Există o prejudecată, tenace, în acord cu care ideea de moderaţie este o inatractivă şi laşă, o idee care ascunde, de cele mai multe ori, incapacitatea de acţiune şi de poziţionare. Moderaţii, ni se spune, ar fi paralizaţi şi infricoşaţi de riscurile pe care propriile lor decizii le-ar putea presupune. De unde şi previzibila lor pledoarie pentru calea de mijloc, o pledoarie care este un simptom al refuzului de a alege o cauză. Moderaţii sunt, în secolul XX, stigmatizaţi, denuntaţi, demonizaţi. Ei sunt, invariabil, de partea greşită a istoriei.
După “ Elogiul Moderaţiei”, Aurelian Crăiuţu continuă arheologia sa intelectuală, o dată cu “ Faces of moderation”. De această dată, istoria ideilor atacă, frontal, teritoriul veacului trecut, încercând să identifice acel fir roşu al moderaţiei, ce duce de la Aron, Oakeshott şi Berlin până la Bobbio şi Adam Michnik. Este o tentativă ce ilustrează, exemplar, capacitatea scrisului lui Crăiuţu de a vibra la o anumită tensiune intelectuală şi de a proiecta marile teme ale reflecţiei pe un fundal erudit şi nuanţat. Asemeni maeştrilor de la care se revendică, Aurelian Crăiuţu este un moderat: în spaţiul românesc, el apără, alături de un Cristian Preda, tradiţia aroniană a respingerii radicalismului în numele libertăţii. O sarcină dificilă în timpuri ce par ieşite din ţâţâni.
În cele din urmă, miza eseului lui Aurelian Crăiuţu este cu mult mai dramatică, iar acest imperativ dramatic decurge din necesitatea de a reafirma, acum mai mult decât niciodată, datoria de existenţă a moderaţiei politice.Pentru moderaţi, reflecţia politică şi guvernarea nu sunt domenii cucerite de raţiunea umană spre a îndeplini un proiect utopic, ci un spaţiu în care negocierea şi dialogul tind să consolideze un mod pluralist al existenţei. De la Oakeshott, putem învăţa această prudenţă tenace ce ne obligă să rezistăm în faţa cântecelor de sirenă ale raţionalismului politic, având curajul de a spune ” nu” în clipele în care refuzul este un semn de impopularitate. Acel spectator angajat aronian nu este niciodată extras din realitatea pe care o contemplă: misiunea intelectualului public este a de a rosti adevărurile inconfortabile, confruntând marea de oprobiu în care va naviga. Moderaţia, iar cartea lui Aurelian Crăiuţu o probează cu virtuozitate, nu este indiferentă sau neutră. Ea este, întotdeauna, animată de un spirit al înfruntării radicalismelor mesianice, mişcată fiind de o energie care se hrăneşte din conştinţa imperfecţiunii politicii înseşi. Certitudinile afişate cu siguranţă prometeică de stânga şi de dreapta radicală sunt, invariabil, variante sângeroase ale aceluiaşi monism ideologic, expresii ale aceleiaşi voinţe de dominaţie implacabilă. Revenirea la Sir Isaiah Berlin este ocazia de a reînvăţa utilitatea acestei abordări ce apăra libertatea, apelând la un pluralism sceptic în raport de utopiile triumfătoare.
Secolul XX nu a fost ingăduitor cu moderaţia şi cu moderaţii. Sartre, iar nu Camus sau Aron,a devenit centru al canonului: în mai 1968, furia radicalilor stângişti a identificat în Aron un stâlp al “ reacţiunii” gaulliste. Tricourile cu Guevara şi Mao sunt icoane pop, în vreme ce Berlin sau Oakeshott sunt autori academici “prăfuiţi”. Moartea lui Castro a dovedit existenţa acestui imens potenţial de auto-iluzionare colectivă: crima este justificată în numele Ideilor.
Populismul contemporan este efectul natural şi previzibil al eliminării moderaţiei ca artă a negocierii ce nu abandonează principiile. Moderaţii sunt suspecţi şi impopulari,pentru că ei nu posedă vocea bubuitoare şi falsă a demagogilor, după cum nu sunt atraşi de acrobaţiile intelectuale ale stângii generoase. Calea lor de mijloc este calea, delicată, a guvernării ce se sprijină pe gradualismul reformist, iar nu pe saltul în necunoscut.
Cartea lui Aurelian Crăiuţu devine un manual de utilizare al moderaţiei. Politica redată limitelor naturale ale omenescului, iată scopul pe care moderaţii şi-l asumă, prin scris şi prin acţiune publică. Moderaţia presupune curajul de a merge în contra curentului, chiar şi atunci când singurătatea este copleşitoare. Fanatismul este combustibilul din care se hrăneşte nebunia monomană a tiraniei: un adevăr pe care moderaţii sunt condamnaţi să îl repete, cu incăpăţânare. Comunitatea umană nu este un bloc de marmură, ce urmează a fi sculptat, spre a atinge perfecţiunea. Lecţia Părinţilor Fondatori americani trimite la necesitatea îndiguirii puterii, cu gândul la libertate. Moderaţia ridică, tenace, baraje în calea revărsărilor de ape şi-i imunizează pe noii Ulise împotriva cântecelor de sirenă.
