Interviu SABINA FATI: Marea Neagră – vecinul nostru cel zgomotos

Dialog Lapunkt SABINA FATI-Cristian Pătrășconiu

Care este cea mai gustoasă, cea mai spectaculoasă prăjitură pe care ai întîlnit-o în călătoria ta din jurul Mării Negre?

Mărturisesc că preferata mea este Medovik, pe care am întîlnit-o, de altfel, și în Asia Centrală. Ea este însă tradițional rusească. Cea mai bună Medovik am mîncat în Turkmenistan. Dar un Medovik excelent am mîncat și la Odesa. Cei mai mulți ruși preferă Napoleon –  o prăjitură numită în cinstea celui care a ajuns pînă la Moscova cu trupele și aproape că a cucerit Rusia.

Ce are în ea? Mă refer la Medovik

Sînt foi cu miere și, între ele, e o cremă de vanilie, albă. Secretul este să aibă 16 foi. Sau, în orice caz, cît mai multe. Am căutat, cînd am revenit din călătoria mea rețeta, fiindcă și la noi se face ceva similar: prăjitură cu miere sau albinuțe, dar nu au aproape nicio legătură cu Medovik

Deci, Marea Neagră este lac rusesc? Sau lac – de care anume? Sau cum e?

Este lacul nostru. Ar putea fi. Ar putea fi lacul Europei. Ar putea fi lacul Alianței Nord-Atlantice. Dar, pe măsură ce trece timpul, avem tot mai mult senzația că este un lac într-adevăr rusesc – pentru că nimeni nu mai pare foarte interesat de această zonă. Ne-am fi putut întreba: oare de ce ar fi fost americanii interesați de Marea Neagră? Și răspunsul cel mai plauzibil ar fi cred că acesta: nu pentru că ar trebui să apere niște națiuni mici, ci mai degrabă pentru că pe aici ar trece drumul hidrocarburilor care vin dinspre Marea Caspică, ultimul mare rezervor accesibil de hidrocarburi din regiune. Peste Marea Neagră a trecut și traseu al avionelor aliate, în special americane, care mergeau sau se întorceau din Afganistan sau Irak. Ar fi, așadar, rațiuni imediate, practice pentru care Marea Neagră ar putea avea o miză. Între timp, însă, Marea Neagră a devenit tot mai mult ”lac rusesc” – desigur, cu voia turcilor care, își păstrează cheia strîmtorilor. Însă această cheie a strîmtorilor nu îi deranjează cu absolut nimic pe ruși.

O linie mitologie ieftină, precară după părerea mea, spune că Marea Neagră este ”cel mai liniștit vecin”. Pentru România în primul rînd, dar și pentru alte state care au graniță cu ea. E sau nu e așa?

Dimpotrivă. Și cred că Marea Neagră nu a fost niciodată un vecin liniștit. Știm aserțiunea atribuită lui Nicolae Titulescu –  că ”România are doi buni vecini: Serbia și Marea Neagră”, sensul fiind acela că aceși doi vecini nu ar fi trădat România niciodată. Dar acesta este doar un fel de a spune. Dacă ne uităm în istorie, vedem că marile pericole pentru românia au venit din est și sud-est, așa că nu putem exclude Marea Neagră dintr-o ecuație a impredictibilității.

Ce te poate face să mergi într-o asemenea călătorie? Ce impuls interior trebuie să existe pentru a face așa ceva?

Înconjurul Mării Negre este un vis al meu mai vechi. Și poate că aș mai face-o încă o dată, cu acest nou bagaj pe care l-am acumulat în urma călătorie mele. Cînd am plecat, m-am gîndit că trebuie neapărat să aflu de ce Marea Neagră a fost tot timpul în război. Aceasta a fost, cum s-ar spune ipoteza mea de lucru: de la Darius încoace, tot timpul au fost aici conflicte aici. Și nu înțelegem imediat de ce. Pentru că Marea Neagră este o mare aflată la mare distanță de centru, este o mare periferică. Pentru greci, mai ales. Pentru romani și, mai apoi, pentru otomani, Marea Negră și-a căpătat însă periodic un statut central în aceste mișcări dinspre Est spre Vest și dinspre Vest spre Est– dar tot e greu de înțeles.

Dar, după aceea, după ce Drumul Mătăsii a apus, după ce Imperiul Otoman a început să decadă, iar Imperiul Țarist – să crească și să-și extindă dominația puternică spre Marea Neagră-, Marea Neagră a rămas o mare care se joacă, de fapt, între riverani. Departe de centrul politicii mondiale, dacă putem spune așa. Departe de marile centre de decizie, de marile puteri, de puterile atlantiste.

De ce sînt atît de dese conflictele la Marea Neagră? Nu neapărat războaie…

Dincolo de faptul că aici se întîlnesc cele două mari puteri regionale – Rusia și Turcia, care-și dispută de secole prioritatea la Marea Neagră -, apoi, în zilele noastre, umblînd eu în jurul acestei mări în sensul acelor de ceasornic, am înțeles că oamenii de aici nu se cunosc între ei. Ucrainienii, mulți dintre ei, sînt neinteresați de România. Pentru mine, un prim semn pentru această stare de fapt a fost în Galați, cînd am vrut să schimbi niște bani: să am la mine, pentru a doua zi, niște grivne, moneda ucraineană. Niciune în Galați nu am reușit să găsesc. Cu excepția georgienilor care călătoresc tot timpul în Turcia, statele riverane la Marea Neagră se ignoră reciproc și tem fiecare în parte de puterea Moscovei.  Apoi, ucrainienii, cel puțin unii dintre ei, au o mare reticență cînd aud că ești din România. Fie că se activează amintirile și cred că românii vor să le ia nordul Bucovinei, fie că își aduc aminte de atrocitățile făcute de nemții care au ajuns, împreună cu soldații români, până la Cotul Donului. Nu sunt doar reticențe, sunt, poate, chiar resentimente.

După aceea, Rusia e prea mare pentru a trece peste aroganța ei față de ceilalți riverani la Marea Neagră; georgienii ar vrea să iasă cumva din regiune; au un fel de  iluzie că ar putea să evadeze din geografie. Turcii, la rîndul lor, se consideră o mare putere, dar ei privesc într-o parte și în alta, în mod pragmatic, economic mai ales, fiindcă vor să se extindă. În același timp, bulgarii – nu toți- îi urăsc deopotrivă pe turci și pe români. O jurnalistă din Varna îmi explica foarte limpede: cum v-ați fi putut voi aștepta să acceptăm o flotă a NATO la Marea Negră – așa cum propusese România – care să cuprindă Bulgarie, Turcia și România? Nu v-ați dat seama că aceasta ar fi însemnat ca Turcia să comande Bulgaria? Bulgarii au ieșit mai greu de sub dominația turcă și trebuie să facă față unei minorități turce destul de numeroasă – pesemne că din acest motiv ei sînt mult mai încrîncenați. La Marea Neagră, există vecini, dar ei nu sînt prieteni. Nici cu noi, nici între ei.

Există vreo țară, dintre cele plasate aici geografic, care să aibe mai mult de doi prieteni la Marea Neagră?

Nu prea. Ar putea candida Georgia la așa ceva – căci există între georgieni și turci un Parteneriat Strategic, ceea ce nu a convins  Turcia să ajute în vreun fel Georgia atunci cînd Rusia, în 2008, i-a invadat pe georgieni. Nu a făcut nici o mișcare de susținere; ba dimpotrivă, a închis strîmtorile, să nu cumva să intre  vasul spital american, care să îi ajute pe georgieni.

De ce crezi că trebuie să privim către Marea Neagră, dincolo de litoralul românesc și dincolo de cel bulgăresc? În alte cuvinte spus: de ce e nevoie de un alt fel de privire, de una care să pună între paranteze privirea aceasta turistică?

Poate pentru a ne da seama că am avea și noi nevoie de o politică mai pragmatică aici, în regiunea de care, prin fatalitatea istoriei și geografiei, aparținem. În ultima vreme, ultimul deceniu să zicem, România a jucat foarte bine. Dar în ultimii doi ani, în ultimul mai ales, vedem că s-au schimbat cărțile de joc. Sevastopol este la 200 km pe Marea Neagră de Constanța! Sîntem vecini cu Rusia, avem graniță comun; e adevărat că nimeni nu o recunoaște la nivel internațional. Dar acesta este un fapt! Ea există, nimeni nu o aprobă și nimeni nu o contestă eficient, poate în afară de România. Nici Ucraina nu pare foarte vocală în ultima vreme; ea se bate în Dombas , să nu piardă mai mult și acolo lucrurile sînt mult mai grave decît par din afară…

Pînă la urmă, de ce e mai important să privim dincolo de noi și de bulgari? Avem nevoie de o astfel de privire pentru a vedea unde trăim cu adevărat. Să ne cunoaștem, nu neapărat adversarii, ci vecinii, să vedem cum îi putem pondera, să vedem ce avem în comun cu ei și să vedem dacă acest patrimoniu comun poate fi cumva folosit într-un sens de bună-credință. Nu ne ajută în fond la nimic să întoarcem spatele unei regiuni atît de importante. A propos: noi avem un Parteneriat strategic cu Turcia pe care nu l-am folosit deloc. Avem, de asemenea, relații bune cu Georgia – pe care, de asemenea, nu le-am folosit deloc. De fapt, nu există o politică atentă, coerentă a României la Marea Negră.

Strategiile României la Marea Neagră par să nu se fi schimbat după anexarea Crimeei. În vreme peisajul geopolitic aici este modificat radical după aceste evenimente. Noi nu ne mișcăm în ritmul lumii – asta este ceea ce vreau să spun de fapt, suntem defazați. Pe de altă parte, nu cred că Rusia ar vrea să cucerească România – sau, în orice caz, nu cred că ar vrea să o facă într-un mod militar. Rațional, cred că o asemenea opțiune este exclusă. Cred că altele sînt instrumentele cu care ar vrea să lucreze și cu care poate chiar lucrează aici.

Dacă ne uităm, de fapt, la ce este în regiune, vedem că pîrghiile pe care le are la îndemână Moscova înmulțesc. În Bulgaria, noul președinte ar putea avea unele afinități spre Est . Agenda noului președinte al Republicii Moldova este cît se poate de evident prorusă. În Ungaria e un președinte pragmatic, unul care știe să profite de toate lucrurile și care îl admiră deschis pe Putin. În România, după alegerile din decembrie, lucrurile se schimbă, de asemenea. Știm cu toții că, tradițional vorbind, există o înclinație spre Est a acestui partid care a cîștigat alegerile. În plus, mereu au existat și cred că vor continua să existe mai multe pîrghii de acțiune pentru Rusia atunci cînd, în regiune, stînga este la putere. Nu numai la noi, ci în tot Estul european. Nu știu dacă acest fapt se leagă de reminescențele venite de la fostele partide comuniste sau dacă au legătură mai degrabă cu tendințele populiste din zonă

(Putin desenat pe un bloc din Sevastopol)

Cum e în jurul Mării Negre, ce e izbitor? Ce te poate scoate din tine însăți?

Este izbitoare tendința autoritaristă din Rusia și din Turcia. Uneori, este izbitor, de asemenea, cît de complicat este să vorbești cu oamenii. Sigur, pe stradă, la cefenea găsești cu cine să schimbi o vorbă. Dar, dacă vrei să ai niște contacte pregătite dinainte, niște întîlniri mai așezate, ai senzația că există cineva care le boicotează. Că vor să te izoleze.

De ce reticența aceasta? Cred că sînt mai multe motive. În Rusia, există o teamă viscerală – pentru că acolo oamenii care au vorbit, care au spus lucruri pe față au ajuns la închisoare sau au fost uciși. Sînt cazuri foarte cunoscute de jurnaliști, de oameni din opoziție care au fost pur și simplu omorîți pentru că, atunci cînd au vorbit cu străinii, nu au prezentat viziunea oficială cu privire la ceea ce se întîmplă în acea țară.

Apoi, continuă dispația oamenilor în Crimeea. Tătatii tineri dispar aleatoriu; o dată la două săptămîni, un tînăr tătar, care nu face politică, care locuiește acolo, dispare. Nu mai reapare! Nimeni nu îl mai găsește. Și lumea civilizată nu vorbește despre asta. Nu se poate spune că în Rusia, cu un stat atît de puternic, poate să dispară un om, iar serviciile secrete să nu fie în stare să îl găsească. Nu poți nici să crezi că e o concidență faptul că tinerii tătari, cu vîrste între 25-45 de ani, dispar o dată la două săptămîni. Turcia tinde spre un model asemănător. Eu eram acolo cînd a avut loc lovitura de stat. Eram la Samsun, locul de unde a pornit independența Turciei moderne, de unde Ataturk a pornit războiul de independență și, pînă acolo, toate contactele mele au funcționat foarte bine. De acolo și de la acel moment înainte, aproape jumătate dintre cei cu care luasem înainte legătura au fost arestați; ceilalți, aproape toți, s-au ferit să vorbească cu mine.

Venind din Rusia în Abhazia – am intrat aici cu peripeții, nu am putut merge direct-, mi s-a părut că lumea e liberă. Dintr-odată, m-am simțit mai relaxată. Cu toate că, la fel ca în Crimeea, nu putea folosi cardul bancar și nici telefonul. Ești izolat și aici, ca și în Crimeea – nu funcționează rețelele GSM și nici bancomatele. Într-un loc din acesta, de fapt, dacă ți se întîmplă ceva, nu știe nimeni de tine și nimeni nu poate afla. Nici un diplomat, nimeni.

(Copil din Sevastopol)

Ți-a fost frică acolo?

Nu. Deși am avut o pățanie în Crimeea. Cineva a vrut să îmi fure ruscacul. Am urcat prin pădure spre fosta casă de vacanță a lui Stalin de lîngă Ialta și eram singură pe drum. Și la un moment dat a venit cineva care a vrut să îmi smulgă rucsacul. Dacă rămîneam fără el, nu mai aveam aproape nimic; acolo țineam pașaportul, banii, telefonul, cam tot. Am fugit, ne-am bătut. La un moment dat a venit o mașină și cel care a vrut să mă jefuiască a plecat. Am scăpat cu bine în cele din urmă. Dat…Complicat!

Și, în oglindă: ce e fermecător în jurul Mării Negre?

Ei, sînt multe…Marea Neagră poate fi adesea fermecătoare. Abhazia, că tot am invocat-o mai sus, este incredibilă. Poate în afara de Delta noastră, Abhazia este locul cel mai frumos de la Marea Neagră. Poate că e chiar mai frumos decît Delta. Caucazul se varsă acolo și, nefiind un loc foarte turistic, există o splendoare aparte. Aici, în Abhazia, sînt clădiri de la finele secolului al XIX-lea, britanice, olandeze; pe unele au început să le renoveze. Sigur – sînt și locuri terifiante acolo. Sînt și blocuri de 12 etaje, pe jumătate arse;  din perioada războiului din 1992-1993 dintre abhazi și georgieni. Sînt case care au rămas așa cum au ars atunci. Oamenii sînt foarte genroși. Nu sînt ca rușii, sînt ca georgienii. Vreau să zic: deschiși, ospitalieri, cumsecade. Nu sînt încruntați. Vor să te ajute dacă pot; nu îți întorc spatele. La fel ca georgienii sau ca noi, abhazii sînt predominant ortodocși. Au propriul lor alfabet, propria lor limbă, propria lor istorie. Pe undeva, cred că în 1992 a fost o greșeală a Georgiei că nu a acceptat să aibă o federație cu Abhazia. Cu jumătate de gură, unii de la acolo recunosc asta și le pare rău că nu mai pot da timpul înapoi. Le pare rău că au pierdut Abhazia. În multe privințe, locul acela este un rai. Este un colț de lume incredibil de frumos. Nici abhazilor, de fapt, nu le place că sînt sub ruși. Dar acum se pare că nu au încotro.

Revenind la ce mai e fermecător aici, în jurul Mării Negre – oamenii sînt fermecători peste tot, atunci cînd îi întîlnești pe cei buni. Dulciurile sînt minunate. Marea e minunată și foarte diferită dintr-o parte în alta. Spre exemplu, în Turcia, marea este întunecată, e chiar neagră. Pentru că plouă foarte des. În Abhazia, marea e albastră; ea ca în Caraibe. Și totul este diferit. Jos sînt palmierii și la 200 de metri mai sus sînt brazii din Caucaz.

(la Ialta)

Ce ți s-a părut că este adînc necunoscut aici? Ce e cu adevărat necunoscut?

Aș putea spune, cu o formulă care pare șocantă, dar care e adevărată în exagerarea ei: de fapt, totul e necunoscut. Lucrurile sînt atît de aproape și atît de departe, totodată. Uneori, cînd vezi clădirile care seamănă cu ale noastre – și sînt multe asemenea clădiri – ai senzația că sîntem la fel. Dar nu e așa. Oamenii au avut altă viață, altă istorie. Au avut, mulți dintre ei, 70 de ani de comunism. Străbunicii lor s-au născut comuniști. Înțeleg altfel lucrurile. Spre exemplu, în tot nordul Mării Negre, Ucraina are cea mai mare parte a acestei zone, în toată regiunea aceasta așadar, oamenii nu prea sunt de partea Kievului. Ei nu discută în termeni de pro sau contra-Europa. Ei spun: rușii sînt frații noștri; de ce să ne batem noi cu frații noștri? Mulți au rude acolo. Să ne gîndim cum e în Donbas. Mariupol este ultimul mare port ucrainian, la Marea de Azov, înainte de intrarea în Rusia. Imediat după Mariopol, granița e blocată de războiul din Donbas, care ajunge pînă pe Litoral. Noaptea, se aud focuri de arme în Mariupol. Orașul acesta a fost bombardat de oameni care au rude în acel oraș. Este celebră povestea unei fete din zona aceea – avea 25 de ani cînd a murit, în urmă cu un an. Tocmai își postase ăe facebook-ul lor, vkontakte, o fotografie cu arma în mînă, spunînd ceva de acest gen – ”Putin, vin să te ajut”. Peste două zile, era în piață ca să facă unele cumpărturi pentru familia ei. Un obuz a căzut acolo și a omorît-o. Un obuz venit dinspre separatiști; cu alte cuvinte, dinspre cei pe care ea îi susținea.

În zona estică a Ucrainei, aproape de zona de război, am călătorit cu autobuzul. A fost o experiență interesantă, poate chiar terifiantă. Un autobuz care era mereu oprit de vigilenții militari ucraineni. De fiecare dată cei din aceste patrule mă întrebau ce caut pe acolo? Nu am altceva mai bun de făcut? Eram suspectă. Nu era suspect un rus care călătorea pe lîngă zona de război; dar cineva care avea un pașaport pe care scria Uniunea Europeană, era negreșit un străin. Ideea de străin venit din Europa îi punea pe gândrui soldații ucrainieni, în general aduși din Vest, acolo unde lumea e mai prooccidentală.

Ai scris aceasta carte cu gîndul la…? Gândindu-te la ce sau la cine?

Am scris-o foarte repede, cînd am revenit în țară. M-am gîndit, firește, la experiența pe care am trăit-o, încercînd să răspund întrebărilor cu care am plecat în minte. De ce e o mare așa de agitată – nu doar în sens fizic, ci și istoric și militar?

Lacoba, un istoric din Abhazia cu care am vorbit cînd am fost acolo, mi-a dat o explicație inedită: un cercetător rus, în anii 30-60 ai secolului trecut, a dezvolt o teorie care pune în legătură evenimentele politice, istorice cu activitatea astronomică. Acest istoric spune că a verificat pentru țara lui cum funcționează lucrurile. Cercetătorul rus, propus la un moment dat pentru Premiul Nobel, a ajuns la concluzia că Marea Revoluție Rusă nu a fost organizată neapărat de Lenin, cît mai mai degrabă a fost consecința forțelor astrale care au conclucrat pentru ca toate acestea să se întîmple.

În ce mă privește, au căutat să rămîn la explicații mai raționale…

(alături de Sukumi)

În proiecția mentală a acestui drum, în harta anticipativă a călătoriei, cam cît ai alocat neprevăzutului și cît s-a nimerit să fie, în cele din urmă, în această privință?

Adevărul este că, atunci cînd îmi fac planul unei călătorii de acest gen, mai ales pentru că merg singură, îmi iau toate măsurile posibile de precauție. Încerc să exclud pericolele maxime. Merg cu autobuzul, căci acolo sînt mai mulți oameni. Nu ar avea ce să mi se întîmple, în afară de mici neplăceri. Îmi fac rezervările înainte de a pleca, pentru a nu fi pusă în situația de a ajunge noaptea într-un loc și să nu știu unde pot să dorm. Știu toate adresele, le am în computer, le am în telefon, pe foi.

De aici încolo, nu mai depinde de mine. Încerc să merg cît pot de mult ”la sigur”. Am grijă ce fac cu banii, unde țin cardul, unde țin documentele de identitate; cum mă îmbrac, în așa fel încît să nu atrag atenția. Cu toate că, pînă la urmă, cineva își dă seama relativ repede dacă nu ești de-al locului, dacă ești un străin. În Rusia, poate, nu așa de mult. Dar în Turcia sar în ochi imediat. La fel, în Abhazia, în Georgia. Chiar și în Ucraina.

Pe de altă parte, neprevăzutul poate să apară la fel de repede și aici, la noi sau la bulgari, la fel ca în Odessa, în anumite condiții. Într-o asemenea călătorie apare mereu hazardul pe care, oricît de mult te-ai străduit, nu îl poți prevedea și nici nu îl poți controla. Și nici nu știi, cînd pleci la drum, cît să îi aloci. Tot ce ai de făcut și ce poți să faci este să nu te pui în nici un fel în pericol.Chiar nu are nici un rost să faci ceva care te-ar expune în mod inutil.

Dacă vrem să găsim liniște în jurul acestei mări, altfel, am convenit, atît de agitate, unde este bine, unde este eficient să o căutăm?

Îmi vine să zic mai întîi ca înțeleptul: că liniștea este – sau nu este – înlăuntrul nostru. În felul acesta, peste tot este linitește. E liniște chiar și la Sevastopol, unde vezi tot timpul agitîndu-se steagurile, unde au fost pictate blocurile comuniste – pe unul dintre acestea, de pildă, este pictat un lan de grîu din care iese un tînăr soldat cu fața lui Putin care spune ”Crimeea, bine ai venit acasă!”. Și la Ialta e liniște – cînd am fost eu era doar agitație turistică.

Dar în Abhazia am cunoscut o scriitoare – care se definea pe sine așa: ”scriitoare rusă și jurnalistă abhază” – care are 65 de ani și care a rămas acolo cînd a început războiul, dup ce restul familiei sale s-a întors în țară. Și-a păstrat apartamentul pe care îl avea de la bunica ei, un apartament destul de aproape de mare. Este un apartament atît de frumos încît te miri că sovieticii construiau astfel deapartamente. Numai terasa avea vreo 40 de metri pătrați. Și femeia aceasta, care arată nemaipomenit de bine pentru vîrsta ei, îmi spune că își începe fiecare zi cu o baie în mare, indiferent de anotimp și chiar dacă, iarna, marea este foarte rece. Pe terasa ei este atîta liniște și ea îți inspiră atîta încredere… A înțeles bătăliile inutile care s-au dus între georgieni și abhazi. Nu îl place pe Putin, face opoziție în Abhazia și nu cred că își cîștigă ușor pîinea. Dar e atîta liniște acolo la ea și își scrie cărțile și articolele cu atîta echilibru încît am putea să o invidiem.

Se simte istoria Mării Negre cînd faci la pas o asemenea călătorie? Îți iese ea în cale?

Da, îți iese în cale. Și o face, de fapt, în mai multe feluri. E, o dată, istoria grecilor – nu poți să mergi în jurul Mării Negre fără să nu gîndești că, de fapt, de la greci ne tragem. În muzeul din centrul Constanței, am fost uimită să găsesc niște vase de sticlă de pe vremea grecilor, folosite ca biberoane. Crimeea e plină de vestigii ale genovezilor, pentru că aceștia aveau tabără acolo, în perioada anilor 1500-1600. Printre toate acestea, pe malul nordic al mării, printre urme de cetăți grecești și tot felul de artefacte păstrate sînt mereu marile obseliscuri ale marelui război pentru apărarea patriei, al doilea război mondial. Sînt monumente pe care rușii vin și le vizitează așa cum noi vizităm o cetate romană.

Vezi, desigur, poate cel mai pregnant și istoria recentă într-o asemenea călătorie. În mic și în mare.

Cum se nasc aici conflictele? Care sînt cele mai des întîlnire patterns pentru aceste conflicte care au loc la Marea Neagră?

Dacă mergem pînă la Darius, vedem că oamenii au vrut să aibă mai mult. Din lăcomie, pesemne, apar cele mai multe conflicte aici. Fiecare nație de aici, fiecare popor a vrut să aibă mai mult. Războiul a fost  adesea pentru resurse, pentru pămînt. Și greci au venit aici tot pentru așa ceva. Iar cînd Uniunea Sovietică a luat Basarabia, a luat-o ca să se extindă – și, poate, pentru că, istoric vorbind, avea senzația că îi aparține. Noi, cînd am luat Cadrilaterul de la bulgari, fără să avem nevoie de el, l-am luat ca să fim mai mari. Grecii au vrut să cucerească Istambulul – au crezut că pot reface Bizanțul. Turcii, secole de-a rîndul, au invadat țările din zonă pentru bogățiile acestora, pentru teritoriile acestora.

Ce sîntem noi, românii, România în raport cu Marea Neagră? Cum arată fișa ta de evaluare în această privință?

Pe noi nu ne interesează aproape deloc Marea Neagră. Sigur, mergem, la fel cum fac și bulgarii, în vacanțe aici. Dar nu am dezvoltat o legătură istorică cu Marea Neagră. Sau, și mai bine spus: nu cred că am dezvoltat o conștiință a legăturii istorice care există cu Marea Neagră. Sîntem aici de mii de ani; Ovidiu ne explică cine eram noi pe atunci și cum era Marea Neagră pe atunci. Dar noi nu am asimilat legătura aceasta poate atît de importantă.

În fond, ce e Marea Neagră? Marea Neagră, ne-a spus-o Brătianu, este legătura cu strîmtorile. Cu ajutorul Dunării și al Mării Negre, se pot controla strîmtorile. De asemenea, ea este legătura noastră cu mările calde, e ieșirea noastră spre Mediterană. Dar nu folosim deloca asta. Ce flotă avem noi acum? Îmi spunea o cercetătoare din Constanța, care lucrează la Muzeul Marinei, că România nu are flotă comercială. Și știi ce înseamnă asta? Că în cazul unui război în regiune, noi nu vom avea nici flotă militară. Pentru că toate țările își folosesc flota comercială și o transformă imediat într-una de război. Marea urgență a României ar fi să își creeze o flotă comercială.

Am putea face mai mult în raport cu Marea Neagră decît ce avem acum? Ar fi multe de făcut?

Cu siguranță că da. Și asta, în afară de flota comercială. Care, încă o dată, este ilogic să nu o ai – să ai ieșire la mare, să ai poziția României și să nu ai o asemenea flotă. Sîntem a treia țară ca mărime la Marea Neagră.

Am mai observat ceva în călătoria mea: niciunde în jurul Mării Negre nu există nici măcar o universitate unde să se predea istoria Mării Negre. Nu doar la noi – la nici o altă țară din jur. Nu există așa ceva, deși toți ne batem atît de mult pentru ea.

”Cine uită istoria, riscă să o repete!” E vorba celebră. Dacă o aplicăm pe chestiunea numită Marea Neagră, ce avem noi aici?

Cam toți au uitat istoria aici, în sensul formulei de mai sus. De la Darius încoace.

Cînd ai început? Unde anume ai făcut primii pași ai călătoriei? Cum era, fizic aproape, acea primă zi a călătoriei?

La Mangalia a fost prima zi. Așa mi s-a părut normal să o încep. Am stat o zi în Mangalia, vreo 3-4 zile în Constanța, acolo unde am vorbit cu oameni care cunosc Marea Neagră. Apoi m-am gîndit cum plec eu de acolo. Am încercat să găsesc din București, dar nu m-am străduit foarte mult. M-am gîndit că voi găsi din Constanța un mijloc de transport pînă în Cetatea Albă. Și nu există! Abia în Galați am reușit să găsesc ceva  – și anume, o cursă clandestină care trece prin Cetatea Albă, care vine de la București și merge la Odessa.

Cum a fost cînd ai știut că se termină? Ce a fost special atunci, în ultima zi a călătoriei?

Am știut și am simțit că se termină cînd am trecut din Turcia, în Bulgaria. Cînd am ajuns la Burgas. M-an cazat la un hotel comunist și m-am dus să iau o cafea. Și acolo, la bar, era o fată în pantaloni scurt care a venit spre mine și care m-a întrebat zîmbind, fără să îmi dea de înțeles că aș fi dubioasă, ce vreau să comand.

Ești mai bogată după drumul ăsta? Mai liniștită? Mai îngrijorată?

Mai bogată și nu neapărat îngrijorată. Mi se pare ciudat, însă, că oficialii români sunt dezinteresați de această zonă, că nu le pasă că Sevastopolul e lângă noi. Și acolo se află cea mai mare bază navală a Rusiei, flota lor militară, pe care a început să o contruiască Petru cel Mare, a terminat-o Potemkin, soțul secret al Ecaterinei cea Mare și a desăvârșit-o Putin.