Dima dintr-a șaptea”.
Că ai potențial, nu? Că ești de viitor…
Da. Cu o expresie care mi se pare de o stupizenie imensă: că sînt cu vorbele la mine! Apoi, next level: în liceu. În clasa a zecea sau poate chiar a noua. Am avut o dirigintă absolut fabuloasă. Margareta Bartha. Ea coresponda cu Samuel Beckett, cu Roland Barthes, cu Maurice Béjart. Mi-a dat să citesc literatură de cea mai bună calitate, lucruri pe care le-am reîntîlnit în facultate și care au însemnat pentru mine foarte mult. Iar faptul că ea mă admira și că mereu îmi făcea PR m-a făcut să îmi dau seama de al doilea lucru esențial pentru tehnicile și strategiile de seducție: ca să fii un bun seducător, ai nevoie de un sponsor de aură! E vocea autorității, știi? Ai nevoie de omologare.
Mai apoi, în facultate, am descoperit al treilea ingredient din arsenalul bunului seducător – este probabil singurul moment în care am fost cabotin. Am descoperit că oamenii admiră ceea ce nu înțeleg. Aveam la mine camioane de paradoxuri. Tot felul de vorbe și de prostioare din alea culese de te miri unde, citate nătînge din care nu înțelegea nimeni nimic; inventam în neștire. Făceam o patafizică la cursuri… Aveam un tupeu formidabil. Cu cît era mai deșănțată o poveste, cu atît aveam mai mult spor să o folosesc și cu atît era mai credibilă.
În fond, ce vrea seducătorul? Vreau să scurtcircuiteze toată bună funcționare a preopinentului. Să îl pună într-un fel de criză.
Te naști seducător sau devii seducător?
Nu cred că te naști seducător. Devii seducător în clipa în care îți regizezi nu numai cuvintele, ci și aparițiile și chiar mai mult decît atît: îți regizezi și trecutul. Pentru că el își povestește viața, în așa fel încît trecutul să devină un avantaj competitiv. Seducția, cînd ne referim la ea, nu are de-a face exclusiv cu relația dintre un bărbat și o femeie; seducătorul, într-un fel profund, e și un manipulator. Cum s-a mai spus/scris, există seducție în orizontul binelui și în orizontul răului.
Revenind la ce scoți pe tarabă și ce ascunzi, să îți povestesc o întîmplare: eram corector la „Drapelul Roșu” și nu aveam butelie. Mi s-a zis să mă duc la directorul depozitului de gaz și să îmi fac o cerere. Și mi s-a mai spus că voi primi butelia cam după un an jumate. În redacție am întrebat cine îl știe pe „tovarășul cutare”. Un coleg mi-a spus că l-ar cunoaște și că îl mai vedea uneori la CFR, pe la meciuri. Hopa! Atunci mi-am dat seamă că trebuie să fac ceva care să îl scurtcircuiteze.
De fapt, a comunica înseamnă a pune în comun niște lucruri. Comunicarea în tren începe așa – dar de unde sînteți? Din Cluj. Dar și eu am stat în Cluj. Și tot așa – te apropii pas cu pas de celălalt, intri pe teritoriul lui și el pe al tău. Restrîngi spațiul și găsești ceva în comun – pînă nu ai ai ceva în comun cu cineva, nu poți comunica cu nimeni niciodată.
M-am dus la omul de care depindea distribuția buteliilor. Mi-am depus cererea. Aveam cu mine un ziar și un program de meci cu CFR-ul. Am răsfoit ziarul și tovarăsul Dan a văzut la un moment dat că în el mai aveam ceva. Și mă întreabă – ce e ăla, nu e program CFR? Ba da, îi zic. Dar dumneata, îmi zice, nu scrii despre Poli? Ba da, răspund; dar la Poli se duc toți snobii, ca să îi vadă lumea; adevărații suporteri se duc în matineu, la CFR. Urmarea? A semnat cererea mea, iar a doua zi am avut butelia. Eram din familie, aveam ceva în comun.
Apropo de seducție: da, îți regizezi povestea, trecutul, orizontalele și verticalele vieții. Am mai spus povestea mea cu geamul spart. Cred că a fost cea mai frumoasă, inclusiv pentru că eficientă, formă de seducție – seducție erotică – pe care am practicat-o și de care sînt mîndru și astăzi. Eram la facultate, în anul doi sau trei, și mă îndrăgostisem de o tipă care nu îmi dădea nici un fel de șanse. Într-o zi mi-a spus că, sîmbătă, ar vrea să vadă nu știu ce serial așa că am invitat-o la mine. A cedat, într-un final; mi-a spus că vine la mine, dar să nu o iau cu texte șamd. Că nu ține! Fără bobinaje, că se ridică și pleacă. A venit pe la 8 jumate. Și eu i-am spus la un moment dat: Mi-ai zis zilele trecută că te ridici și pleci. Uite, de două luni de zile tot te caut – oare nu ți-ai dat seama că eu sînt îndrăgostit de tine și chiar vreau să îți spun asta, că te iubesc? Și ea, plictisită: Marcel, chestiile astea sînt vrăjeli, lasă-mă… Și eu zic: uite, dacă e adevărat că te iubesc, să îmi spargă în clipa asta geamul! Și n-au trecut decît puține secunde și BUF – geamul spart!
Cu cîteva ore înainte, vorbisem cu vecinul meu ca la ora 9 fix – și pentru sincronizare, ne-am și potrivit ceasurile – să „ardă” o piatră în geamul meu. Ceea ce s-a și întîmplat! Universului nu i te poți împotrivi…
Deci, fata a picat pe tehnică, tactică și sincronizare!
Da. A picat. Cu ea perplexă, am știut că am câteva secunde în care „ușa” era deschisă. Așa că am profitat și intrat în îmbrățișarea ei.
Și a doua zi te-ai dus să repari geamul, bănuiesc…
Nu imediat. L-am lipit o vreme cu scoci. Dar a meritat.
Revenind la teoria seducției… Seducția ține și de un fel de aranjament militar. Ce facem – seducem a)ca să distrugem, b) ca să propunem o lume mai bună, c)ca să înțelegem, d)ca să luăm prizonieri, e)ca să ne pierdem? Folosim strategii ca să…?
Toate acestea și pesemne că multe altele. Depinde, de fapt, de la caz la caz. Uite, un alt caz unde se utilizeză la greu tehnici de seducție: dacă vorbim despre spațiul public – aici, în spațiul public, cel mai mare seducător este limpede că este publicitatea.
Publicitatea, contrar opiniilor sau interpretărilor de natură economică, cum știm foarte bine, nu te seduce sau nu te îndeamnă să cumperi ceva. Te îndeamnă să fii ceva, cu condiția să cumperi lucrul acela! Dacă nu ești, nu ești updatat tu ca ființă! Uite, cu telefoanele asta care sînt lucrate pe generații, iphone 5, 7 sau cu computerele care vin de la an la an și sînt mai performante – omul este obligat să se updateze pe sine și aceasta este un fel de mîntuire de buzunar. Ar fi interesant de aflat, poate după un studiu de psihologie socială, cum anume acest ritual de primenire care e propriu comunităților premoderne a fost înlocuit de această updatare a instrumentelor. Noi avem trăiri vicariale și față de personajele din filme și din publicitate, dar facem gesturi vicariale, dăm și pe seama instrumentelor noastre lucruri care țin de propria noastră dezvoltare interioară, în fond de alte registre.
Sigur, ce spun eu aici poate să fie luat ca un fel de judecată metaforică asupra realității. Însă e limpede că antropologii au observat de foarte multă vreme că vechile habitudini ale omului, din premodernitatea lui, ne vizitează și astăzi. Într-un fel trebuie să ne rezolvăm și povestea cu agresivitatea, cu teritorialitatea, cu schimbarea, cu ciclul naturii, cu sexualitatea.
Și e la fel de limpede că transformarea aceasta a omului a avut loc în direcția unui tot mai dependent consumator de… dependență. Sîntem consumatori de dependență în felul în care conștienizăm că, de pildă, Facebook-ul înseamnă o serie de lucruri care dau stima de sine. Avem nevoie de aplauze, împărtășim – adică, șăruim, ne manifestăm vicarial bunătatea…
Și atunci, e foarte posibil ca și această updatare continuă și succesul aparatelor, tot mai numeroase și tot mai inteligente, care ne populează viața să fie o continuă nevoie de renaștere, reîncepere. O eternă reîntoarcere 2.0. O schimbare a polilor; ardem ceva; ca la un fel de carnaval perpetuu… Se ard ultimele forme ale urîtului din nou, pentru ca începutul să fie din nou tonic, să dea încredere. Noi facem asta – începutul de an este în clipa în care tu îți iei un nou telefon.
Există, crezi, forme sau formule privilegiate de seducție?
Da. În plan interpersonal, forma de seducție cea mai rafiantă este, cred eu, în lumea modernă este promisiunea. Promisiunea pe care tu o faci oricăreia dintre persoanele cu care te întîlnești. De pildă, dacă eu te întreb așa: vii mîine la chestia aia? Și eu știu că nu vrei să vii și tu știi că nu ai vrea să vii. Dar spui totuși: da! Ei, deja raporturile noastre, neutre pînă atunci, se încălzesc.
Promisiunea, în opinia mea, este sinestezică. Dacă nu aș avea promisiunea – nu aș putea trăi. Promisiunea, succedaneu de promisiuni de fapt, e literatura; e ficțiunea. Trăim cu promisiuni, din promisiuni. Aceasta este, într-un fel, un mare seducător.
Există o promisiune apare legată de timp, de pildă. Noi avem impresia că timpul s-a micșorat. Auzim des, tot mai des asta în tot felul de conversații. Într-un fel, așa este. În opinia mea, timpul s-a micșorat pentru că viața noastră a devenit, după invazia culturii de masă, mult mai jalonată de promisiuni. Și anume: de promisiuni care se îndeplinesc! Uite un exemplu simplu: înainte de 1989, jalanele erau de genul – „avem meci deseară!”. Acum e așa: avem 10 meciuri deseara! Dar, mai înainte, avem la 5 alte trei meciuri, la 6 alte patru, la 7 alte cinci meciuri. Astea duc la saturație. Iar spațiile de așteptare sînt tot mai mici. De aici, senzația noastră că timpul se comprimă. De fapt, timpul nu s-a comprimat. În opinia mea, el s-a umplut de promisiuni ținute. Spațiile de așteptare, apropo, sînt foarte importante și pentru tema discuției noastre – pentru seducție.
De ce anume crezi că este nevoie pentru ca o acțiune de seducție să fie rotundă, să fie deplină?
În plan uman, în termenii realității, eu nu cred că există Don Juani ca în filme. Un seducător adevărat este, după mine, cel care joacă jolul seducătorului cu autenticitate și chiar ăla este el. Seducătorul autentic nu vinde minciuni. Seducția, ca și relațiile publice, se diferențiază de propagandă: seducția nu încearcă să prezinte o minciună drept adevăr. Nici culoarea albă drept verde. Seducția încearcă să îi spună celui sedus ceva de acest gen: cea mai frumoasă culoare pentru tine este culoarea mea!
În plan social, cred că noi încercăm mereu să găsim că oamenii votează sau că își aleg liderii, partidul sau administrația în funcție de competențe și de expertize. Nu. În primul rînd, îi aleg după chipul și asemănarea lor. Fenomenul acesta se numește sintonie. Sintonia înseamnă că un „radio”, care este partidul X, emite pe o lungime de undă. „Lungimea de undă”, ca să fie auzită, trebuie să aibă un alt aparat de „radio”, care este votantul. Dacă și el are reglajul făcut pe aceeași lungime de undă, aude mesajul respectiv și va vota cu el. Degeaba ai un mesaj bun. Dacă nu ai un receptor care reglajul făcut în așa fel încît să îl prindă, ai ratat. Aici sînt multe discuții – unele dintre ele care ratează complez miza acestui tip de „joc”.
Eu cred că politicienii mari au lumii nu spun ceea ce vrea să audă omul de rînd, ci spun ceea ce ar trebui să înțeleagă omul de rînd pe termen lung.
Revin puțin la sintonie – aceasta este, cred, un bun natural. Iar un bun seducător, în opinia mea, în politică este de evitat. Politica onestă este, de regulă, a oamenilor fără carismă. Poate că pare șocant, poate că simțul comun e șocat de o asemenea afirmație, dar politica onestă nu dorește să persuadeze, doar să persuadeze. Nu dorește să trișeze la un nivel care se intersectează semnificativ cu manipularea. Fiindcă atunci cînd seducția se transformă în manipulare, noi știm că manipularea poate să fie și pozitivă, dar de regulă ea este negativă. Iar manipularea negativă este anticamera dezastrelor.
Este mai ușor să seduci prin intermediul poeziei decît prin proză? Sau mai eficient, dacă nu mai ușor?
Da. Poezie e regina. Și aici, ea este regina. Carmina din latinește a dat, în franceză, charme! Poezia e magie – și seducția e magie. Poezia este descîntec.
Dar bunătatea – este ea o formă de seducție?
Nu știu dacă e așa și, dacă e așa, cu siguranță că nu este doar așa ceva. Bunătatea, în opinia mea, este cea mai importantă calitate a unui om. Seducător, oricît de mult ar vrea să fie ingenuu – nu există seducători inocenți. Ei vor mereu ceva. Cu bunătatea e altceva. Seducătorii confiscă sau sînt, în spațiul public bunăoară, confiscați. Bunătatea, spun din nou, este altceva, ganz andere. Mai mult, seducătorul nu este în mod obligatoriu, cineva bun. El poate fi și un om cu autoritate, iar această autoritate să nu se nutrească din ceva bun. Carisma, de altfel, nu e doar în forma „bună”. Eram la Neptun prin anii 70 și la câțiva metri de mine era Geoarge Macovescu, proaspăt numit președinte al Uniunii Scriitorilor. Și el povestea cum ajunsese la un moment dat într-o sală în care se afla, dar nu la prezidiu, și J. F. Kennedy. Toată lumea se uita la el – la JFK.
Despre asta e vorba!
De fapt, despre asta e vorba cînd vorbim despre carismă.
Ce anume crezi tu că dă „certificat de seducător”?
Pînă la urmă și în mod decisiv, cred că omologarea deplină e dată de rezultat. Aici se face diferența. Rezultatul te validează; la limită, numai el!
Seducția este o înfrîngere a celui sedus sau nu în mod obligatoriu?
Nu în mod necesar – așa aș fi tentat să răspund în mod automat. Dar serios și insistent, nu m-am gîndit vreodată în acești termeni. În general, în relațiile amoroase.
Unu la unu, cum se zice…
Și noaptea după unul-la-unul! În acest gen de relații, cînd iubești – și asta e foarte important –, nu vrei să îl înfrîngi pe celălalt. Sau cînd îți place cineva. Vrei să îi adaugi, poate să îl îmbogățești. Cînd iubești pe cineva, și tu știi ca și mine, din personajul care ești, nu a rămas totul în procesul seducției. De ce? Pentru că seducția e și o formă de invazie – ca atunci cînd invadezi cu trupele. Și, folosesc registrul metaforic aici, tu pierzi cîte ceva, la această invazie din trupele tale.
Seducția e și o desfășurare de forțe, ai punctat corect mai înainte. Ai observat că, de cîte ori un într-un spațiu public intră o femeie frumoasă, toți bărbații devin mai inteligenți? Sau măcar încearcă să fie așa. De ce? Pentru că vor să fie seducători! Pentru că vor să invadeze. Chiar dacă, în imediat, semnalează contrariul. Vor să fie seducători. Iar seducția este ca un al treilea regim. Noi avem regim diurn și nocturn. Seducția este numărul trei, în această privință. Noapte, zi – nu contează. Regimul acesta al seducției este ceva între visător și regimul diurn. Dar în altă dimensiune. Vrăjim pe cineva numai dacă noi sîntem vrăjiți. Poți simula – dar aceea nu este o vrajă reală…
Seducția este o invitație la cunoaștere sau, mai degrabă, la necunoaștere?
Cînd seduci pe cineva sau cînd încerci măcar să faci așa ceva, tu ai o ficționalitate pe care i-o propui persoanei respective. Ești altfel, ești mai inteligent – sau măcar vrei să pari așa. Ești mai plin de umor. Propui basmul tău. Cred că, atunci cînd încerci să seduci pe cineva, ești mai degrabă interesat de mesajul tău decît de mesajul persoanei din fața ta. De regulă, seducătorii adevărați știu să asculte ce spune celălalt sau cealaltă.
Corect! Fiindcă, în procesul seducției, ei își reconsideră – reevaluează, cum spunea un om politic de la noi – materialul de asalt.
Da. E ca și la cei care trag cu tunurile – nu țintesc din prima și, ascultînd, observînd, fac reglajele fine. Apropo de cunoaștere – este una foarte interesantă cea care rezultă de aici. Eram student, stăteam în caminul 16 la Timișoara și aveam un coleg care se tot lăuda cu o colegă pe care o plimba de două luni. Și se tot lăuda – ce mozoale, ce una, ce alta. Eu tăceam și atunci colegii de cameră mi-au aruncat, știindu-mă vorbăreș: Mă Tolceo, tu nu spui nimic? Și atunci eu am întrebat ceva ce atunci mi s-a părut a fi o poantă, dar azi mi se pare ceva extraordinat: Ce gust are sărutul ei? Momentul acela, al sărutului, este Nirvana. Nimic nu este mai misterios, mai pur decît asta, mai minunat și transpersonal. Seducția, în opinia mea, este asexuată…
Dar este seducția ca un fel de campanie electorală? Cu momente de mare solemnitate, cu mari promisiuni, cu exagerări, cu ”gloanțe de argint”?
Da. Normal. Eu le spun studenților mei de la științele comunicării următorul lucru: exersați să comunitați! Mergeți la magazin și intrați în vorbă cu vînzătoarele. Încercați să îi provocați. De ce? Pentru că aceasta este, de fapt, o formă subtilă de comunicare. Dacă nu știi să deschizi o discuție cu cineva, tu nu poți să fi un bun comunicator.
Dacă aș avea o firmă de PR și ar trebui să îmi angajez oameni, le-aș spune așa: dacă reușești să intri în vorbă și să rămîi în vorbă cu o femeie frumoasă, de 30-40 de ani, te angajez. Dacă nu, nu.
Revenind la ideea campaniei electorale: după ce „iei puterea”, ce se întîmplă cu seducția? Se diminuează, se retrage?
Așa face și e firesc să se întîmple așa. Pentru ca să fie deplină, seducția este, de fapt, o parte din ceva. O parte, este drept, însemnată.
Dar, în privința relațiilor unu la unu, depinde, aș zice și de vîrstă. Bărbații, până pe la 40 de ani, nu prea se maturizează…
Eu am făcut recent 40, tu, tot recent, 60.
Da, ai toate șansele… Avem toate șansele. Pînă la 40 de ani, și vorbesc în cunoștință de cauză, ești mai degrabă înclinat să epatezi. După care, încetul cu încetul, lucrurile se schimbă pentru că, de fapt, se schimba modalitatea de înțelegere a iubirii. Se întîmplă ceva despre care cred că e mai greu de înțeles de către cei de 25 de ani. Îți dai seama că ai nevoie de ființa iubită pentru că nu ai putea să trăiești fără ea.
Cum zicea Erich Fromm: iubirea imatură e cea care spune „te iubesc pentru că am nevoie de tine”; cea matură – „am nevoie de tine, pentru că te iubesc”…
Foarte bine spus. Da. Așa e.
Pentru seducție, care crezi că este genul proxim: etica sau estetica?
Estetica. Nu încape discuție.
Cu ce sporturi e compatibilă arta de a seduce? Cu vînătoarea, cu pescuitul? Cu parașutismul? Și ție îți place tenisul…
Da. Probabil că în măsura cea mai mare, cu vînătoarea. Seducția e o vînătoare. Dar e și o vînătoare cu undița în care nu vrei să rănești ființa vînată. Îmi amintesc de o scenă din Colombo, apropo de gratuitea seducției și de… pescuit. Colombo îl căuta pe un tip și ăsta stătea pe malul unui fir de apă cu undița. Colombo vine și vorbește cu el și îl descoase. Pleacă și, pe stilul lui, se întoarce din drum pentru a-i spune: By the way, în rîul ăsta nu mai sînt pești de douăzeci de ani. La care omul ridică undița să i se vadă cârligul și îi zice: De asta nici nu am pus momeală…
Cînd nu mai contează seducția?
Cînd ești bolnav sau, mai grav, cînd știi că te apropii de moarte. Sau cînd ești depresiv. Cînd ești fie una, fie alta din cele enumerate mai înainte, tipul acesta de putere pe care ți-l dă seducția, nu mai contează. Depresia, boala, conștiința unei morți iminente – toate îți anulează glanda seducției.
Uite, acum vreo 20 de ani, am adus-o acasă acasă cu mașina pe Adriana Babeți cu care mă gratulez reciproc cu delicatul nom de guerre Țiți. Mă plîngeam că trec printr-o pasă proastă, că aveam tot felul de anxietăți. Adriana îmi zice și ea: țiți, și eu, la fel, am o pasă proastă. Ei, și la un moment dat, țin minte că oprisem la un semafor și a trecut pe lîngă noi o femeie frumoasă, delicată. Eu, normal, mă uit atent. În afara conversației de până atunci. La care Adriana mă întrerupe din reveria mea admirativă și absentă: ”Auzi, Țiți, mai lasă-mă cu anxietățile tale!”.
