Dialog exclusiv Lapunkt între DAN NEGRESCU și Cristian Pătrășconiu.
Vorbiți mult în latină? Așa, în medie, pe zi – cam cît?
Cu măsură. Ar fi nefiresc să mă pierd în trăncăneală, fie ea și interioară, într-o limbă care exprimă multa paucis. Nu am o medie. O fac atunci când vreau să-mi fie clar ceva, foarte clar, limpede și sintetic.
Cu cine?
Cu mine însumi, fără pretenții de imperator, deci nu către mine însumi, mai ales că Marcus Aurelius a făcut-o în greacă (mi-e greu și acum să pricep de ce, poate n-a fost un destul de bun roman…); altminteri nu înțeleg de ce a vorbi singur ar fi semnul unui anumit dezechilibru, iar a scrie de unul singur ar fi normalitate (pe de altă parte scrisul în colectivitate, fie și în doi, mi se pare sinistru, nu etimologic, adică de stânga, ci înfricoșător); un personaj drag mie, mai ales că eu l-am „născut”, împăratul Sapiens Renatus își pune tocmai această întrebare, sau, de fapt, eu prin el. Pentru a nu trezi totuși dubii, menționez că acum vreo zece ani am purtat un colocviu latin, am colocviat adică, în doi cu un preot catolic, în fosta provincie Pannonia, deci Ungaria hoc tempore; am oprit într-o localitate rurală, lângă o biserică așezată pe o movilă; a venit deîndată pater și ne-a lămurit că forma bizară a lăcașului se datorează faptului că, la origine, e un turn militar roman de observație – o statio – ai cărui deservenți s-au creștinat prin secolul III; apoi, în modul cel mai firesc am început să latinizăm spre reciproca încântare ajunsă aproape descântare. Dar așa ceva se întâmplă rar; cum spuneam odinioară, zeii sunt de mult obosiți așa că s-au retras.
De ce a murit limba latină?
O interogație atât de directă, categorică și indubitabilă ar trebui să – mi suscite o stare ciudată, adică să mă simt, ca latinist, antreprenor sau, mă rog, patron al unei mari firme de pompe funebre, cel puțin asociat al Libitinei – veghetoarea ritualului funerar cu tot ce însemna el – de vreme ce aș fi un deservent al stării defuncte; nu contest rentabilitatea menționatului presupus patronat nici atunci, nici azi, dar, în ciuda nerentabilității vădite, sunt servul unei împărătese eterne și prolifice.
Ce nu a murit, de fapt, din ea?
Să înțeleg că întrebarea precedentă a fost mai mult o provocare… Suspicionam acest lucru. Dar nu cred că trebuie, în ciuda senectuții ei, să vedem latina ca pe un organism în stare post operatorie, după cine știe ce extirpări de organe moarte imposibil de recuperat de la vreun donator juvenil; ceea ce se petrece spre pildă cu limba engleză care la nivelul vocabularului, cel puțin, are toate șansele să devină o limbă latină, probează faptul că din Mater Latina nu numai că n-a murit ceva, dimpotrivă, în mod miraculos, e fecundă în continuare. Fenomenul e posibil în primul rând pentru că a rămas neschimbată esența latinei: RATIO. De curând un masterand algerian mi-a prezentat un succint referat despre reminiscențele romane din limba berberilor care „luptă”, ideatic desigur, spre a-și face loc printre moștenitorii, dacă nu chiar urmașii , fie și îndepărtați, ai romanilor; ce frumos ar fi dacă am face, din nou, ca și ei…
Cum a murit latina? Cum, cînd? A avut o singură moarte sau mai multe?
Nu pot să vă fac pe plac răspunzând la această întrebare, fie și pentru că nu am participat la funeralii, care nu știu dacă au avut loc, unde și când; ca bun roman cred doar ceea ce văd, ca și Arghezi care numai bun creștin nu e când exclamă„vreau să te pipăi și să urlu Este!”; nu contest însă faptul că au avut loc câteva tentative de omor deosebit de grav, care s-ar putea să ne afecteze emoțional; analizând însă mai atent evenimentele, observăm că ar fi avut loc mai întâi un matricid, o încercare de fapt, prin lenta „transformare” a latinei gestante, în feluriți urmași; dacă acceptăm – și nu avem încotro – că, spre pildă româna e definită ca latina vorbită în secolul XX (acum XXI), iar fenomenul e valabil pentru toate limbile romanice, devenind viabil pe parcurs și pentru altele precum engleza, ajungem să ne întrebăm, precum poetul, „unde ești moarte?” și, cu bucurie să constatăm că, în acest caz, niciunde! O tentativă reală însă de latinucidere a avut loc începând cu finele secolului XX, la noi, în România, prin abominabilul instrument denumit pompos și prostește în același timp, „reforma învățământului românesc” ; un fost așa-zis ministru al învățământului, întâmplător ca toți ceilalți, a avut pornirea de fost elev corigent la latină, să o elimine definitiv din programa umanistă de bacalaureat; a fost într-adevăr o lovitură cauzatoare de leziuni grave, dar nu mortale. Nu menționez aici situația latinei în comunism pentru simplul fapt că se studia cam de trei ori mai mult decât în luminoasa democrație postdecembristă. Printre micile înțepături de pumnal – dar nu senatorial – ar fi de menționat și că la universitățile românești, la profilul filologic, latina participă la trunchiul comun cu un semestru, pe când în Serbia, spre pildă, sau în Ungaria, cu patru semestre… încerc să cred în continuare că la noi e o îmbinare de spirit criminal prostesc însă, nu de roman englezesc, cu acela de – cum ar spune Tacitus – individ care, ajuns sus, nu uită de necazurile din vremea când era jos (corigent, repetent, cine mai știe).
Dacă printr-un miracol toți oamenii de azi ar putea vorbi dintr-odată latina, ar putea aceasta acoperi realitatea atît de complexă a lumii de azi?
Simplu: ar acoperi-o prin ea însăși în măsura în care tocmai termenii complexității noastre contemporane sunt în covârșitoare majoritate latini; deci nu latina ar fi o problemă, ci dimpotrivă ar fi situația ideală, darul zeilor, contrar amestecării limbilor; nu ne-am întoarce la ea ci am fi in rem, (desigur nu ca urmăririle penale).
Latina a ucis greaca veche? În ce măsură o asemenea întrebare este mai mult decît o provocare facilă? Are ea vreo acoperire în date & fapte istorice?
Să fim serioși, latina nu a ucis nimic, dimpotrivă s-a dăruit unei lumi întregi, lucru vizibil și azi; în timp ce greaca se auzea și simțea doar pe sine; în momentul în care trăiești cu convingerea că singura limbă viabilă e doar a ta, iar restul sunt „bâlbâieli” (barbaros în greacă , adică bâlbâit îl desemna pe orice nevorbitor de greacă), nu prea ai șanse să te impui în marele spectacol istoric. Vorbim admirativ de marea colonizare greacă din bazinul Mediteranei; până la un punct, căci dacă influența ar fi fost așa cum o învățăm la istorie, atunci azi am avea în jurul mării state majoritar elenofone; ele sunt însă latinofone pentru simplul motiv că au fost în Imperiul roman. Cum ne explicăm că și marile cugetări, sau și cele mai micuțe, ale grecilor s-au păstrat în latină: nosce te ipsum, alea iacta est, non bis in idem flumen descendimus, dar și parșiva cugetare a lui Kilon din Sparta atât de dragă multora și azi de mortuis nil nisi bene (magistra mea întru latinitate mi-a spus pentru prima dată că echitatea romană ne obligă la și despre morți numai adevărul). Problema nu este în ce limbă a fost spus un adevăr acum două milenii, ci în ce limbă s-a păstrat. Se zice că și ultimele cuvinte ale lui Caesar ar fi fost rostite în greacă, dar nu văd la ce i-au folosit de vreme ce efectul a fost același, iar noi le știm în latină; ar fi mai curând încă o dovadă că cezaricidul a fost justificat; cine știe ce orientali am fi azi dacă bătrânul muta capitala la Alexandria urmându-și hormonii în Egipt?
Știu că aveți, ca latinist, o poziție destul de polemică față de greacă și față de lumea grecească. De ce? Pe ce stă acest raport la purtător?
Nu agreez deloc miturile culturale; din păcate, prin educație, mai apoi prin participare la un anumit segment al societății, să-i zic „fițos-intelectuale”, ajungem să fim robii quasiconștienți ai unor mituri, fabulații care, chipurile, dau bine. Cruzimea romanilor, superioritatea grecilor, bunătatea creștinilor, superioritatea morală a creștinilor, ar fi doar câteva dintre poveștile care nu încetează să alimenteze lumea (presupus) modernă. În primul rând, dacă vrei să înțelegi o lume de odinioară, trebuie să renunți la convingerile cu care ai fost crescut, ca să nu zic intoxicat; un cunoscător francez al antichității clasice romane, dar și al celei creștine (și cu pregătire teologică creștină), mărturisea fără ocolișuri că „atunci când scriu despre romani, uit că sunt creștin”; aceasta ar fi deci atitudinea corectă. Nu se pune problema negării meritelor grecești, ar fi o afirmare crasă a inculturii, ci a aprecierii între niște limite, adică să nu facem din ei mai mult decât au fost; în copilărie am fost surprins de povestea cu jocurile olimpice grecești, întrebându-mă nedumerit cum puteau să întrerupă războaiele pentru două săptămâni, apoi cum de numai grecii câștigau toate probele sportive? pentru a afla mai apoi că doar grecii puri puteau concura (ceea ce explică și disprețul pentru nevorbitorii de greacă), că era vorba de războaiele fratricide dintre ei.
Ce e, în viziunea dvs, cu grecii vechi? (În regulă & în neregulă!) Și ce e cu latinii și lumile care au fost luminate de această limbă extraordinară? Vă rog să luați aceste două întrebări împreună cu o a treia. Pe care o formulez după ce fac o paranteză: cînd a fost criza din Grecia, acum doi ani, unul dintre argumentele aruncate în joc de partea elenă e că ei ar merita să fie scutiți de a plăti datoriile pentru că, acum două milenii, ne-au dat temeliile solide pentru lumea de azi. A treia întrebare, așadar: pe umerii cui stă lumea occidentală de azi – pe ai grecilor, pe ai latinilor, pe ai amîndurora?
Nu știu dacă neapărat e ceva cu unii sau cu alții, dar este evident că o anumită infatuare i-a pierdut pe greci; nu puteau înțelege că lumea nu se conduce și nu e stăpânită pe verticală, un imperiu nu se construiește precum mai târziu Regatul cerului (care nu a prea durat nici el), privind către cer, ci pe orizontală , adică făcând drumuri; ca să nu o lungesc , trimit la „ Cimitirul roman” al lui Blaga. Lumile au fost „luminate”, cum bine spuneți, nu neapărat de latină ci prin latină; a fost instrumentul divin prin care poporul „venit în lume să-i înfrunte pe trufași și să-i ocrotească pe sărmani”, cum spune poetul, i-a unit pe toți cei dornici de drumuri, apeducte, terme, temple, legislație clară, și multe altele, preluând în același timp ceea ce era lucrativ, adică rentabil, inclusiv în vocabular. Ca să fiu mai clar: am învățat de la o fostă distinsă magistră de latină un adevăr incontestabil (se numea Maria Pârlog, devenită Marcia în romanul meu Trilogie imperială) că marile puteri care construiesc civilizații pornesc de la puterea militară și economică pentru a deveni apoi și puteri culturale; nimeni nu devine mare doar prin cultură, ea trebuie alimentată și răspândită. Pretenția grecilor de a nu-și mai plăti datoriile e bine gândită pentru că nu ar fi pentru prima dată, dar ridicol motivată. E în același timp proba de peste două milenii a adevărului scris de Vergilius în Eneida, unde geniul latin, prin preotul Laokoon spune celebrele cuvinte Quidquid id est, Timeo Danaos et dona ferentes, adică „mă tem de greci chiar și când aduc ofrande” și nu daruri, cum eronat se traduce uneori. Mai exact vrea să spună că „nu aveau zei”,( cum am zice azi „nu aveau Dumnezeu”,) în sensul că îi mințeau și pe aceia. Dacă nu ar fi fost incluși în Imperiul Roman,nu le-ar fi dat nimic „bâlbâiților”; interesant că, până la cucerirea romană, zonele circumstanțiale cetăților grecești, nu erau cu nimic înfloritoare; seara porțile erau ferecate. De vreme ce Uniunea Europeană se vrea fostul Imperiu Roman, de vreme ce a prins contur ideea de cetățean european care nu e altceva decât Civis Romanus sum, valabil în tot imperiul, de vreme ce moneda euro e fosta monedă romană viabilă în tot imperiul, cred că problema cu umerii e clar că duce la humerus roman. Ca să nu amintesc decât în treacăt că ideea de tărie de caracter e tributară exclusiv romanilor.
O limbă, mai ales o limbă precum latina sau greaca veche, duce cu sine o lume. Rămînem la latină. Ce înseamne are ”civilizația la purtător”, cum ar spune Horia-Roman Patapievici, pe care o duce cu sine, în sine, pe care o vorbește latina?
Întrebarea îmi vine bine, mai ales că domnul Horia Roman Patapievici, Romanus, cum îmi permit cu acordul dumnealui, să-l numesc, a vorbit nu demult despre cartea mea Terminologie latină. Ieri. Azi. Până la urmă„civilizația la purtător” e justificată în cazul latinei pentru că această limbă a creat ceea ce exprimă. Atunci când vorbim de cultura și civilizația romană, subînțelegem, sau înțelegem de la sine și limba latină, nu le putem despărți. Nu mă întrebați de unde vine latina. Un mare cunoscător al muzicii mozartiene , negăsind o altă explicație a geniului lui Amadeus , spunea că trebuie să acceptăm că undeva, sus de tot există un cor de îngeri care îi trimit mesaje divine compozitorului; analog, nu pot explica altfel latina decât prin voința zeilor de a le da oamenilor un instrument al înțelegerii.
Ce e, din unghiul dvs de vedere, magnific, măreț la această lume?
Să înțeleg prin această lume, cea romană: echilibrul, generozitatea, puterea, rațiunea.
Dar blamabil, deplorabil?
Neputința de a-i judeca selectiv pe supuși și minoritari și, implicit, generozitatea autodistructivă; când spun acestea mă gândesc la metaforica dar trista aserțiune a lui Nietzsche „creștinismul a fost vampirul Imperiului Roman”
Latina – e ea în sine, ca limbă, fabuloasă? Sau istoria ei, istorie pe care o acoperă?
Ea fiind fabuloasă, a creat o istorie pe măsură, pe care o acoperă, deși, aș spune mai curând o vădește în permanență, iar noi o descoperim.
Există, realist vorbind, vreun fel de a reînvia astăzi, pentru un public mai larg, latina? Sau așa e mai cuminte să presupunem că va rămîne: o limbă ”moartă”?
N-aș vorbi de un public larg, pentru că latina la care facem strict referință în planul culturii scrise, e latina clasică, adică nu cea vorbită de ceea ce am numi publicus derivat de la populus. Cum spuneam deja, cea populară viețuiește în cele născute din ea. Cea clasică are o anume nemurire a cărei deprindere depinde de cel care și-o dorește. Vrei să simți ceva din eternitate? Înveți latină. Dacă nu ai sentimentul respectiv, înseamnă că degeaba te-ai născut în Imperiul de azi clădit pe cel de ieri.
Ca o subspecie a întrebării de mai sus: există exemple notabile de limbi moarte care au reînviat?
Sincer să fiu, nu cunosc. În accepțiunea în care, am mai spus-o, latina nu e nicidecum o limbă moartă.
Un om obișnuit, cam în cît timp credeți că poate învăța, bine, latina?
Dacă, din cele auzite și învățate din copilărie, are cultul romanilor, al lumii lor, într-un an terestru, desigur, poate ajunge să gândească roman.
Chiar și ”limbă moartă” fiind, la ce anume credeți că e foarte de folos azi limba latină?
Chiar dacă mă tot necăjiți cu sintagma „limbă moartă”, vă spun că, independent de conținutul ei cadaveric, al sintagmei, adică, latina poate fi folosită azi pentru dezvoltarea gândirii, a rațiunii și, pentru cei care își permit, pentru a construi un imperiu pe măsura celui din trecut, cum fac americanii pe care, personal, îi consider urmașii de facto, dar și de iure vor deveni, ai lumii romane. Europa, din păcate, atâta l-a călărit pe Zeus încât a ajuns la oboseală ușor degenerativă. Să vă spun doar deviza pușcașilor marini? Semper fidelis. Unde se dau legile pentru americani? Pe Capitoliu. Et caetara. (și, esențial, ce pedeapsă li se aplică criminalilor: lex talionis).
Ce ne învață latina despre lumea de azi, lumea în care și eu, și dvs trăim? Dar mai ales, despre lumea occidentală de azi?
Că ar avea nevoie de multă ordine, disciplină, dar și de generozitate, neîncrâncenare… Cu lumea occidentală aș încerca o dihotomie. Cum sugeram deja, America de nord, Statele Unite notamente, reprezintă una, iar Europa – alta. Prima merge pe calea celui conștient de puterea sa, cea de a doua pe calea nostalgiilor, un fel de „ce-am fost și ce-am ajuns”, dar păstrând un anume ifos nejustificat, ridicol uneori.
Bolile unei lumi – acelea mai adînci decît cele superficial politice – se pot vedea uneori (poate că dvs veți spune – adeseori) în limbă, în limba în care e vorbită lumea respectivă. Ce ar putea să facă azi latina, ca ”medicament” să spunem, lumii occidentale aflate în criză, unei Europe care nu își găsește cadența? Ce ar putea face latina, spus în alte cuvinte, față cu patologia lumii occidentale?
Ar putea ordona, ar putea înlătura dubiile generate de infinita tăiere a firului în patru fără rezultate concrete vizibile; medicamentul trebuie însă aplicat uniform, ceea ce iarăși n-ar fi bine căci, cum se spune, nu există boli ci bolnavi. Nu mă număr printre cei care își fac o preocupare din starea morbidă a lumii occidentale, dar acum, după ce am tradus o serie de texte occidentale referitoare la vrăjitorie și Inchiziție (vor apare într-un volum scris împreună cu Dana Percec, intitulat Periplu prin malefic. Un eseu lucrat pe surse), am certitudinea că mereu invocata criză a occidentului datează în fapt de mult mai demult, chiar dacă noi avem impresia că am descoperit ceva nou, sau așa ne place să credem ca să mai analizăm ceva și, evident să mai publicăm ceva, că lucrurile tot nu le schimbăm.
Între țările de ”gintă latină”, azi, România stă prost sau foarte prost în privința unei protecții active, instituționalizate a acestei limbi care îi spune multe despre identitatea sa istorică?
S-a putut deduce din răspunsuri anterioare că România nu stă foarte prost ci catastrofal, pornind de la permanentele tăieri de ore de studiu, de la disprețul pentru adevărata cultură și, mai ales de la persoanele mandatate vremelnic să diriguie treburile învățământului românesc. Nu cred că pe români, pe liderii lor, îi mai interesează identitatea istorică. Să nu uităm că marele latinism românesc a luat naștere în Transilvania, parțial în Banat, în timpul ocupației, austro-ungare; aceste probleme nu mai există (probabil), așa că nu avem de ce să ne batem capul cu latina; tradiția regățenească, cu regret, dar e una bizantino-fanariotă, așa că nu avem ce discuta despre latină; nu mai avem nimic de dovedit nimănui, mai ales că nici nu ar mai interesa pe cineva; ceea ce s-a întâmplat cu Iugoslavia, dovedește că identitatea istorică intră mai nou la povești din cartea de istorie, nimic mai mult. Și totuși, accentuarea în continuare a latinității și pe linie oficială, ar fi de folos. Am mai propus și cu altă ocazie ca (dacă tot am schimbat-o de atâtea ori…) sărbătoarea națională a României să fie 11 august (cu luna respectivă suntem deja obișnuiți…), data la care în m106 p. Chr. divinul Nerva Traianus semna edictul de întemeiere a Daciei Felix; ar fi ceva dincolo de bine și rău; evident propunerea a căzut fiind considerată un banc cu subiect istoric.
Creștinismul grec sau creștinismul latin? Care dintre cele două a modelat semnificativ mai mult lumea noastră, a românilor?
Cu ani în urmă am avut o discuție cu un distins teolog ortodox – subliniez teolog, nu popă – tocmai pe această temă, sau prin apropiere; nu voiam nici unul dintre noi să-l jignească cumva pe celălalt, dar concluzia pe care am exprimat-o eu a fost probabil puțin brutală; cu toate acestea nu renunț nici azi la ea. Am încercat să explic că din punctul meu de vedere, faptul că poporul român e ortodox, reprezintă un accident al istoriei; cel mai latin popor, adică vorbitorul celei mai latine dintre limbi, e tributar bizantinismului care nu poate fi decât grec. O discuție contradictorie am avut la un moment dat și cu studenții de la teologie ortodoxă care nu înțelegeau (sau nu erau în stare…) să priceapă că legătura lor spirituală ar trebui să fie cu Roma; susțineau că ei sunt tributari în sensul bun al cuvântului limbii grecești, atâta doar că nici la disciplina invocată nu prea învățau. Le-am explicat că, oricum, sunt tributari în fapt, în slujire adică, limbii române, adică latinei de azi; desigur că îndoctrinarea a fost mai puternică decât argumentele mele. Mai apoi trebuie să facem iarăși o distincție istorico-geografică: Moldova și Valahia au suferit influența pe care o cunoaștem, pe când Ardealul și Banatul au cunoscut latinismul și pe linie ecleziastică; aberația des întâlnită și azi, mai mult chiar ca în trecut, după care Biserica Unită cu Roma, ar fi fost un fel de trădare a românismului, nu poate fi acceptată de o minte normală; a fost în fapt ceea un mare istoric literar, Nicolae Cartojan, numea, într-un alt context, întoarcerea limbii române la matca sa latină. Povestea asta am discutat-o o dată cu Constantin Noica, la Păltiniș; la început părea că nu vrea să-mi înțeleagă amorul exclusivist pentru latină, căutând să argumenteze noblețea limbii eline și importanța ei pentru noi, adică și pentru români; tocmai apăruse volumul său Rostirea filosofică românească; am scris o recenzie , mai curând un comentariu, în Orizont, pe care l-am intitulat Întoarcerea la matcă, fie și pentru motivul că, în urma unui calcul riguros, a reieșit că 86% din ceea ce era rostirea în cauză prezentată în volum, avea origine latină, câteva procente erau slave și tare, tare puțin grecesc. Desigur că lumea noastră românească a modelat-o decisiv, mai ales în ultimii 70-80 de ani creștinismul grec, ortodox adică, prin jocul politic al istoriei; atâta doar că nu o putem exprima, orice am face, decât în latina secolului XXI. Restul sunt aberații. Pentru a nu trezi anumite suspiciuni , mărturisesc că de la vârsta de trei luni sunt ortodox, mai ales că e etatea la care încă nu te întreabă nimeni ce vrei.
Ce este pentru dvs inima limbii latine? Ce texte, ce formulări, ce povești despre cuvintele acestei limbi compun ceea ce este cel mai prețios pentru dumneavoastră în această privință? Unde pulsează miracolul acestei limbi pentru dumneavoastră și ce linii definesc perimetrul acestui miracol?
Aș spune, chiar dacă medicii s-ar putea să mă contrazică din punct de vedere anatomic, că latina este multicordială, adică atâtea inimi câte cuvinte; nu cunosc cuvânt latinesc urât, nesemnificativ, plictisitor, care să nu-ți spună nimic, care să nu aibă o poveste miraculoasă. Latina devine cu totul mirabilă în aventura ei maternă; începi tot mai mult să-ți dai seama că necunoscând latină, ai vorbi doar inepții în forma de secol XXI, adică în limba pe care o vorbești acum. Din păcate, avalanșa de stupidități la care asistăm în cele mai diverse medii și ocazii provine din necunoașterea minimă a latinei, deci nu ca specialist , ci ca și cetățean mediu care dorește să comunice cât de cât corect. M-au fascinat de la începuturile mele conștiente, cunoscătoare deci, povești precum întâmplarea, profesorul, patria, dreptul, cuvântul , delirul, refularea, versul și alte câteva centurii verbale… nu știu dacă am intuit vreun perimetru coercitiv al acestui miracol pentru că nu i-am dat de capăt și, oricum nu cred în miracolele definite; nu mai sunt miracole ci, cum ar spune Noica, hotărâri. Miracolul trebuie să rămână tot … etimologic, latin adică; mai precis inexplicabil, oricât ne-am crede de deștepți, de indoeuropeniști, de…
Latina încetinește timpul? Nu e ea contradictorie cu un secol ”al vitezei” sau chiar al hipervitezei șamd?
Nu cred nici că l-ar încetini, nici că l-ar „rapidiza”; stând sub semnul eternității, cred că e o entitate în afara timpului și astfel imună la valurile temporale. Nu cred nici într-o posibilă contradicție cu secolul sau secolele vitezelor, o dovadă în acest sens fiind că în primul rând termenii definitorii – să dau doar câțiva – accelerație, super (în cele mai bizare utilizări), monitor, computer, celular și o sumedenie de altele; e evident că pentru a exprima ce e mai nou, e necesară întoarcerea, mai curând abordarea latinei spre a ne face înțeleși.
Vă place opera, știu. Este un pasionat competent de latină la fel cum e un ascultător de operă? Vreau să spun – schimbînd ceea ce e de schimbat – că și pasionatul de operă, și cel de latină aparțin mai degrabă unui fel de castă, cu oameni puțini, uneori descurajant de puțini….
S-ar putea să fie conform întrebării, adică să existe o relație între competența latinistului și cea a pasionatului de operă, cel puțin în cazul meu; aici sunt dator cu o confesiune: mama mea a fost o eminentă elevă la latină, urmând ca apoi să devină cântăreață de operă, dar bacilul Koch s-a dovedit din start mult mai puternic decât Muza, așa că, prin educație, eu trebuia să ajung cel puțin un mare dirijor; am ales gena cu latina, în ciuda celor 12 ani de vioară , care chiar dacă nu mi-au adus gloria artistică dorită matern, m-au făcut să înțeleg muzica, desigur fără vreun mesaj angelic. Dar, pentru mine, miracolul latinei e precum cel al muzicii, după cum am sugerat mai sus. Trebuie să spun însă că, regretabil, există și latiniști ( și nu numai!)betoniști, poate chiar fierar-betoniști, adică total nereceptivi la ceea ce înseamnă operă, muzică simfonică, iar prin aceștia, casta latiniștilor muzaici devine într-adevăr descurajant de mică. Am avut însă marea plăcere să conduc trei doctorate în domeniu, pe teme muzicale, redactate de admirabili absolvenți de conservator; o soprană a cercetat în amănunt Carmina Burana, o alta a scris despre nașterea operei prin creațiile lui Claudio Monteverdi tributare cu totul antichității clasice (să amintesc doar Încoronarea Poppeei), iar un bariton a studiat până la sursele antice operele mozartiene cu subiect roman. Cred în momentele astrale ale latinei în întâlnire cu muzica și invers. Desigur că am putea vorbi de un anumit spirit de castă, deși termenul nu-mi place pentru că nu agreez ifosarzii; există însă și riscul de a părea limitat, am fost întrebat cu o ocazie anume, foarte direct „dar domnule, dumneavoastră în afară de latină mai știți ceva?” pe un ton iritat și iritant; am răspuns firesc „Nu. Și nici nu mă interesează altceva”; de fapt mințeam involuntar, pentru că am uitat pe moment de muzică în primul rând, de artă în general. De ce ar fi totuși arta muzicală interpretativă deasupra celorlalte manifestări ale spiritului artistic? De ce îi ador pe marii interpreți? De ce sunt singurii cărora le-aș ridica statui din timpul vieții, cum i-au făcut romanii lui Varro? Pentru că e singurul domeniu în care nu poți fenta! Poți primi premii literare dacă ești în gașcă, chiar Nobelul dacă așa dă bine pe plan internațional, poți fi premiat traducător din latină, făcând-o însă din franceză sau engleză în timp ce adevăratul tălmaci mai face câte o greșeală căci orice adevărată traducere e până la urmă un eseu; poți fi ridicat în slăvi estetice ca pictor sau sculptor de haita criticilor decidenți, fie și pentru o pânză spintecată voluntar sau nu, sau pentru un bolovan tematic sau mai puțin; dar: dacă ai falsat o notă, vocal sau instrumental, poți să te retragi liniștit din fața publicului, după cum și dacă ai compus o muzică „de lift”, cum bine spunea un prieten, crezându-te interesant, în fond enervat, la fel te poți retrage. În fine, rațiunea este cea care-i leagă de spiritul latinei pe marii interpreți clasici, adică: dacă există suficienți creatori literari sau plastici cărora transa creatoare le vine de la un singur zeu, de la Bacchus, pentru ca cei treji să-și bată capul apoi cu „ce a vrut să spună autorul?”, constatându-se că adesea nimic, interpretul clasic nu-și poate permite o asemenea decădere; de droguri nici nu poate fi vorba. Mai mult, muzica are certe conexiuni astrale, căci, credeau cei vechi, când în muzică e ceva în neregulă se simte și în astre; și invers.
