Deşteptăciunea politicii

În opoziţie cu apariţiile furtunoase din media şi chiar de pe stradă, somnul politicianului ”deştept” (specie descoperită încă din comunism, supraviețuind cu vioiciune până în zilele noastre și privind cu optimism către propriul viitor) este unul de invidiat. Unul cu vise pastorale, petrecute în locuri liniștite, unde nu e întristarea sâcâitoare a protestelor, dar sunt mereu scandaluri care oțelesc caracterul și sumedenie de lucruri bune de apucat.

E somnul omului lămurit că în materie de carieră și celebritate nu mai are nicio frontieră de atins, niciun pisc pe care să se caţere. Nu e grupaj de mesaje telefonice la teve, nu e coadă la locuri de muncă pentru căpşunile din alte ţări, nu e dezbatere în comitetul asociaţiei de bloc în cadrul căreia să nu fie analizată cumva admirativ personalitatea politicianului ”deştept”.

Dar când se mai sting ecourile bălăcărelilor atât de propice ”deştepţilor”, întrebarea care frământă măcar o parte a naţiunii se activează cu o intensitate demnă de marile răscruci ale istoriei, acele puncte nodale în care un răspuns poate determina destine planetare: “Este politicianul «deştept» chiar deştept, sau nu?”

Un cetăţean descumpănit poate, unul din aceia doritori de liniștie încă de pe la începutul anilor ’90, iritat de înverşunarea cu care se dispută deşteptăciunea ori nondeşteptăciunea, ca să nu-i zicem altfel, a acestui personaj marcant al societăţii contemporane, se trezeşte tranşând nodul gordian: “Da’ ce vă… frământă grija, băi frate, de deșteptăciunea omului? Normal că-i mai isteţ ca voi. Păi cât faceți voi treișpe-paișpe pe-aici, el îşi ia bine-mersi bănuţii, ba dintr-o parte, ba dintr-alta… ba din amândouă”.

Asta, drept să spun, cam lasă naţiunea fără replică. Nu există ieșire la rampă a ”deșteptului”, nicio replică scăpărătoare – ca scânteile provenind din scâșnetul măselelor, nicio partidă de ping-pong sau popice cu oameni vii, care să nu urmărească un bine crescut contuleț în valută.

Nu vom comenta aici IQ-ul politicianului ”deştept”. N-avem nici metodele ştiinţifice şi poate, ce să ne mai ascundem, nici deșteptăciunea necesară să-l prindem din urmă, oricât am intona noi, pe la ocazii, ”deșteaptă-te, române”. E bine ştiut că un ”deştept”, ca orice prădător de soi, adulmecă de la mare distanță un prostuț și-l înfulecă dintr-o îmbucătură, sau mai multe.

Lumea va fi mereu plină de săraci cu duhul, care spun cu invidie despre unii semeni de-ai lor că ”le merge mintea”. Ba chiar, de câteva decenii, ca un obicei popular, prinde rădăcini admirația pentru ăia care se răstesc la ei, îi înjură, sau cuvântează în dodii, îi fură.

Nu-mi voi asuma deci riscul de-a mă pune cu vreo ”deșteptăciune” care e posibil să mă depăşească. Recunosc însă că uneori visez ca ”deşteptul” să fie nu numai deştept, ci şi cinstit…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *