Dialog exclusiv Lapunkt între ALEXANDER BAUMGARTEN și Cristian Pătrășconiu.
Ce înseamnă pentru dumneavoastră „Summa theologica”? Unde o plasaţi în biografia dvs spirituală?
Văd acum, la apariţia volumului III al versiunii româneşti a Summei tomiste, această lucrare ca pe o dublă fundaţie. Pe de o parte, pentru momentul „apariţiei” ei pe scena universităţilor secolului al XIII-lea şi a studiilor generale dominicane, văd apariţia acestei lucrări ca pe un efort de reformă a culturii teologice şi ca pe un manifest de dizidenţă de la curentul principal al practicării învăţământului teologic. Motivul: cu doar câteva decenii înaintea acestei apariţii, după Alexander din Hales, curentul principal al acestei practici viza, pentru fiecare teolog, alcătuirea unui comentariu personal la Cartea Sentinţelor a lui Petrus Lombardus, o magnifică sinteză latină a tradiţiei creştine. După ce Toma însuşi alcătuieşte un asemenea comentariu, el se dedică unui nou gen literar, cel al Summei theologice, care reia, regrupează şi regândeşte toate problemele aceleiaşi tradiţii. Gestul este cvasi-singular pentru epoca lui, pentru că universităţile medievale vor continua exegeza Sentinţelor. Abia contrareforma a impus Summa thomistă, pentru universităţile catolice moderne. Aşadar, ea este un efort fondator (al poziţiilor, al termenilor, al metodei de gândire) cu un efect îndepărtat, dar cert.
Pe de altă parte, pentru momentul apariţiei ei în română, o văd ca pe o provocare adresată zonei de dialog interior, cu sine însăşi, a culturii româneşti, privitor la propria identitate. Motivul: această lucrare gândeşte problemele teologiei, filosofiei naturale, a eticii, a politicii, din punctul de vedere al unei meditaţii foarte lucide asupra destinului tradiţiei creştine. O face în termeni îndrăgostiţi de claritate şi univocitatea conceptelor, într-un elan de echilibrare a raţiunii cu credinţa, iar în cazul eticii, într-un efort de acordare a cultului aristotelic al căii de mijloc cu tema depăşirii de sine prin har, de sursă paulină. Pentru a face aceste lucruri vizibile, am căutat mereu, în limba română, o terminologie clară, simplă, cotidiană, care evocă tradiţia europeană şi latină a problemelor abordate de Toma din Aquino. Aceasta, mai ales pentru a feri limba română de prelungirea faliei dintre vocabularul liturgic şi cel cotidian: cred sincer că această falie este foarte dăunătoare, şi teologilor, şi celor dispuşi să gândească problemele tradiţiei.
Prin urmare, această traducere transmite o dimensiune istorică (prin evocarea naşterii acestui gen literar şi al efectelor lui), una teologică (prin asimilarea tradiţiei greco-arabe în cea creştină), una filosofică (prin punerea în evidenţă a unei comunităţi de probleme cu întreaga istorie a gândirii), una terminologică (prin regândesc trasee de gândire şi exprimare ale culturii române atunci când le aleg ca instrumente de exprimare a gândului tomist) şi una politică (prin faptul că exprim apartenenţa noastră, ca gândire teologico-filosofică, la o tradiţie europeană, racordându-mă la originile ei medievale şi problematizând astfel modernitatea însăşi).
„In urma unei cercetari generale privind virtutile si viciile si altele referitoare la domeniul moral, este necesar sa le cercetam pe fiecare in special, pentru ca discursurile morale universale sint mai putin utile, intrucit actiunile se gasesc intre particulare. Dar se poate cerceta ceva in special in privinta celor morale in doua moduri: intr-un mod, din partea insasi a domeniului moralei, ca atunci cind se cerceteaza o anumita virtute sau un anumit viciu; in alt mod, in privinta starilor speciale ale oamenilor, de pilda, cind se cerceteaza supusii si superiorii, cei activi si cei contemplativi sau orice alte diferente dintre oameni. Asadar, mai intii le vom cerceta in sens special pe cele care se refera la toate starile oamenilor; in al doilea rind insa, in sens special, pe cele care se refera la stari determinate.” (Toma din Aquino)
Cît (zeci, sute, mii de ore poate) aţi stat în jurul acestei cărţi?
A fost o gimnastică a minţii, zilnică. Am lucrat, timp de zece ani, în fiecare dimineaţă, câte un articol din Summa tomistă. Şi acum, când deschid unul din volume pentru a căuta un articol, lectura mea se asociază spontan cu gustul cafelei, uneori cu imaginea zorilor care se ridică peste blocul din faţa geamului meu, iar vara, cu proiectarea soarelui la răsărit, orbitor, peste unul din geamurile vecine, care mi-l arunca în ochi şi îmi fura o clipă de imobilă contemplaţie. Apoi, îmi refuzam ispita de a continua şi treceam la alte şantiere. Vroiam explicit să nu lucrez mai mult, pentru a-i rezerva lui Toma clipa aceea, de maximă luciditate, a cunoaşterii matinale, despre care vorbeşte aşa de frumos Augustin în Despre cetatea lui Dumnezeu.
Am lucrat cu traducători foarte buni, unii aflaţi la începutul experienţei de traducător din limba latină a unor texte filosofico-teologice, alţii mai avansaţi. Misiunea mea, pe lângă părţile pe care le asumasem singur, era uniformizarea. O muncă ce presupune, uneori, chiar rescrierea unui text care a respectat gramatica originalului! Aceasta este o bună dovadă a faptului că traducerea este o experienţă care se diversifică prin însăşi practicarea ei. Iar eu trebuia să o unific, să o gândesc, să îi asigur claritatea şi fluenţa. Mulţi dintre colegii cu care am lucrat sunt foşti studenţi ai cursurilor mele de filosofie medievală: natural, meditaţia mea asupra textului tomist tradus de ei devenea o prelungire a pasionantelor noastre discuţii de la cursuri, în care învăţam împreună şi ne bucuram cot la cot de spontaneitatea soluţiilor diferite, străduindu-ne să alcătuim împreună una şi aceeaşi carte.
,
Polirom, într-un admirabil demers editorial, scoate această carte magnifică a umanităţii. Dvs sînteţi coordonatorul echipei de traducători. Care sunt, din unghiul dvs de vedere, reperele acestui proiect? Cum v-aţi întîlnit, cum v-aţi adunat, cum lucraţi, ce investiţie de timp e necesară pentru ca lucrurile să fie cum-se-cuvine pentru ediţia românească a cărţii?
În 2006, eram în biroul domnului Silviu Lupescu, directorul editurii Polirom, alături de mai mulţi prieteni – Bogdan Tătaru-Cazaban, Emanuel Grosu, Alin Tat, Wilhelm Tauwinkl – şi expuneam entuziast proiecte ale „Bibliotecii Medievale”, gândite de mine pentru a ilustra nuclee de dezbatere ale culturii medievale. Silviu Lupescu ne-a privit şi ne-a întrebat, regândind însăşi universalitatea proiectelor noastre şi dându-le o treaptă superioară: „Şi voi de ce nu traduceţi Summa?„. Aşa s-a născut proiectul. Apoi, am căutat latinişti, am căutat teologi şi am căutat filosofi. Din fiecare categorie erau mulţi, dar puţini se pricepeau şi la domeniile diferite de cel propriu. Or, Summa este o lucrare care chestionează înseşi graniţele fragile dintre cele trei domenii, pentru că articulează o gândire într-un sistem de exprimare cum este cel al latinei medievale şi reflectează asupra a ceea ce depăşeşte gândirea şi, totuşi, o întemeiază, deducând de aici toate consecinţele posibile. Noi a trebuit să ne apropiem de acest ideal. De aceea, fiecare din noi a lucrat singur, confruntându-se cu sine şi cu propria pregătire. Apoi, au venit dimineţile despre care vă spuneam.
2016 – unde sîntem în privinţa publicării acestei opere? Care, a propos, însumează în ediţia originară cîte pagini mai exact?
Acum ne aflăm la jumătatea drumului. Sunt proiectate patru volume. Eu am avut responsabilitatea volumului I (care conţine prima parte, aproape 1000 de pagini în versiunea noastră, adică secvenţele care discută teologia ca ştiinţă, cosmologia, teoria cunoaşterii, angelologia şi antropologia) şi III (care conţine a doua parte a celei de-a doua părţi, dar este cea mai voluminoasă, sunt 1350 de pagini în versiunea românească şi cuprinde etica tomistă). Volumul II (coordonat de colegul meu, filosoful Andrei Bereschi) şi volumul IV (coordonat de teologul Wilhelm Tauwinkl) sunt în şantier. Unul conţine secvenţele de filosofie politică, iar celălalt partea dedicată sacramentelor. Vor fi, probabil, vreo cinci mii de pagini de carte în limba română. Gândindu-mă la această cifră, dacă vom reuşi să încheiem cu bine, o văd ca pe sfidare a celor ce vorbeau de proiectele culturii române ca fiind mereu măreţe, dar rar încheiate. Dar, este adevărat, pentru a reuşi, ne trebuie cât mai puţin eroism şi cât mai multă acumulare lentă.
„Summa theologica” este un text care are o vechime de aproape opt secole. În ce termeni aşezaţi actualitatea acestuia?
În doi termeni, care decurg natural din răspunsurile pe care vi le-am oferit la prima dumneavoastră întrebare. Pe de o parte, el este un instrument de gândire în întrebările privitoare la condiţia noastră de oameni. Fiind atât de vechi, el este relevant pentru condiţia noastră istorică. El ne spune că suntem construiţi pe o sursă greacă, pe una arabă şi pe alta iudeo-creştină, şi că aceste componente nu au mereu un raport paşnic. Apoi, că el a fost folosit în istoria catolicismului ca un instrument intelectual contra Reformei. A fost bine, a fost rău? În orice caz, a fost o decontextualizare a lui Toma, o rupere a lui de colegii de breaslă şi de problemele epocii sale. Această ruptură este una de reparat în însăşi exegeza internaţională. Apoi, repusă în context, reprezentarea ierarhică despre lume şi antropologia orientată teologic a lui Toma sunt repere de discutare a modernităţii.
Pe de altă parte, el este un instrument de gândire la întrebările privitoare la condiţia culturii române. Lectura lui ne arată că ruptura noastră dintre teologie şi filosofie este prea mare pentru a gândi în comun problemele lor comune, că terminologia noastră teologico-filosofică este una prea incompletă şi ezitantă în evitarea echivocităţilor, că identitatea noastră este una în plină construcţie şi că fiecare moment de recunoaştere a propriei precarităţi este egal unei şanse de progres în cele amintite.
A propos de actualitatea acestui text, aţi ales pentru clapeta 4 a volumului al treilea, recentissim apărut, un anume pasaj. Vreţi, vă rog, să detaliaţi acestă opţiune?
Am ales un text din q. 185, care vorbeşte despre nevoia de instrucţie literară a monahilor. Ştiţi faptul că, în 529, conciliul de la Vaison, din sudul Galliei, prevedea obligativitatea unei instrucţii literare pentru reforma clerului latin. Aceasta a însemnat, desigur, creşterea arborescentă a instituţiei şcolare, încurajate de Cassiodor (care credea că însăşi copierea textelor poate contribui la mântuirea copistului). Până la Toma au mai trecut încă 750 de ani, dar într-un efort continuu de împlinire a celor decise în 529. De aceea vorbeşte Toma despre nevoia acestei culturi literare, iar el vorbeşte despre trei efecte ale achiziţiei ei: mai întâi, desăvârşirea spirituală (şi mântuirea) devin posibile prin studiu. În al doilea rând, pentru a transmite clar şi corect o tradiţie. În al treilea rând, pentru a ne feri de dorinţa de îmbogăţire. Să ne gândim la cele trei efecte şi la raportul lor cu cultura noastră teologică. Am pus frecvent, între teologi, întrebarea dacă ceea ce ei spun la universitate, studenţilor lor, ca parte a universităţii, este o ştiinţă. Am fost primit cu mefienţă. Ne putem uita împreună în bibliotecile noastre care transmit tradiţia: golurile sunt mai vizibile decât realizările, şi încă mai vizibile sunt lucrurile făcute de mântuială, care transmit confuz sau tendenţios tradiţia. În fine, putem privi edificiile de beton corespondente: ele abundă, în detrimentul efortului de transmitere literară. Mă puteţi, cred, înţelege că nu am găsit un pasaj tomist mai potrivit din spatele căruia să îmi semnific propriile reflecţii asupra lumii în care trăiesc.
Există, ştiu, şi „derivate” ale întîlnirii cu textul tomist – cîteva volume. Vor urma şi altele?
Nu ştiu. Aproape de Toma este o carte de studii care vor, toate, să îi restituie lui Toma ceea ce secolele modernităţii i-au răpit, adică aşezarea lui între colegii de breaslă ale căror întrebări le gândeşte în opera lui, cărora le răspunde sau cărora le aruncă provocări. La mijloc este un principiu hermeneutic, potrivit căruia a pune o operă în context înseamnă a o face mai contemporană cu tine decât dacă o desprinzi şi îi adresezi direct întrebările tale. De aceea, mi-aş dori să scriu, cândva, o carte, despre modul în care evoluează întrebarea dacă teologia este o ştiinţă – o întrebare care aparţine, dealtfel, domeniului filosofiei – după Toma, adică mai ales în secolul următor. S-a scris încă puţin despre secolul al XIV-lea, despre turnurile sale hermeneutice, despre critica sau reluarea inedită a tomismului, iar multe manuscrise sunt încă needitate. Iar toate acestea înseamnă a-l repune pe Toma în context şi a face efortul de a ne construi propria noastră identitate, recuperând intelectual acel context.
