La mașina de măcinat clipe, birjar!

Va fi un text scurt. De dimineață, aveam de rezolvat rapid o problemă, ca tot omul, la Poșta Română. Mai precis, să trimit o recomandată cu aviz de primire, expediată de la oficiul din cartierul unde locuiesc. Zis și mai greu de făcut. Pornesc încrezătoare. Nu-s decât patru persoane la rând, într-o încăpere de cinci metri pătrați pe cinci metri. Îi număr, calculez cam cât aș avea de stat, mă bucur că,-n socoteala mea,nu am cum sădepășesc sfertul de oră. Ce a urmat e demn de cartea recordurilor.

Primul client, o doamnă timidă, trecută de șaizeci de ani, subțire ca o balerină sau ca umbra unei poezii, completează ceva. I se spune să aștepte. Între timp, un domn înalt, în ținută sportivă, vădit contrariat de așteptare, primește-n brațe, săltat, un pachet de la Amazon. ”Dvs. ați fost și acum două zile, v-am recunoscut! Stați să caut, mai aveți și altele, cu siguranță. Nu vreau să stau toată săptămâna cu ele pe cap.” Răstoarnă nervos un sac albastru. Dă cu pumnii în el ca-ntr-un sac de box. Din el cad, rând pe rând, plicuri mici, plicuri de mari dimensiuni, pachete învelite în hârtie sclipitoare (mi se așază privirea pe unul verde-cărăbuș), pachete-gigant, sfori groase, scotch, o foarfecă, niște chitanțe.

bizar

Chiar sub nasul meu, cu litere mari, roșii, pe o bucată de hârtie smulsă, probabil, dintr-un carnet uzat, scrie: PĂSTRAȚI LIMITA DE DISCREȚIE. Mă conformez. Fac un pas mare înapoi. Mă uit la ceas. Am depășit sfertul de oră. Trag aer în piept. S-a dezlegat misterul. Doamna timidă trimitea bani la Șiria Arad. ”În zece minute banii-s acolo. Poate să-i ridice. Îi scrieți un mesaj pe telefon, tabletă, direct pe Facebook, și-i ridică. Treaba asta merge ca unsă. Nici francezii n-au servicii atât de prompte.” Bătrâna privește în gol și se retrage discret. Femeia corpolentă de după tejghea se întoarce, cu asprime-n glas, la primul client. Bărbatul în trening maro înșfacă pachetele și iese din oficiu trântind ușa. Un aparat ciudat, nici computer, nici mașină de scris, nici fax, nici telefon, macină timp în oficiul poștal din cartier. Ca morile alea de vânt moderne, eolienele, răsfirate prin satele românești. Ca găinile care scurmă, cu ghearele, în pământ. Până nu termină de măcinat ce are de măcinat, mașina aia neprietenoasă zgârie timpanul, pielea, instinctul de conservare. E ca o ieșire din realitate. Toți clienții își fixează ochiul în corpul insipid al bietei mașini de mestecat timpul.Toți macină gânduri, adânc.

Al treilea client e un dumnealui agitat, fără buletin, nu se-nțelege ce-i cu cartea lui de identitate, i se cere un contract, se roagă de poștăriță să-i dea,în absența documentului, banii,e vital, e o chestie de viață și de moarte, aproape că plânge. ”Auzi, dragul meu domn, te crezi la piață? Toată lumea crede că, aici, la poștă, ne târguim ca la piață. Ai sau n-ai contractul? Bună ziua, la revedere. Bună ziua, la revedere. Bună ziua, la revedere.” Discuția se-ncinge. Tipul înjură, nu voi reproduce nimic, se scobește, chipurile, după contract, împrăștie pe tejghea conținutul unui dosar, se milogește, are nevoie de bani, vrea să trimită și-un pachet, și-a amintit în ultimul moment, pachetul nu-i învelit. ”Off, noi nu suntem mesagerie, dragă. Pachetul trebuie împachetat. De ce nu l-ați împachetat? Doamne ferește, unii chiar au aterizat de pe altă planetă, zău.” Îi enumeră, cu repeziciune de invidiat, oficiile care fac mesagerie în Timișoara. Tipul cască ochii mari, nu știu dacă a prins, din zbor, vreun nume de stradă. Înjură și bate cu pumnul în masa la care tocmai s-au așezat doi bătrâni proaspăt intrați în camera groazei. Iese și acesta, până la urmă, șifonat, cu o falcă-n cer, cu una-n pământ.

Au trecut mai bine de patruzeci de minute de când aștept să trimit recomandata.În spatele meu, coada a luat proporții. Mă apucă, iarăși, număratul. Șapte persoane după mine. În fine, clientul cu numărul patru e o fată cu păr vopsit în trei culori, cu o poșetă galbenă, enormă, atârnată de gât, dar nu asta-i chestiunea. O cunoaște pe poștăriță, își spun pe numele mic. Asta n-o împiedică pe angajata Poștei Române s-o certe: ”Ți-am spus de-o mie de ori să nu vii înainte de treizeci ale lunii… Ce dracu? Chiar așa-i de greu de-nțeles?” Fata se sprijină docil de tejghea, nici gând să părăsească încăperea. Se uită rece peste cocul blond, buclat, al angajatei. Doamne, și asta-i pe punctul de a claca. Urmez eu. Îmi iau inima în dinți și îngaim ce vreau de la dumneaei. Vorbele ei mă scurtcircuitează: ”Doamnă, ce scrie aici?” ”APIA.” ”Păi, dacă scrie A-PI-A, pune dumneata,frumușel, după numele destinatarului, A-PI-A din Peciu-Nou, să știe tot prostul! Completează și vino să văd ce și cum.” Completez, în teamă desăvârșită, cererea sau cum i-o fi zicând. Fata cu părul vopsit în trei culori nu s-a mișcat un centimetru. O rog să-mi permită. E prinsă, parcă, în starea ei de veghe, cu clei de lux. Privește tâmp, dincolo de ochelarii mei de soare, petrecuți peste cap. ”Pregătiți 7,8 lei. Altădată, când veniți la poștă, să notați corect pe plic: nume, unde se trimite, dar exact, nu adresa, ci instituția. Aia-i importantă. Altfel, v-o trimite înapoi. Numele și instituția. Următorul la rând! Haideți! Mai cu viață, mai cu viață, că ne trezim la Crăciun, când se taie porcul!”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *