DUPUYTREN

Cel dintâi între chirurgi și ultimul dintre oameni, cum îl numeau inamicii, baronul Guillaume Dupuytren  a fost  admirat și detestat în egală măsură de către contemporanii săi. Numele lui a rămas legat de contractura Dupuytren, dar și de unul dintre cele mai stranii locuri din Paris, un muzeu al malformațiilor anatomice. L-am vizitat într-o zi de iunie, când melancolia și tăcerea unor zile reci s-au încolăcit într-un scurtcircuit.

Guillaume_Dupuytren

Două ore am căutat intrarea, umblând înainte și înapoi pe Rue de l’Ecole de Médecine între numerele 12, 14 și 16, întrebând studenții dacă știu unde e muzeul, și nimeni nu auzise de el. În curtea interioară a facultății de medicină o bibliotecară fuma sprijinită de zid, în hainele ei de marți. Când am întrebat-o și pe ea, femeia a lăsat în jos mâna cu țigara și a ridicat-o pe cealaltă, arătând un mai încolo peste niște copaci, într-un colț neprimitor ce adăpostea, ca un burete bătrân cu alveole roase, caverna chirurgului și trista lui oaste. Știam că acolo se află creierul lui Louis Victor Leborgne, pacientul lui Paul Broca, supranumit „Tan”, deoarece, așa cum s-a văzut la autopsie, o leziune cerebrală în ariile Brodmann 44 și 45 i-a afectat definitiv vorbirea, iar el repeta, fără a-și fi pierdut abilitățile cognitive, aceeași silabă, de două ori: „tan”. Moartea lui Leborgne, în 17 aprilie 1861, i-a confirmat lui Broca localizarea limbajului în creier, în aria ce acum îi poartă numele.

Muzeul Dupuytren, fondat în 1835 de medicul legist Mathieu Orfila, conform dorinței testamentare a lui Dupuytren, a avut o istorie sumbră, cu perioade lungi în care a rămas uitat, în degradare. Recent, a fost mutat în campusul Jussieu, accesul publicului fiind limitat. Nici atunci muzeul nu era, de fapt, deschis, pentru că, deși intrarea era permisă între 14 și 17, trebuia să suni mai întâi la ușă, ca în vizită. Un custode jovial răspundea, încasa 5 euro și te îndruma prin aerul greu spre salonul-galerie unde aștepta, ordonat în recipiente de sticlă, infernul trupului și-al suferințelor sale fără număr.

Cum pierdusem deja mai mult de-o oră rătăcind în jurul muzeului, am avut impresia că jovialul mai degrabă m-a acceptat înăuntru decât m-a primit, pentru că mai era o jumătate de ceas până la ora închiderii și se temea probabil că nu-mi va ajunge timpul pentru a memora denumirile cu rezonanțe de blestem ale bolilor înscrise caligrafic pe plăcuțe și borcane. Încă de la intrare, bucăți întregi de oameni se arătau, ca niște metafore evaporate într-o imensă centrifugă, în toată cruzimea terminală a suferinței. Cranii explodate prin orbite de cancere supraponderale, ce au stins vederea și-au deschis guri largi și nefirești prin sinusuri, oase femurale înghețate în ácele de cristal ale sarcoamelor ce-au stors cumplit bolnavul de sânge, limfă și urină, apoi s-au lepădat de el ca de-un prosop vechi. Creiere afazice indicând anomalii tăcute, solzi, ulcerații și prurituri crescute pe mâini fără stăpân, capete cu guri infestate de răni, buze macerate până spre nas, chipuri adulte, strâmbe și epuizate în priviri întoarse, păstrate în formol, la lumină, purtători de sens științific și de fior de greață, pentru că repulsia asta e tot ce ne unește, ea e semnul inefabil ce ne ține privirea lipită ca o ventuză de vitrina tulbure a morții.

Raionul malformațiilor infantile domina aripa stângă a sălii, cu recipiente masive suprapuse în rânduri strânse, aglomerate. Orfanii lui Dupuytren sunt fetuși născuți sau avortați în diferite faze ale dezvoltării in și extra utero, conservați ca exponate medicale încă utile studiului. Înecați în formol, plutind în alcool, așezați împreună, hidrocefalii, anencefalii, mongoloizii și ciclopul erau înconjurați de legiunea verticală a celor cu trupul despicat și cu vintrele expuse. Prelucrați stângaci în secolul al XIX-lea, unii își țineau abdomenul deschis cu ajutorul unui șnur subțire, petrecut pe după un umăr, așa încât arătau de parcă  și-ar fi purtat stomacul ca pe-un mic bagaj. Aici ar fi fost nevoie de un ochi expert  pentru a deosebi rasele sălbatice ale ficaților expandați de specia mai domestică a tumorilor congenitale gigant. Multe exemplare aveau păr auriu, plutind încă proaspăt, ca un puf crescut acum câteva zile. M-am trezit că înaintez cu gura întredeschisă de uimire spre sticla vitrinei, lângă capul ușor aplecat al unui copil blond cu mânuțele împreunate, ai cărui ochi închiși erau tiviți cu gene lungi și calme, ca filamentele unei plante subacvatice pe care s-au depus broboane minuscule de brumă transparentă.

Recipiente mai largi adăposteau siamezii, cu piei aspre, gălbui sau vinete,  păstrând sub ochii tumefiați cearcănele adânci ale unei nașteri imposibile. Un trup cu două capete a eșuat într-un singur picior, și acela fals și chinuit, altul, fără gură, nas sau ochi, prezenta în mijlocul feței un singur organ indescifrabil, ceva semănând cu un cordon ombilical retezat. Expresiile faciale mărunte, alăturate ca la un spectacol în care actor ești tu, vizitatorul întreg și probabil sănătos, arătau o silă fără margini, o amărăciune de sfârșit tardiv de viață petrecută în vidul singurătății.

Nimic nu anunțase însă întâlnirea cu ciclopul. Era de fapt doar un cap mic, cu o piele albă, perlată, păr roșcat și urechi rotunde. Gura cu buze cenușii, deschisă fin a reproș, se îndreptase în jos, spre corpul care nu exista. Singurul lui ochi, rămas deschis, era de un albastru pierdut în ape diafane, cu o pupilă revărsată în extaz, sporind albul corneei printr-un contrast dramatic. Lipsit de nas, își formase doar o cută deasupra ochiului, ca o sprânceană bătrână și greșită, încurcată în șuvițele răvășite, căzute pe frunte. Ne despart zece centimetri, două rânduri de sticlă, patru litri de formol și toată tristețea zilei.

Mă întrebam acolo, de față cu ei, care a fost procedura exactă prin care le-a fost decis destinul de exponate de muzeu. Cât de nefericită le-a fost nașterea ? Au fost abandonați la morgă, uitați printre cearșafuri cu sânge, preluați de legiști severi, apoi dedicați științei, șterși din memorie, fără nume?

Cei cinci studenți de la medicină aflați prin muzeu luau notițe, discutau între ei și păreau să nu aibă nici un simptom emoțional. La fără un sfert, custodele a trecut, cu mersul lui ridicol, săltat, pe culoarul principal, îndreptându-se spre ușa din capătul sălii. În câteva secunde a revenit cu un telefon în mână și-a început să facă poze unui patruped siamez cu două capete, un fel de căluț alb, aproape străveziu, așezat într-o vitrină plasată ferit, pe rândul din spate.

M-am întors spre ieșire și-am văzut că pașii mei au lăsat urme ude prin toată sala, într-un zigzag pierdut.  Tenișii pe care-i purtam, cei mai ieftini pe care îi găsisem într-un supermarket de acasă, trecuți printr-o ploaie torențială pe Boulevard Saint Germain, s-au rupt apoi în prag și am plecat desculță.

 

Un comentariu

  1. Alexandra Man says:

    Genial. Îmi amintesc de la curs cum mi-ați trezit interesul povestind despre acest muzeu. Într-o zi îl voi vizita și eu, dar până atunci articolul dvs m-a plimbat printre exponate.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *