2016: 10 interviuri LAPUNKT

Pe Lapunkt, în 2016 au fost peste 40 de interviuri mari cu invitați de prim rang ai culturii române. În perfectă conformitate cu crezul inițial al acestei publicații culturale: ” Cu gândul la criticismul junimist, dar şi la visul european paşoptist, Lapunkt.ro provoacă la dialog, în numele libertăţii creatoare şi al pasiunii intelectuale.”

Iată mai jos, pentru o bună reamintire, dar și ca o invitație la lectură,  10 scurte fragmente decupate din 10 dintre interviurile care au fost publicate la noi în 2016.

*”Pentru dumneavostră, ce înseamnă „timp privilegiat”?

Timpul privilegiat nu este unul care ne vizitează, ci unul care se naşte în noi prin trăire personală intensă, prin nevoia de a ne afirma cu propriile noastre resurse de inteligenţă şi de imaginaţie.

Aţi pleda cauza unei educaţii intensive – în liceu, în universitate – despre Timp? Dincolo de ceea ce acum se înţelege prin managementul timpului. Dincolo chiar şi de diversele abordări de sociologie a timpului?

Să întreţii la tineri o stare de prospeţime care să-i ţină departe de plictiseală, care să le dea în permanenţă o motivaţie a eforturilor ce li se cer, iată educaţia unui management optim al timpului.

Ce trebuie să facem pentru a ieşi din „timpul liniar” şi pentru a trăi „timpul circular”? Ce e acest timp circular şi cum şi cînd simţim că îl trăim?

Circularitatea, autoreferinţa nu mai sunt vicioase, cum păreau odată; ele sunt în natura intimă a lucrurilor. Din păcate, şcoala e dominată de liniaritate. Trebuie un antrenament şi aici. Filosofia extrem-orientală ne este un bun ghid în această privinţă.

”Trăieşte-ţi clipa!” Se poate aşa ceva sau formula indică o direcţie, o aspiraţie niciodată de atins?

Să descoperi farmecul celor mai simple acte ale vieţii, faptul de a respira, de a privi cerul, copiii şi animalele, şi toate acestea să te umple de bucurie, să poţi spune: Chiar numai pentru atât merită să trăieşti!…”

Acesta a fost primul interviul publicat pe Lapunkt, în chiar primele zile ale lunii ianuarie. Cu un invitat extraordinar: Solomon Marcus. Avea să fie, din păcate, ultimul interviul pe care l-a acordat marele gînditor și matematician care este Solomon Marcus…Integral, el poate fi citit aici: http://www.lapunkt.ro/2016/01/05/interviu-solomon-marcus-marele-pariu-al-vietii-este-sa-nu-lasam-timpul-sa-vina-peste-noi/

bizar

*”„Este cartea experienţei mele de-o viaţă”, spui despre această carte. E cartea de la 60 de ani; cartea pe care nu o puteai scrie decît acum, la această vîrstă. Ai văzut-o la 30, la 35 de ani? Ai întrezărit-o? Ai văzut bucăţi din ea, mult înainte de a decide că trebuie să o scrii?

Sunt convins că doar acum o puteam scrie, la zece ani după ”Orbitor”. Scrisul meu e unitar, așa cum sunt și eu însumi, și bănuiesc că, dacă va vrea cineva să caute o coerență existențială, stilistică și ideatică în el, va înțelege de ce nu puteam începe să scriu cu ”Solenoid”, să continui cu ”Orbitor” și să termin cu ”Levantul” sau mai știu eu cu ce altă carte a mea. Ar fi ca și când, ca-n ”Benjamin Button”, aș fi murit înainte să mă fi născut. Firește că ”Solenoid” exista, difuz, în mine, poate cu decenii în urmă. Prin ”Jurnalul” meu a bântuit multă vreme o carte care s-ar fi numit ”Anomaliile mele”. Pe ea n-am mai scris-o, pentru că s-a topit, împreună cu un material mai recent, în ”Solenoid”.

Sau, reformulat: ce trebuia să se coacă, ce trebuia să se întîmple pentru ca ea să capete un asemenea contur – magnific – şi o asemenea densitate – extraordinară?

Asta nu mai stiu. Am mai spus-o: mintea noastră e mult mai vastă și mai complicată decât noi înșine. E ca un Solaris interior. Nu noi o stăpânim, ci ea ne ține pe suprafața ei prin gravitația sa enormă. Poate că ea s-a maturizat și-a crescut în ultimii ani, și poate că ultima ”noastră” carte e un semn al acestei metamorfoze. În orice caz, ”Solenoid” a ieșit din ”Orbitor” așa cum ”Orbitor” a ieșit din ”Travesti”: printr-un șir de anamorfoze bizare. Cele trei organisme nu seamănă mai mult unul cu celelalte decât seamănă pupele cu larvele și cu adultul insectelor.”

Fragmentul de mai sus este din interviul pe care Mircea Cărtărescu ni l-a acordat și pe care l-am publicat la jumătatea lunii ianuarie. Integral, e de găsit și de citit aici: http://www.lapunkt.ro/2016/01/19/interviu-mircea-cartarescu-solenoid-e-cartea-mea-cea-mai-umana-as-spune-aproape-umanista-2/

*” Tot pentru a pune cîteva cadre minimale, dar solide, în dialogul nostru – ce înseamnă „a înţelege” dpdv ştiinţific şi „a înţelege” din unghi de vedere umanist să îi zic, neştiinţific?

Aceasta este o problemă delicată. În mod clasic, înţelegerea în ştiinţă era un soi de punere de acord a intuiţiilor tale cu rezultatele la care ajungi pe cale logico-matematică. Lucrul ăsta a fost posibil pînă în secolul XX.

Apoi însă, în privinţa mecanicii cuantice, de pildă, toţi fizicienii care au lucrat în domeniu spuneau ceva de genul: cine pretinde că a înţeles mecanica cuantică, nu a înţeles nimic! Pentru că, în fond, aici ai de-a face cu o lume care „arată” cu totul altfel decît peisajul din jurul nostru. Este evident că, în termenii reprezentărilor noastre curente, aceste fenomene nu pot fi exprimate. Şi atunci, cel puţin în fizică, a înţelege ceva înseamnă – într-un prim pas – a accepta un sistem de axiome, deci a accepta punctul de pornire al teoriei şi a înţelege că, deducînd din aproape în aproape, ajungi la anumite rezultate. Înţelegerea aici este un fel de înţelegere matematică. Dar nu dispui de reprezentări care să aibă vreo legătură cu lumea concretă în care trăieşti. Discutăm despre o înţelegere formală. Şi, în această privinţă, mi-e teamă că nu este nimic de făcut. Poţi exprima lucrurile într-un mod plastic – cum, bunăoară, a făcut Gamow, care a vorbit despre un tigru care trece prin zid sau despre o bilă de biliard care face tot felul de minuni –, aşa încît să poţi vizualiza cîte ceva. Dar asta nu înseamnă că ai înţeles! Înseamnă doar că ai o descriere plastică a unor lucruri care sînt în afara percepţiei tale.

În plus, a înţelege aici e o misiune imposibilă. Fiindcă mintea noastră este rezultatul contactului cu o lume în care funcţionează anumite legi – de pildă, eu pot să înţeleg că un obiect cade. Dar îmi pot pune întrebarea şi „de ce cade” – şi sap mai departe, punîndu-mi întrebări, intuind că obiectul trebuie să cadă. În vreme ce, dacă spre exemplu intru în lumea subatomică, nu am nimic din experienţa mea care să aibă legătură cu ea.

Înţelegerea ţine întotdeauna de stabilirea unui raport între doi termeni. Unul îţi e propriu şi celălalt îţi devine propriu prin această legătură care se stabileşte cu primul. A înţelege înseamnă, într-un fel, a-ţi extinde fiinţa. A cuceri noi teritorii din aproape în aproape, prin paşii logicii.

Şi, revenind la întrebarea mea în mod direct – în ştiinţă, cum îţi extinzi fiinţa?

Să spun mai întîi în zona umanistă cum văd eu lucrurile: aici, eu cred că funcţionează, în mod esenţial, un fel de empatie. Este un fel de experienţă umană pe care noi o regăsim la alţii, pe care o regăsim într-o carte. Un roman de Dostoievski  are sens în măsura în care eu pot să simt ce simţea Raskolnikov. Pot intra în minea lui, pot intra în sufletului lui, mă pot, mai mult sau mai puţin, identifica cu el. Sau, bărbat fiind, te poţi identifica şi cu o minte de femeie – pentru că ai cunoscut un număr de femei în viaţa ta. În sensul ăsta vorbesc despre empatie. Cred că, în ceea ce ţine de zona umanistă, experienţa ta umană se regăseşte în cărţile pe care le deschizi, în sensurile pe care ţi le propun aceste tipuri de discurs.

Dincolo, în privinţa ştiinţei şi a „extinderii fiinţei” prin intermediul ştiinţei, este vorba despre cu totul altceva. Einstein spunea la un moment dat că ştiinţa nu are nici o legătură cu întrebările cele mai grave pe care ni le punem. Întrebările cele mai grave ţin de ordinul moral, de latura „umană”. Ştiinţa îţi răspunde la întrebări legate de natură. Ea îţi poate descrie natura. De asta ai nevoie şi de altceva. Pentru împlinirea ta umană, ştiinţa nu e suficientă.

Dar disciplinele umaniste sînt suficiente?

Pentru unii, da. Pentru alţii – pentru cei frămîntaţi de întrebări de genul „cum a apărut universul?”, „cum a apărut viaţa?”, „care va fi evoluţia universului?” -, nu. Acestea sînt întrebări care, la început, ţineau de filosofie, pentru ca, mai apoi, să intre în teritoriul ştiinţei. Şi numai ştiinţa să dea socoteală de ele. La început, cunoaşterea era privită într-un sens foarte larg. Or, odată cu înţelegerea faptului că ştiinţa e, în esenţă, matematizabilă, că tot ce se află în perimetrul ştiinţelor naturii poate fi tratat cu un aparat matematic (care e indiferent la suferinţele noastre), lucrurile s-au schimbat radical.

O lege fizică nu este morală sau imorală. Ea este pur şi simplu. E testabilă sau nu! În fapt, eu cred că nici o propoziţie din ştiinţă nu spune ceva despre frămîntările mele.”

În toamnă, a lansat un roman extraordinar – căci invitatul acestui interviu din care am citat mai sus un fragment este și excepțional scriitor. În prima parte a anului am vorbit cu el despre știință, cunoaștere științifică, dar și despre cum se plasează cultura umanistă în raport cu aceste domenii aflate într-o expansiune ieșită din comun. Cu Vlad Zografi, adică. Integral, aici: http://www.lapunkt.ro/2016/01/26/stiinta-umanism-si-redefinirea-radicala-a-omului/  bizar

*” Dar acesta este adevărul despre comunism? Acest adevăr afectiv – cînd oamenii care astăzi îl regretă erau mai tineri, se îndrăgosteau, şamd.- este el adevărul  despre comunism?

Bine, dar în istorie nu avem un singur adevăr. Şi nici un adevăr cu A mare.

Dar unele adevăruri sînt mai greu de negociat, în marja aceasta afectivă, decît altele. Unele adevăruri trec de o raportare subiectivă şi se impun. Nu?

Eu am spus – şi acesta cred că este marele meu adevăr cu privire la comunism – atunci cînd am discutat despre caracterul criminal al comunismului că a avut, de acord, un caracter criminal, dar şi un caracter modernizator. Or, este destul de greu să le îmbini, mai ales că acest aspect modernizator a fost foarte puternic afirmat – industrializare,  urbanizare, alfabetizare.Problema este că acest proiect modernizator – despre care, sînt de acord, s-a vorbit mult şi în sens propagandistic – a eşuat pînă la urmă în mod lamentabil. A eşuat într-un mod copleşitor şi definitiv, chiar dacă, pe parcurs, el a înregistrat unele succes de etapă.

Ei, la această ambivalenţă – crimă şi caracter modernizator – eu am dat un răspuns parafrazînd pe Talleyrand. A fost un episod în Franţa în primii ani din vremea lui Napoleon şi de atunci ne-au rămas nişte vorbe celebre. Este vorba despre execrutarea unui duce din tabăra regalistă. Nu are rost să spun acum toată povestea. Dar de acolo ne-au rămas nişte vorba pe care eu le aplic, cu nu se poate mai potrivit în opinia mea, comunismului. Talleyrand a exclamat, la auzul acestei crime: „este mai mult decît o crimă, este o greşeală”. Ei bine, comunismul a fost, fără discuţie, criminal; dar, într-o mai mare măsură şi într-o manieră mai generală şi cu efecte foarte ample, a fost o greşeală, nu una oarecare, ci o greşeală imensă. Cu alte cuvinte, s-a mers pe un proiect utopic, unul care nu avea nici o şansă să te ducă undeva…

Să te ducă undeva, în bine! Căci, de dus, a dus – şi anume, ţara aceasta pe marginea părăpastiei!

Da, da . România a dus-o foarte aproape de ceea ce vedem astăzi că este Coreea de Nord. De altfel, comunismul a eşuat peste tot. Comunismul a eşuat lamentabil în faţa istoriei – dar acest fapt nu aveau de unde să îl ştie iniţial teoreticienii lui. El suna, cel puţin pentru unii, frumos. Adică, de ce proprietatea să fie privată şi să nu fie a tuturor – poate că va fi mai bine administrată, mai bine coordonată? De ce o asemenea inegalitatea între oameni? Nu e mai bine ca oamenii să fie egali sau, în orice caz, cu diferenţe rezonabile între ei, nu atît de mari? Lucrurile acestea – pe care eu le consider greşit abordate – se putea şi s-au susţinut teoretic şi, încă o dată, sunau frumos cîndva. Fapt este că, fără excepţie, cînd au fost puse în practică, au eşuat lamentabil.

Ei, dar începem cu asta o discuţie lungă. Fiincă, în ce spuneţi dvs mai înainte, atingeţi, aşa-zicînd, partea de basm a marxismului şi a socialismului şi a comunismului. Dar şi asta e o vrăjeală – că, la început, în teorie, marximul, comunismul sunau aşa frumos, „ca de basm”. Nu e chiar aşa. Mai precis: chiar şi acolo, în teoria de start, în programul de funcţionare, era plin sînge. Crima era, explicit, afirmată. Permiteţi-mi să citez. Din Marx: „cînd ne va veni rîndul, nu ne vom deghiza terorismul”. Tot Marx: „odată ajunşi la putere, comuniştii trebuie să treacă drept monştrii”; cred că sînteţi de acord cu mine că le-a reuşit de mine. Sau Leni: „Comisariatul pentru justiţie este „Comisariatul pentu exterminare socială””. Basm-basm, dar cu mult sînge pe pereţi!

Da. Nu e de negat acest aspect. Mă duc chiar şi mai în spate. Da – din start, la marxişti şi la comunişti, crima era prezentă. Dar, şi mai în spate – precedentul Revoluţiei Franceze. Aceasta este deseori invocată de clasicii marxismului. În sens de metodologie. Trebuie să distrugi pe cei pe care vrei să îi dai jos de la putere. Aşa spuneau şi cei de la Revoluţia franceză. Partea aceasa este, bineînţeles, asumată de marxişti, de comunişti. Dar ideea era aceasta nu va fi o perioadă de lungă durată – ci numai atît cît trebuie ca să distrugi, cu violenţă şi chiar cu sînge.

Un umanism criminal, nu?

Cînd îţi propui să distrugi, aşa cum face comunismul, nici nu poţi să o faci fără crimă. Nu le iau apărarea – dar dacă vrei să distrugi, dacă îţi propui asta, vei ajunge, cum s-a întîmplat cu socialiştii şi comuniştii, să omori. Aşa era „scirptul” acestei ideologii. După crimă, după anihilarea „clasei exploatatoare”, se va construi o societate egalitară, în care va domni armonia şi în care va fi bunăstare, fiecăruia după nevoie. Acesta era scenariul!

Ei, şi atunci cum se face că, peste tot, după ce au distrus, cu sînge, cu sute de mii, milioane de oameni ucişi ca la abator, cum se face că acea bunăstare nu a mai venit, că ideea de armonie era la antipodul ideii de comunism?

Nu putea să vină. Nici armonia, nici bunăstarea. Nu avea cum! Comunismul, aşa cum este el pe hîrtie, nu se poate construi.”

Dialogul din care am citat mai sus a fost unul despre comunism. Verdictul invitatutului a fost fără echivoc: niciodată, comunismul nu mai merită încă o șansă. Invitatul a fost cel mai în vogă istoric român al momentului: Lucian Boia. Nu a fost singurul interviul publicat cu domnia sa pe Lapunkt în acest an. Interviul din care am citat mai sus poate fi găsit și citit aici: http://www.lapunkt.ro/2016/05/17/interviu-lucian-boia-comunismul-nu-merita-inca-o-sansa/

*A fost adorabilă! Trebuia să vorbim mult mai puțin. Am vorbit multe și chiar  am rîs împreună. A fost în această toamnă într-un turneu în România. Pentru Lapunkt, iată un fragment din interviul acrodat în exclusivitate de Ludmila Ulițkaia: ” Scrieţi greu, chinuit? Rescrieţi mult?

Este o muncă teribil de grea. Da, desigur, rescriu, rescriu foarte mult. Uneori mă gîndesc că trebuie să mă opresc din ceea ce fac pentru că am sentimentul că nu pot face faţă subiectului. Şi atunci închid „prăvălia”. Nu îmi iese, las pentru o vreme totul deoparte, dar apoi revin. Este ceva destul de complicat pentru mine…

Aveţi un ritual atunci cînd scrieţi? Ce este obligatoriu să existe atunci cînd scrieţi – în dumneavoastră şi în imediata apropiere a dumneavoastră?

Nu, nu. De fapt, cred că există ceva. Cînd încep ceva, eu fac o curăţenie impecabilă pe masă. Dar această curăţenie este valabilă doar pentru scurt timp – uneori, poate doar o singură zi. A doua zi, gata, din nou pe masa mea sînt munţi de hîrtie şi de obiecte. Totuşi, înainte de toate, trebuie să fac asta chiar dacă ştiu că este pe termen scurt. Asta poate că este unicul ritual pe care îl am.

Dintre celelalte arte, care anume sprijină cel mai mult, cel mai consistent arta scrisului la dumneavoastră? Ce vă ajută foarte mult?

Deja de patruzeci de ani, trăiesc cu soţul meu – şi el este artist plastic, pictor. Este de altfel un pictor remarcabil. Şi el, pentru mine, dincolo de toate celelalte, este un om foarte important pentru că o persoană foarte voluntară. În plus, simt că îi sunt foarte recunoscătoare pentru că percepţia mea cu privire la arta plastică i se datorează în mare măsură, lui şi anilor pe care i-am petrecut împreună. Pe măsură ce trec ani, un loc tot mai însemnat în viaţa mea îl ocupă muzica. În tinereţea mea, nu ascultam foarte foarte multă muzică. Pe de altă parte, fiul meu, de altfel, este chiar muzician de jazz. Aşa încît, acum, de fapt de ani buni încoace, eu nu ascult doar muzică clasică, ci şi muzică modernă. Chiar în luna aprilie a acestui an, 2016, am avut premiera unei opere al cărei libret l-am scris eu. Totuşi, faptul că în ultima vreme m-am îndreptat spre muzică îl simt tot mai pregnant.

Scrieţi mai bine, cel mai bine – cînd anume? Cînd sînteţi liniştită, poate fericită?

Eu sunt, de fapt, un om destul de fericit. Toată viaţa mea am luptat împotriva unor stări de nefericire. Împotriva acestui sentiment – că eşti nefericit – trebuie să te lupţi, pentru că acest sentiment este anormal. Asta nu înseamnă că nu am şi stări de spirit mai puţin bune. Dar înţeleg de fiecare dată că acestea trebuie să fie evitate şi mă lupt cu ele.

În ceea ce priveşte strict faptul de a scrie, îmi place foarte mult să plec în afara Moscovei ca să pot lucra. Asta mă descătuşează parcă. La începutul carierei mele de scriitor, în această privinţă, m-a ajutat foarte mult Germania. Am mers de 4-5 ori cu bursă pentru a lucra în linişte acolo, într-o casă a scriitorilor. Şi aceasta a fost formidabil. Iar după aceea am început să refuz aceste invitaţii, considerînd că acestea sînt mult mai potrivite şi mai utile scriitorilor mai tineri. De aceea, acum, prefer pur şi simplu să plec altundeva din Moscova. Stau o vreme însemnată într-un sat micuţ din Italia şi acolo, în totală singurătate, ca să nu fiu deranjată de nimeni, stau acolo şi scriu.”

Integral, dialogul e aici: http://www.lapunkt.ro/2016/11/08/interviu-ludmila-ulitkaia-iubesc-sa-scriu/

bizar 200

*” Vreau să vă invit să privim, împreună, în dialog, către unul dintre marile momente ale spiritualităţii româneşti din secolul trecut de acum către atunci. Să reformulez termenii primei întrebări: cum e, cum poate fi azi relevant pentru un om Rugul Aprins? Mă refer, desigur, la ceea ce a fost în deceniul al cincilea al veacului trecut, la Mănăstirea Antim. Cum e prezent sau cum poate fi adus în prezent miezul bun de sens a ceea ce s-a întâmplat acolo?

La limita luminoasă, nu se poate vorbi despre Rugul Aprins, ci întru Rugul Aprins. A vorbi întru Rugul Aprins presupune să realizezi că acesta este un fenomen de ordin spiritual a cărui prezență continuă să fie Vie. Ratașarea prin rugă isihastă, dar – necesarmente – și printr-o empatie de ordin teologic și cultural la fenomenul Rugului Aprins, îți oferă șansa de a fi orientat și te îndeamnă constant spre asimptota personală optimă.

Mă grăbesc să subliniez: a nu se înțelege că subsemnatul ar fi atins vreodată această „performanță”, ci că, în timp, după ani de căutări dedicate Rugului Aprins, care mi-au adus câteva răspunsuri și nenumărate întrebări, am învățat că este un orizont spre care merită să privesc…

Există multiple motive pentru a te bucura, acum, aici, cu bucurie intelectuală – care tot o Bucurie de ordin hristic este – de prezența Rugului Aprins, chiar dacă acesta a pornit la Mănăstirea Antim în anii ’40 ai secolului trecut. În general, în funcție de pregătirea fiecăruia și în perspectiva (de)formărilor noastre profesionale, avem tendința de a „decupa”, de a „secționa” un fenomen, fie acesta și spiritual, precum Rugul Aprins, traducându-l apoi în epură istorică, literară, sociologică, psihologică, filosofică sau, în cazul de față, teologică. Este exact ceea ce face un biolog atunci când recoltează câteva țesuturi dintr-un organism viu și le studiază sub microscop. Există, firește, și alte abordări care se distanțează de această metodologie tocmai fiindcă microscopul ignoră ansamblul, viul (să luăm aminte și la cercetările de pionierat ale lui Eugen Macovschi referitoare la teoria biostructurală).

Există multiple rațiuni pentru a privi în spectroscopia acestei limite luminoase fenomenul Rugului Aprins, dintre care voi aminti doar trei vectori principali, trei axe de coordonate, dacă vreți, pe baza cărora putem zugrăvi un întreg univers:

  • În plan intim, persoanele ratașate la un fenomen de o asemenea anvergură au parte de un parcurs intelectual & spiritual ales(am avut bucuria să cunosc direct câteva cazuri).
  • La nivel de grup, Rugul Aprins este un fericit model de realizare a comuniunii creștine– demers din ce în ce mai rar întâlnit astăzi.
  • În perspectiva de ansamblu, bisericească, Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim este o culme la care a ajuns ortodoxia româneascăîn secolul XX, o realitate care merită primită și astăzi ca model exemplar.

Mișcarea Rugul Aprins este un fenomen spiritual purtător de viitor. Prezența Rugului Aprins continuă să fie vie pentru cei care o cercetează cu instrumentele lăuntrice și, totodată, intelectuale adecvate.”

Cu Marius Vasileanu, despre Rugul Aprins. Un interviu amplu și consistent și, pentru cine vrea să studieze acest extraordinar fenomen cultural-religios, greu de ocolit. Tot interviul, aici: http://www.lapunkt.ro/2016/06/14/interviu-marius-vasileanu-rugul-aprins-este-un-fenomen-spiritual-purtator-de-viitor/

*Hans Klemm, Excelența Sa, Ambasadorul SUA în România, în exclusivitatea pentru Lapunkt despre întîlnirea sa cu Matei Călinescu: ”  Cum l-aţi întîlnit pe Matei Călinescu?

S-a întîmplat în perioada în care am studiat  la Universitatea Indiana. Am  fost implicat într-un program legat de studiile est-europene – mai precis, un program interdisciplinar. În sensul acesta, îmi amintesc bine că am avut cursuri de economie, de istorie; de asemenea, am avut un curs de literatură comparată – şi aici l-am întîlnit pe profesorul Matei Călinescu. În week-end-ul care a precedat discuţia noastră de acum, am încercat, căutînd pe internet, să descopăr titlul exact al acestui curs. Dar nu l-am putut găsi. Îmi amintesc însă perfect că una dintre temele majore ale acestui curs a fost legat de rolul marxismului în literatura contemporană. Îmi amintesc, de asemenea, multe detalii legate de tematica freudiană şi de influenţa acesteia asupra literaturii – tot din cursul la care fac referire.

Pentru mine, a fost un curs extrem de provocator. Eu studiasem economia şi istoria şi aici, la cursul profesorului Călinescu, am găsit un tip de instruire foarte consistentă, foarte provocatoare cum spuneam. Aşa a decurs, în linii mari, prima întîlnire: una ca d ela student la profesor.

Ce fel de profesor era Matei Călinescu? Ce fel de om era acesta pentru dumneavoastră, Domnule Ambasador?

Ca instructor, ca pedagog, era, fără îndoială, foarte provocator. Era, din punctul de vedere al pregătirii, un profesor foarte consistent. În clasa la care intra, interacţiona într-un mod foarte dinamic cu studenţii şi îi stîrnea, îi incita mereu pe aceştia. Avea un stil de a lucra pe care l-aş numi „socratic”. Îmi amintesc de un moment, nu mai ţin minte exact care era tematic acelui curs, cînd a formulat o întrebare către clasă. Şi s-a uitat pe mine şi a spus direct – „Hans, tu ce părere ai despre aceasta?”.  Era o întrebare cu o miză importantă, eu am încercat să ofer un răspuns, nu ştiu dacă a fost cel mai satisfăcător cu putiinţă – dar a părut că este mulţumit de el.

Tot ca profesor, dar la un nivel mult mai personal, îmi amintesc că l-am abordat în cîteva situaţii în mod direct, în biroul său, într-o manieră informală. Am apreciat foarte mult cursul său, l-am găsit foarte instructiv şi l-am rugat în mai multe rînduri să îmi dea nişte sfaturi, nişte direcţii în legătură cu cele abordate la clasă. În acele circumstanţe, era o persoană foarte caldă, cu un grozav simţ al umorului, plin de idei şi de energie. Un personaj care inspiră! Matei Călinescu a fost cu adevărat  un om care m-a inspirat şi care m-a încurajat foarte mult să merg în direcţii pe care nu le-am anticipat cînd am început acele cursuri.

A fost Matei Călinescu, pentru dumneavoastră în mod personal, „profesorul de România”?

Oh, da. Este dincolo de orice dubiu aceasta. Aş pune o nuanţă: poate că, într-o anumită măsură, Matei Călinescu împarte acest titlu – de „profesor de România” pentru mine – cu un alt profesor special, Nicolas Spulber. Am urmat şi cursurile domnului Spulber – şi dumnealui, ca şi Matei Călinescu, era un profesor pretenţios în privinţa cerinţelor de lectură. Am făcut istoria economiei cu Nicolas Spulber. Foarte consistente lecţii şi, de asemenea, foarte provocatoare!

Dar, ca să revin la întrebare – aş spune, totuşi, direct, că DA, Matei Călinescu a fost profesorul meu de România. Fiindcă abia după mai mulţi ani, am descoperit că profesorul Spulber avea origini româneşti. De altfel, cel care mi-a clarificat acest aspect a fost însuşi profesorul Călinescu. În acele reuniuni informale pe care le-am menţionat şi pe care le-am avut cu Matei Călinescu, atunci am aflat multe lucruri despre România. În mod particular, îmi amintesc că în acele vremuri era foarte popular un film – iar muzica acelui film era compusă de Gheorghe Zamfir, celebrul cîntăreţ la nai. Şi Matei Călinescu a fost acela care mi l-a prezentat pe Gheorghe Zamfir şi m-a familiarizat cu muzica lui.

Tot interviul, aici: http://www.lapunkt.ro/2016/09/27/interviu-hans-g-klemm-matei-calinescu-a-fost-profesorul-meu-de-romania/

bizar 204

*Un dialog despre una dintre cărțile mari de literatură ale acestui an: ” Aş mai rămîne puţin la această idee – generoasă – de „galeră a prozei”. Ce se întîmplă atunci, cînd sînteţi „in action” cu dvs? Cu mintea dvs, cu trupul dvs? Slăbiţi, sînteţi decuplat de lume într-o măsură semnificativă, sînteţi nervos sau mai degrabă binedispus? Cîtă lume lăsaţi, cînd sînteţi la „galera prozei”, să treaca spre dvs, să treacă în dumneavoastră?

Despre asta ar putea vorbi cel mai bine, ore în șir, Carmen, soția mea. Ea trebuie să suporte schimbările de dispoziție, enervările, tensiunile care mă încarcă atunci cînd scriu. Ea e eroul meu! Traversez un fel de transă, ies în lume și imediat devin absent, mă întorc la o frază, la o nuanță. Răspund absent și neadecvat în conversații. Îmi spus să nu uit ceva, apoi uit, apoi uit că am uitat și-mi vine din nou fraza-n cap.

Nu slăbesc, mă îngraș cînd scriu, stau pe scaun. Ore în șir. Uneori pot scrie cele trei pagini și jumătate într-o oră, alteori în patru, cinci.  Mă ridic, ronțăi ceva, chiar fără să-mi dau seama, beau litri de cafea, sînt irascibil sau, dimpotirvă, euforic dacă-mi iese ceva. Sînt destul de greu de suportat. Chiar și de auto-suportat. Cînd mă gîndesc la fiecare din cărțile mele mă gîndesc și la spaimele din timpul scrisului, la tensiunile greu de stăpînit.

Şi, după ce puneţi jos creionul, pixul, după ce închideţi tastatura, cum e? Cum e, de fapt, cînd păşiţi pe uscat? Sînteţi, lăsînd în spate textul final, plin sau gol?

Cel mai bine e cînd simt oboseala plăcută. Ca după un anternament greu, la sală, în care ai eliminat toxinele. Toxinele minții mele se întîind pe hîrtie, transpirația e mai vizibilă decît inspirația, obsesiile ies prin porii tastaturii. Nu mai scriu cu pixul și cu creionul de zeci de ani. Nici nu-mi mai înțeleg scrisul. Sînt un „periferic” al computerului, o extensie a sistemului de operare, o prelungire a tastaturii.

Aveţi, pentru proză, maeştrii? Aveţi scriitori sau vreo carte anume către care vă uitaţi cu coada ochiului cînd scrieţi proză, cerînd – aşa zicînd – aprobare?

Saul Bellow este scriitorul în care m-aș reîncarna dacă ar exista reîncarnare. Îmi plac mulți, mă încîntă foarte mulți, dar nu văd un alt model, pentru mine. Poate Russell Banks, din Deriva Continentelor, un roman pe care l-am descoperit cînd răspundeam de cartea de la Cotidianul. (Ce vremuri, Doamne! Dacă au fost posibile atunci, de ce sînt imposibile acum? ). Îmi place, îl simt apropiat și pe Philip Roth (care se trage un pic, zic eu, tot din Bellow). Vorbesc despre scriitori ca și care mi-ar face plăcere să scriu. M-am și întrebat ce minunăție ar fi scos Saul Bellow din „Sărbătoarea Corturilor”…un subiect cu destulă lume evreiească în el…M-am întrebat des, cînd scriam, oare cum ar fi arătat pagina asta sau asta în varianta lui? Cîtă ironie ar fi turnat el în frază, cît derizoriu ar fi autorizat în cutele poveștii?

V-am spus de cîteva ori, în cazul celorlalte cărţi de proză  ceea ce e valabil şi pentru „Sărbătoarea corturilor”: sînt texte „cinematografice”. Întrebare: vedeţi acţiunea, vedeţi personajele? Le vizualizaţi – în detaliul unui focus şi – sau în evoluţia lor? Vă iese automat această componentă „conematografică” sau o premeditaţi, o pregătiţi?

S-ar putea să fie un defect, și nu o calitate. Am o temere în sensul ăsta. Nu pot scrie o scenă dacă nu o văd, dacă nu rulează pe ecranul din capul meu. Uneori sînt doar un povestitor al filmelor pe care numai eu le-am văzut derulîndu-se. Lindenfeld, de fapt, fusese un sinopsis pentru film. Ioan Groșan, care lucra la casa de filme a lui Lucian Pintilie, mi-a cerut un sinopsis de film. Eu mi-am adus sminte de călătoria fantastică făcută în 1980 sau 81, nu mai știu precis, ghidați de Siegrfried Renner (devenit ulteriornașul meu de căsătorie), în Lindenfeld. Eram mai mulți tineri scriitori în tabăra de la Crivaia (printre ei, Herta Muller), iar Siegrfied, care împreună cu soția sa, Dorina, erau meteorologi la Semenic, ne-a propus să vedem un sat șvăbesc părăsit, în perfectă stare. Am fost profund impresionat, și, peste ani, cînd mi-a cerut Groșan un sinopsis, am imaginat o acțiune de tip Potemkiniada în satul părăsit.  Însă Lucian Pintilie a optat pentru altceva, iar eu am rămas cu ideea în sertar. Pînă cînd mi-am spus să încerc, cum am mai spus, la pariu cu mine însumi, un roman. Era inevitabil să fie cinematografic! La Negru și Roșu, în schimb, mi-am  propus din start să păstrez o anumită dimensiune cinematografică. Pentru asta mi-am imaginat Transnistria, am privit fotografii din Odessa, ca să nu îmi imaginez altfel orașul. Am avut un fel de decor pentru acţiunile din carte și chiar dacă el nu a fost mereu descris, personajele s-au comportat în raport cu acel decor…E vorba de un reglaj fin…

În Sărbătoarea Corturilor, filmul, ușor detectabil (sper) în carte  l-am văzut în mai multe etape. Se suprapun, în roman, filmul tinereții mele din Arad, cu atmosfera unui oraș de provincie (înainte și după 89), și filmul vizitelor mele în Israel, patru la număr. Sînt un  mare admirator al acestei țări metreu încercate.

Am vrut ca Ierusalimul din carte să semene cu Ierusalimul pămîntesc (uneori și cu cel ceresc!), Tel Aviv-ul să fie Tel –Aviv, iar chibuțul să semene cu cele patru chibuțuri pe care le-am vizitat. Așa că m-aș bucura să se spună și despre Sărbătoarea Corturilor că are o latură cinematografică. Desigur, aș fi scris cartea și dacă nu aș fi avut șansa să vizitez Israelul, dar poate că s-ar fi simțit că n-am fost acolo. Și, astfel, nici cititorul nu ar fi ajuns acolo, prin intermediul cărții mele.”

Invitatul a fost Ioan T. Morar. Romanul în jurul căruia gravitează acest dialog: ”Sărbătoarea Corturilor”. Integral, interviul este de găsit aici: http://www.lapunkt.ro/2016/04/12/interviu-ioan-t-morar-nu-conteaza-daca-ratacim-sau-nu-dumnezeu-ne-va-gasi-oriunde-il-cautam/

bizar 72

*Radu Paraschivescu, în dialog despre umor și proza comică: ” E suficient să ai umor pentru a scrie proză umoristică valoroasă? Dar măcar obligatoriu?

Îmi vine greu să cred că un om castrat de simţul umorului poate să producă texte comice. Sigur, avem analfabeţi care scriu cărţi, dar e vorba de altă conjunctură. Dacă vorbim cu seriozitate despre umor (dar nu ca nemţii din serialul ’Allo ’Allo de pe vremuri), trebuie să conchidem că simţul umorului e obligatoriu pentru cineva care abordează această direcţie. Sigur, umorul nu e nici pe departe suficient. Există oameni cu umor cărora le lipseşte echipamentul minimal pentru scrierea unui text de calitate. Una e cenaclul de spus glume, cu totul alta literatura comică. Şi mai e ceva. Umorul, fie el şi cotropitor, nu poate să înlocuiască talentul. Ar fi şi păcat să poată.

Cum poţi rata un text bun în această specie?

Există câteva feluri de ratare aici. Poţi s-o zbârceşti prin pedalarea prea apăsată pe gaguri şi pe burlesc. Asta se întâmplă fiindcă vrei să te asiguri că publicul o să râdă în hohote. Or, dacă nu ai percepţia corectă a lucrurilor, îţi dai singur brânci în caricatură sau în grotesc. O a doua modalitate de-a rata este prin supraîncărcarea textului. Eşti atât de hotărât să obţii efecte comice, încât faci risipă de muniţie şi arunci poante peste poante, care riscă să se canibalizeze. Umorul literar nu este un umor în cascadă sau în avalanşă. E nevoie şi aici de dozaj şi de ceea ce francezul numeşte la juste mesure. E nevoie de cineva care să-ţi şoptească (sau, la nevoie, să-ţi strige) la ureche: kill your babies. Aruncă din nacelă tot ce e prisoselnic dacă vrei să te înalţi. Nu înzorzona textul, evită excesele. Sigur, e mult mai uşor de spus decât de făcut. Uneori consideri că ar fi păcat să renunţi la o găselniţă care ţi se pare superbă, o păstrezi şi te trezeşti că, fără voia ta, ai diluat efectul. Trebuie să-ţi împietreşti inima auctorială şi să suprimi ce e în plus, chiar dacă te doare.”

Integral, aici: http://www.lapunkt.ro/2016/11/22/interviu-radu-paraschivescu-cum-se-scrie-proza-comica/

*Despre vin, cultură, suflet, cu Cezar Ioan, un foarte bun cunoscător în domeniu: ” E nevoie de studii ca să înţelegi vinul?

Nu neapărat. Dar e nevoie de atenţie, de deschidere a minţii. Ca să înţelegi vinul e suficient să ai deschidere ca să guşti vinul, sau vinurile – atunci, cînd ai acceptat să guşti, cred că eşti deja „pe drum”, cum se spune.

Vinul este doar o chestiune de „natură” sau e şi una de „cultură”?

În mod cert, de cultură. În mod cert, nu exclude cultura. El e în mod fundamental o chestiune de cultură – de la valoarea sa economică (vinul e întotdeauna mai mult decît valoarea alcoolului din el), pînă la, ştiu eu?, cum e „cîntat” vinul.

Apoi, vinul, ziceam şi mai înainte, vine de undeva. El transmite, celui care ştie să se uite, o informaţie despre locul său de naștere. Și are spectacol, are trandreţe, are delicateţe a aromelor.

A propos tot de acest unghi, care trimite la o cultură a vinului, dar şi la o perspectivă culturală asupra vinului: vinul bun este cel făcut în vie sau via nu este suficientă pentru a avea un vin bun?

Via este obligatorie. Este condiţia esenţială pentru ca un vin să fie bun – sau, hai să zicem, condiţia obligatorie. Necesară, însă nu suficientă: nu poţi să faci un vin bun fără vie; ca să faci, însă, un vin bun, e nevoie de o tradiţie sau, mai exact spus, de o ştiinţă. De o ştiinţă de a face vin. În primul şi în primul rînd este vorba despre o ştiinţă aparent măruntă, agricolă – lucrurile încep, pentru un vin bun, de la îngrijirea viei, de la a gusta bobul de strugure şi a-ţi da seama cînd e suficient de copt pentru ca să dea un vin bun, în cele din urmă. Asta s-a transmis, pînă de curînd, odată cu laptele supt la sân, cum se zice – din om în om, din generaţie în generaţie, din familie în familie. Dar acum poţi învăţa să apreciezi cum trebuie un strugure bun şi de la şcoală – mergi la Chimie alimentară sau Horticultură şi înveţi care-i sunt parametrii optimi, exprimați matematico-chimic, în anumite tabele cu cifre. A propos de această bifurcaţie – ştiinţa care vine din tradiţie şi ştiinţa care vine de la universitate -, eu nu cred că, la pretenţiile consumatorilor de vin bun de azi, e suficientă doar ştiinţa dobîndită „în universitate”. Diferenţa se face „în mic” – în ce ai primit cîndva, ca un fel de secret de familie, sau în condițiile specifice unei zone. Aici apar diferențele dintre vinurile obișnuite și cele deosebite.

Trebuie să demitizăm legenda vinului de ţară, prin urmare? Mai ales a vinului de ţară din România?

Da, categoric da. În special a vinului de ţară din România! În cei 45 de ani de comunism, dar şi în haosul care a urmat în ceilalţi 10-15 de după căderea comunismului, obiceiul de a face un vin bun „la ţară”, vin de-al nostru „din popor”, în crama omului de la ţară, s-a pervertit teribil de mult. Trebuie să trecem dincolo de ceea ce azi, de regulă, se înţelege prin „vin de ţară”. Sigur, există excepţii care vor contrazice perspectiva mea, pe unele dintre ele le cunosc şi eu – dar ele sînt, totuşi, puţine. Am trecut, împreună cu colegii mei, am refăcut „Drumul vinului” – de la Valea Călugărească la Focșani: am cumpărat vin de ţară, cred că vreo 15 diferite, şi l-am dus la laborator. Ei, din astea 15, unul singur era „cît de cît” apropiat de ceea ce ar trebui să însemne un vin decent (arome, nivel alcoolic, aciditate, extract).

Există încă o prejudecată – ea este marcată de o vorbă a lui Fănuş Neagu, care a făcut mult rău vinului cu vorba asta! – cum că la noi „vinul trebuie să fie mult, alb, sec, rece şi pe gratis”. Alte valori nu erau menționate în vorba asta, care din păcate s-a propagat până la a deveni, pentru mulți, sungurul lucru pe care l-au știut vreodată despre vin. Dar nu e chiar aşa!

Şi, legat tot de prejudecăţi, vreau să spun că vinul vechi nu e neapărat bun.

Corect!

Mulți păstrează cîte o sticlă de vin vechi în camera de oaspeţi şi, dacă o desfac după vreo zece ani, vor găsi un oţet în ea. Pentru că în camerele obișnuite nu există condiţiile pentru a păstra un vin pe timp îndelungat. Vinurile vechi cu-adevărat bune sînt rare – şi acolo nu mai e doar ştiinţa de a face vin, ci este de-a dreptul artă. Și puțin miracol, la întâlnirea dintre priceperea și inspirația omului cu darurile naturii!”

Tot interviul, aici: http://www.lapunkt.ro/2016/09/06/interviu-cezar-ioan-vinul-este-singura-fiinta-vie-lichida/

A întrebat – pentru sine, pentru dumneavoastră și în numele bucuriei de a-fi-în-dialog,

Cristian Pătrășconiu

 

P.S. Și în 2017 va continua să o facă J

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *