Interviu Ioan T. MORAR: „Nu contează dacă rătăcim sau nu. Dumnezeu ne va găsi oriunde îl căutăm”

Dialog Cristian Pătrăşconiu – IOAN T. MORAR:

 

Aţi citit mult Biblia pentru acest cel mai recent roman al dvs – cel mai recent şi, după părerea mea, cel mai complex şi mai consistent dintre toate  texte de proză publicate pînă acum?

În raport cu un teolog, care din asta trăiește, am citit puțin Biblia. Și am un regret. Dar, cred, față de mulți alții, am citit destul. Iar aici e loc de o bucurie! Din păcate, nu am citit-o  foarte sistematic, nu am stăruit suficient cu lectura. Poate îmi voi lua cîndva „un an sabatic”, în sens figurat, să citesc Biblia cap-coadă. O dată, de două ori… Să nu fac altceva, să citesc și să meditez. „Sărbătoarea Corturilor” este un roman care-și trage din Biblie multă substanță, personajele sînt niște credincioși care rătăcesc în funcție de interpretări momentane ale textului sacru.

Cred că e eficient, dar nu tocmai suficient. Sigur, dacă ești omul unei singure cărți, atunci e bine ca acea carte să fie Biblia. Sînt unii pentru care funcționează regula Solo Scriptura . Din punctul de vedere al scriitorului, Biblia este foarte utilă unui poet pentru care Cîntarea cîntărilor și Psalmii trebuie să fie lecturi obligatorii. Lira vine din Biblie, genul liric, la fel. Dar și pentru un prozator sînt multe puncte de sprijin. De pildă, cele patru Evanghelii povestesc aceleași evenimente dar o fac diferit, în funcție de personalitatea autorului. E, acolo, un început de literatură comparată, dacă privești strict din punct de vedere al tehnicii narative. În fiecare Evanghelie se vede autorul, nu poate fi ignorat stilul fiecăruia. Un roman extraordinar, exemplar, cu patru autori și același Personaj principal.

Biblia are multă ficțiune. O spun ca un credincios, nu ca un necredincios. Toate pildele sînt ficțiune…Isus își strecoară învățătura sa în forma pildelor, ficțiuni pure. Ficțiuni inițiatice, dacă se poate spune așa. Iată cum, o carte fundamentală pentru credință poate deveni fundamentală și pentru literatură (s-a spus asta înaintea mea, nu descopăr eu focul, doar întăresc o senzație personală, o consemnez, mă încălzesc la flacăra înțelepților).

Ce anume din Biblie v-a sprjinit în acest roman, în realizarea lui?

Centrală mi se pare a fi ideea „evreilor creștini”. Primii adepți ai lui Isus, tăiați împrejur după Legea Veche (însuși Isus este un iudeu conform) punînd fundamentul Legămîntului Nou. Un popor mic dezvăluind o religie mare, pentru toți. Personajele mele din Grup își doresc , pînă la urmă, la urmă de tot, să devină creștini din vremea lui Isus. Trăind ca niște evrei, dar crezînd ca niște creștini.

Dacă nu formulez cumva prea exagerat – aş spune că această carte, „Sărbătoarea corturilor” stă – să ne imaginăm că e posibil aşa ceva! – cu o mînă pe Biblie. În raport cu Biblia, de fapt, în raport cu religia, aţi descoperit ceva nou, ceva radical despre dumneavoastră alegînd să scrieţi aşa cum aţi scris acest roman?

Apropierea de momentul final al vieții activează, cumva, sentimentul religios, face mai mare flacăra spaimei, te conduce mai des în preajma bisericilor. În fundal, cam asta mi s-a întîmplat. Dar nu numai asta. Am simțit nevoia să scriu despre lucruri fundamentale. Să ofer cititorului un roman despre o lume care nu a prea fost în prim planul literaturii române.

Biblia este despre Bine şi despre Rău. Sigur că nu doar despre aceasta. Dar cele două teme sînt majore şi revin în mod constant în ce este acolo, în Cartea Cărţilor. Cum pulsează Binele şi Răul în proza dvs?

Răul e prezent de la un capăt la altul. Răul e Securitatea, delațiunea, șantajul. Povestitorul este un tînăr baptist constrîns la colaborarea cu Securitatea. Desigur, ajutat și de orgoliu, de un fel de frică. Un turnător care, ca mai toți turnătorii, încearcă să se justifice. Ba găsește argumente pentru justificarea lui în Biblie. Binele este căutat mereu, personajele își doresc să creadă „bine” se sperie de erezii deși rătăcesc precum ereticii. „Marile religii au fost, la început, mici erezii” spune, la un moment dat, un personaj. „Cum este bine?” e o întrebare care-i chinuie pe cei din Grup. Iar răspunsurile sînt date în zeci de feluri, în zeci de împrejurări.

E un truism – anume, că orice operă de ficţiune pleacă de la un sîmbure de realitate. „Sărbătoarea corturilor” de la ce pleacă – atît cît puteţi să spuneţi, desigur?

Știu povestea care stă la baza romanului de cînd s-a întîmplat, din anii 70, din Arad. Am fost în apropierea ei, mijlocit, nu nemijlocit. Un grup de tineri baptiști traversează mai multe etape ale credinței lor, trecînd pe la penticostali, adventiști, ajungînd la Sinagoga din Arad, apoi în Israel. Eu am plasat acțiunea în anii 80 și, pentru că nu am reușit să smulg nici o istorisire de la cei implicați, am recurts la ficțiune.  Ar fi putut fi un roman-documentar, dar a ajuns o ficțiune pentru că o parte din cei implicați, cu care am luat legătura, s-au ferit să vorbească. Așa că,   Jean, conducătorul mișcării  din realitate, s-a transformat în Jac din roman. Iar uceniicii lui sînt pur și simplu personaje de ficțiune, n-am mai urmat datele realității. Personajul principal, povestitorul, e ficțiune, dar e inspirat din realitate. L-am cunoscut pe unul dintre turnătorii din Grup, peste ani, în împrejurări care nu avea nici o legătură cu Aradul neoprotestant. Chiar i-am propus să scriem împreună un fel de roman documentar, dar m-a refuzat. Așa că am adoptat ca formulă a Sărbătorii Corturilor un fel de mărturisire a celui care i-a turnat. Și ca să evit orice confuzie: personajul care povestește nu sînt eu!

Aşa încît, în lumina celor spuse imediat mai sus, de cînd duceţi cu dvs „sămînţa” acestui roman?

M-am apucat să scriu proză cu ideea că voi scrie acest roman. La început a fost un fel de pariu, că pot să scriu un roman de ficțiune de fix 25o de pagini. Așa a apărut Lindenfeld, pornit tot din realitate, de la comuna cu același nume, părăsită undeva în Munții Banatului. Cred că am cîștigat pariul. Apoi, într-un moment în care macazul biografic s-a schimbat, am vrut să scriu ceva „de avarie” pînă în momentul în care voi putea să mă așez pentru Sărbătoarea Corturilor. Trebuia să-mi iau ca sprijin scrisul pentru cele cîteva luni de drută biografică petrecute în Nîmes, într-o împrejurare neplăcută din punct de vedere al relațiilor umane. Cei care s-au erijat în ajutoarele mele m-au dezgustat cu o înșelătorie bine urzită, dar, pe care, am reușit să o evit. Norocul meu a fost că am dat peste Documentele din Arhiva Ion Antonescu (adunate și editate de istoricul Viorel Achim), îmi venise ideea unei cărți. Citisem printre documentele epocii am scrisoarea unui militar țigan revoltat că el își dă viața pentu țară, iar țara îi trimite familia în Transnistria. Asta a declanșat subiectul din „Negru și Roșu” . În fine, așezîndu-mă în Provence, în la Ciotat, mi-am organizat tihna necesară scrisului. Am lucrat mult, ca să rezum, la acest roman. Am purtat ideea lui cu mine ani de zile, zeci de ani și am așezat-o pe hîrtie, practic, într-un an, după ce-mi făcusem notițe timp deun deceniu.

„Nu contează dacă rătăcim sau nu. Dumnezeu ne va găsi oriunde îl căutăm”. Acesta este  – cu tot cu ghilimele – finalul romanului „Sărbătoarea corturilor”. Cred că e un final excelent – tăios ca o sabie de samurai. Cum v-a venit? De unde v-a venit?

Avusesem două fraze de lucru: „decît o religie greșită, mai bine nici o religie” și, a doua, ”De cît nici o religie, mai bine o religie greșită”. Cu prima voiam să încep romanul, cu a doua, să-l închei. Și nu mi-a ieșit. Atunci am vrut să le sintetizez, cumva, în sensul lor general, contopit într-o singură frază. Să le împac. Așa am ajuns la concluzia că „Dumnezeu ne va găsi oriunde îl căutăm”. Altfel, lumea religiei ar fi un uriaș malaxor de energii fără nici o garanție. Altfel ar fi altfel!

Aveţi, în proza scrisă şi publicată de dumneavostră, o predilecţie pentru ceea ce e minoritar –marginal. În „Lindenfeld” – e, între altele, despre o comunitate săsească, absentă. „Cartea de la capătul lumii” ar eun dublu accent în acest sens – e despre o lume foarte îndepărtată şi, chiar dacă „la un pas de Paradis”, e la margine. Apoi,  mulţi dintre cei care o populează sînt ei însişi şi despre care povestiţi acolo sînt marginali; exilaţi, minoritari. „Negru şi roşu” stă, de asemenea, sub această umbrelă de sens despre care vorbesc, dar în chip distinct: e despre cîteva episoade din istoria noastră (încă) recentă – grave – care au o condiţie „marginală” în discursul istoriografic şi, mai larg, în cel public de la noi. E o întîmplare? Aşa v-au ieşit textele sau e ceva mai adînc şi, poate, premeditat în a expune diverşe faţete ale marginalităţii?

În existența fiecărui autor există, pitit sau la vedere, statutul de minoritar. Pînă cînd nu va scrie cărți toată, abolut toată lumea, scriitorul va fi un minoritar. (Din păcate și cititorii mi se par tot mai mult o minoritate). Scriitorul stă deoparte, ca un fericit marginal, și consemnează ce se petrece în jurul lui. El trebuie să se bazeze pe ceea ce-l deosebește de ceilalți pentru a putea scrie despre ceea ce-i apropie pe ceilalți. „Je est un autre” cum îi scria Rimbaud lui Paul Demeny. Nu e lipsit de interes , cred, faptul că exploratorii au împins marginile (geografiei, cunoașterii), mereu, mai departe și mai departe. A fi în apropierea marginii înseamnă a fi gata să o împingi mai încolo, a fi gata să explorezi.

De fapt, cum se aduce în proză, cum se aduce în centru ceea ce este marginal?

La o ședință creativă la Academia Cațavencu inventasem un nume de ONG: Centrul pentru studierea marginilor. Sună paradoxal, oximoronic, dar așa poți aduce marginile în centru, studiindu-le. Și invers: ne detașăm, stăm pe margine și facem foaia de observație a Centrului. Cînd, însă, realitatea degenerează și statutul de marginal auto-acceptat începe să devină motiv de frustrare, atunci e grav. Și am văzut asta la mulți marginali care-și revendică centrul și vor să-l construiască după regulile marginii. E un spectacol trist.

Tema „conştiinţei vinovate” este de asemenea o prezenţă pregnantă în proza dvs. A conştiinţei vinovate, a conştiinţei deturnate ori mutilate de diverse opţiuni toxice (bunăoare, colaboarea cu Securitatea!). O duceţi mai departe? Vin alte texte care o vor adînci?

Marea mea realizare, pînă în decembrie 89, a fost faptul că nu am colaborat cu Securitatea. Deși mi s-a propus, de două ori. Prima dată în facultate, prin ofițerul care răspounde de Universitatea Timișoara, Lup Țepelea, a doua oară, cînd eram deja profesor la Lugoj, prin colonelul Soare (nu, nu e o glumă, așa mi s-a recomandat). Am mai povestit asta. În ambele cazuri am refuzat. Nu nepărat din curaj, ci, mai ales, din frică. Îmi era teamă că nu am să mai dormliniștit niciodată. Că nu voi mai privi în ochi multă lume. Admit, nu am fost amenințat că-mi va fi ucisă soția sau copilul, nu avema nici soție, nici copil. Nu am fost arestta și ‚ținut în beciuri pentru a ceda. Am refuzat, cum să spun, în condiții normale. Dar, în aceleași condiț’ii normale, alții au acceptat. Poate că aș fi avut o carieră publică extraordinară (mai ales că a doua propunere, cea a colonelului Soare a fost să intru ca ofițer la Securitate, să mă mut la Timișoara, să mă coup de „ceea ce-ți place, lumea literară”. Ajungeam departe, prea departe ca să mai fiu eu însumi. M-am gîndit, adesea, ce s-ar fi întîmplat cu mine dacă nu aș fi avut amestecul acela de frică și de curaj ca să refuz. Ca în cazul în care afli că ai fost diagnosticat greșit și viața ta continuă cu umbra falsei boli undeva în tot ceea ce simți, așa am traversat anii gîndindu-mă cum au cedat alții, cum își gestionează eventuala remușcare. M-am gîndit că, dacă aș fi cedat atunci, m-aș fi sinucis imediat după revoluție, de rușine.

Poate că de aici vine tema conștiinței vinovate cu care îmi încarc uneori momentele de introspecție și de amintire. Mă bucur că n-a fost și mă întreb cum ar fi fost dacă ar fi fost.

Apoi, am avut un proces cu un securist care m-a înfrînt în țară, dar am avut recunoașterea nevinovățiie și recompesnarea morală la CEDO, proces care m-a făcut să mă apropii de povestea unei cîrtițe implantate de Securitate în Occident. Asta ar fi o temă. Pentru că Securistul cu pricina s-a trezit că a venit revoluția și că el a fost lăsat acolo, între cele două fronturi, abandonat într-o viață de împrumut. Mă gîndesc dacă aș putea scrie o carte despre modul în care oameni normali devin monștri. Despre rinocerizarea pe care o vedem astăzi în jurul nostru. Mă tot întreb, apropo de rău, ce anume se întîmplă cu oameni de care am fost apropiat, cu care am crezut că împărtă1im aceleași valori, cu care am avut complicități mai mici sau  mai mari, cu care am mîncat, am petrecut, am rîs, ce anume se defectează în ei de trec de partea cealaltă și murdăresc lumea din care au ieșit.  Ce demon începe să locuiască în cei pentru care aș fi băgat mîna în foc că-mi sînt frați de ideal?

Cînd, în anticiparea „Sărbătorii corturilor”, am discutat despre cum scrieţi proză, îmi spuneaţi că „trageţi la galeră”. Cum e „la galera” prozei la dvs?

Secretul, dacă există un secret, e să scrii după un program. Iar asta am învățat de la Mircea Mihăieș. Să te programezi. Trei paginio și jumătate de carte pe zi este suficient. Într-o sută de zile ai scris o carte de 350 de pagini. Asta ca să mă transform într-un fel de contabilliterar, cu creionul pus după ureche și cu apărătoare de mîneci. Se spune că Graham Green scria o pagină pe zi. 365 de pagini pe an. O scria dimineața, o recitea și o corecta, eventual, seara.

La Sărbătoarea Corturilor a fost ceva mai dificil decît la celelalte pentru că am bîjbîit în unele articulații ale poveștii. Ceea ce am urmărit în narațiunea asta destul de neverosimilă (deși e ruptă din realitate, cum ziceam) a fost tocmai credibilitatea. Toate întîmplările incredibile treuie să fie crezute de cititor. Nu am scris pagini cronologic consecvente, am sărit dintr-o parte în alta. Apoi a trebuit să unific totul. De fapt, ar trebui să fac o mărturisire: aartea asta nu este opera mea, doar, ca autor, ci rezultataul colaborării unui binom Scriitor-Citiror. În rolul de cititor a fost distribuit (ca în toate dățile), Mircea Mihăieș, singurul om de pe luma asta care a citit tot ce am scris înainte de a publica!, și căruia i-am trimis, zilnic, tot ce am scris. Observațiile lui, bune dar nu multe, nu încît să-mi dea peste cap scrisul, sînt înglobate și ele în roman. Din galera acestui roman a făcut parte și așteptarea verdictului lui Mircea. Care cunoștea și el bine subiectul, ca să vă mai dezvăui și asta!

Există plăcere cînd tragi la galera prozei? Cum e cînd se vede „malul”?

Cînd termin ce am de scris într-o zi parcă mi se ia, la propriu, o piatră de pe inimă. Nu vă spun ce se întîmplă atunci cînd reușesc să termin o carte. Ce euforie mă cuprinde pînă în momentul în care îndoiala își face datoria și mă coboară cu picioarele pe pămînt. Și dacă nu e bine? Dacă ar fi trebuit altceva? Dacă Mircea e doar agasat de mine și-mi spune că e perfect cînd, de fapt, e mediocru!? Dacă nu interesează pe nimeni ce scriu? Malul se vede, mereu, prin ceața acestor chinuitoare întrebări. Da, sigur, se vede pămîntul, dar nu cumva ajung pe un țărm greșit?! Plăcerea mea e atunci cînd nu mă mai chinuie neplăcutele îndoieli. Destul de rar, o recunosc.

Aş mai rămîne puţin la această idee – generoasă – de „galeră a prozei”. Ce se întîmplă atunci, cînd sînteţi „in action” cu dvs? Cu mintea dvs, cu trupul dvs? Slăbiţi, sînteţi decuplat de lume într-o măsură semnificativă, sînteţi nervos sau mai degrabă binedispus? Cîtă lume lăsaţi, cînd sînteţi la „galera prozei”, să treaca spre dvs, să treacă în dumneavoastră?

Despre asta ar putea vorbi cel mai bine, ore în șir, Carmen, soția mea. Ea trebuie să suporte schimbările de dispoziție, enervările, tensiunile care mă încarcă atunci cînd scriu. Ea e eroul meu! Traversez un fel de transă, ies în lume și imediat devin absent, mă întorc la o frază, la o nuanță. Răspund absent și neadecvat în conversații. Îmi spus să nu uit ceva, apoi uit, apoi uit că am uitat și-mi vine din nou fraza-n cap.

Nu slăbesc, mă îngraș cînd scriu, stau pe scaun. Ore în șir. Uneori pot scrie cele trei pagini și jumătate într-o oră, alteori în patru, cinci.  Mă ridic, ronțăi ceva, chiar fără să-mi dau seama, beau litri de cafea, sînt irascibil sau, dimpotirvă, euforic dacă-mi iese ceva. Sînt destul de greu de suportat. Chiar și de auto-suportat. Cînd mă gîndesc la fiecare din cărțile mele mă gîndesc și la spaimele din timpul scrisului, la tensiunile greu de stăpînit.

Şi, după ce puneţi jos creionul, pixul, după ce închideţi tastatura, cum e? Cum e, de fapt, cînd păşiţi pe uscat? Sînteţi, lăsînd în spate textul final, plin sau gol?

Cel mai bine e cînd simt oboseala plăcută. Ca după un anternament greu, la sală, în care ai eliminat toxinele. Toxinele minții mele se întîind pe hîrtie, transpirația e mai vizibilă decît inspirația, obsesiile ies prin porii tastaturii. Nu mai scriu cu pixul și cu creionul de zeci de ani. Nici nu-mi mai înțeleg scrisul. Sînt un „periferic” al computerului, o extensie a sistemului de operare, o prelungire a tastaturii.

Aveţi, pentru proză, maeştrii? Aveţi scriitori sau vreo carte anume către care vă uitaţi cu coada ochiului cînd scrieţi proză, cerînd – aşa zicînd – aprobare?

Saul Bellow este scriitorul în care m-aș reîncarna dacă ar exista reîncarnare. Îmi plac mulți, mă încîntă foarte mulți, dar nu văd un alt model, pentru mine. Poate Russell Banks, din Deriva Continentelor, un roman pe care l-am descoperit cînd răspundeam de cartea de la Cotidianul. (Ce vremuri, Doamne! Dacă au fost posibile atunci, de ce sînt imposibile acum? ). Îmi place, îl simt apropiat și pe Philip Roth (care se trage un pic, zic eu, tot din Bellow). Vorbesc despre scriitori ca și care mi-ar face plăcere să scriu. M-am și întrebat ce minunăție ar fi scos Saul Bellow din „Sărbătoarea Corturilor”…un subiect cu destulă lume evreiească în el…M-am întrebat des, cînd scriam, oare cum ar fi arătat pagina asta sau asta în varianta lui? Cîtă ironie ar fi turnat el în frază, cît derizoriu ar fi autorizat în cutele poveștii?

V-am spus de cîteva ori, în cazul celorlalte cărţi de proză  ceea ce e valabil şi pentru „Sărbătoarea corturilor”: sînt texte „cinematografice”. Întrebare: vedeţi acţiunea, vedeţi personajele? Le vizualizaţi – în detaliul unui focus şi – sau în evoluţia lor? Vă iese automat această componentă „conematografică” sau o premeditaţi, o pregătiţi?

S-ar putea să fie un defect, și nu o calitate. Am o temere în sensul ăsta. Nu pot scrie o scenă dacă nu o văd, dacă nu rulează pe ecranul din capul meu. Uneori sînt doar un povestitor al filmelor pe care numai eu le-am văzut derulîndu-se. Lindenfeld, de fapt, fusese un sinopsis pentru film. Ioan Groșan, care lucra la casa de filme a lui Lucian Pintilie, mi-a cerut un sinopsis de film. Eu mi-am adus sminte de călătoria fantastică făcută în 1980 sau 81, nu mai știu precis, ghidați de Siegrfried Renner (devenit ulteriornașul meu de căsătorie), în Lindenfeld. Eram mai mulți tineri scriitori în tabăra de la Crivaia (printre ei, Herta Muller), iar Siegrfied, care împreună cu soția sa, Dorina, erau meteorologi la Semenic, ne-a propus să vedem un sat șvăbesc părăsit, în perfectă stare. Am fost profund impresionat, și, peste ani, cînd mi-a cerut Groșan un sinopsis, am imaginat o acțiune de tip Potemkiniada în satul părăsit.  Însă Lucian Pintilie a optat pentru altceva, iar eu am rămas cu ideea în sertar. Pînă cînd mi-am spus să încerc, cum am mai spus, la pariu cu mine însumi, un roman. Era inevitabil să fie cinematografic! La Negru și Roșu, în schimb, mi-am  propus din start să păstrez o anumită dimensiune cinematografică. Pentru asta mi-am imaginat Transnistria, am privit fotografii din Odessa, ca să nu îmi imaginez altfel orașul. Am avut un fel de decor pentru acţiunile din carte și chiar dacă el nu a fost mereu descris, personajele s-au comportat în raport cu acel decor…E vorba de un reglaj fin…

În Sărbătoarea Corturilor, filmul, ușor detectabil (sper) în carte  l-am văzut în mai multe etape. Se suprapun, în roman, filmul tinereții mele din Arad, cu atmosfera unui oraș de provincie (înainte și după 89), și filmul vizitelor mele în Israel, patru la număr. Sînt un  mare admirator al acestei țări metreu încercate.

Am vrut ca Ierusalimul din carte să semene cu Ierusalimul pămîntesc (uneori și cu cel ceresc!), Tel Aviv-ul să fie Tel –Aviv, iar chibuțul să semene cu cele patru chibuțuri pe care le-am vizitat. Așa că m-aș bucura să se spună și despre Sărbătoarea Corturilor că are o latură cinematografică. Desigur, aș fi scris cartea și dacă nu aș fi avut șansa să vizitez Israelul, dar poate că s-ar fi simțit că n-am fost acolo. Și, astfel, nici cititorul nu ar fi ajuns acolo, prin intermediul cărții mele.

Poezia vă ajută ca să scrieţi proză?

Cel mai mare ajutor e că nu simt nevoia să încarc proza de lirism, de imagini poetice. Nu amestec condeiele. Nu trebuie să demonstrez, în proză, că sînt poet. Nu alunec pe panta asta. Pot spune că e și invers, și proza mă ajută să scriu poezie. Mă gîndesc la un volum de versuri care să mă elibereze de Sărbătoarea Corturilor. Să mă întorc la celelalte unelte. Dacă le mai găsesc acolo unde le-am lăsat cînd am încheiat Paloarea

2 Comentarii

  1. Multumesc pentru link, dle Morar.

  2. Bravo, un interviu foarte bun! Felicitari pentru cartea scrisa, o asteptam in librarii…..Cind si unde va fi lansarea cartii? Poate venim si noi!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *