Spun din capul locului că ne aflăm nu în faţa unei simple sau, mă rog, a încă unei cărţi despre Arsenie Boca, ci în faţa uneia extrem de valoroasă. Cred că, pentru linia tematică pe care o survolează, este o carte care nu are un precedent. Aş spune, în prelungirea acestei aprecieri de start că personalitatea lui Arsenie Boca, dar şi fenomenul (social, cultural, spiritual, etc.) numit Arsenie Boca are, iată, una dintre cărţile pe care le bine-merită. Marius Vasileanu – editorul, cel care a gîndit acest proiect editorial – ne dă în dar o carte cu adevărat altfel despre un om cu o viaţa ieşită din comun, dar şi cu o posteritate extraordinară.
Informativ: avem 11 dense şi ample interviuri care compun „grosul” cărţii, plus, la început şi la sfîrşit, trei texte care încadrează aceste dialoguri. 11 dialoguri, aşadar, care dau un fel de „11” de bază, aplicat, cum nu se poate mai competent să vorbească despre Arsenie Boca. În ordinea în care apar în carte, cei 11 sînt următorii: Petre Guran, George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Dragoş Ursu, Teodor Baconschi, Augustin Ioan, Florin Caragiu, Marina Dumitrescu, Pr.Răzvan Petcu, Andrei Dorobanţu, Dumitru Constantin-Dulcan. Posfaţa, memorabilă, este semnată de Sever Voinescu, iar primele două texte alte cărţii – un argument şi o introducere – sînt scrise de Marius Vasileanu.
Petre Guran este cel care deschide seria de dialoguri. În schimbul de idei cu Marius Vasileanu, dl Guran formulează, inclusiv în direcţia fecundă a unei dezbatere care se poartă deja de mai multă vreme cu privire la Arsenie Boca, elemente fundamentale de istorie a canonizării. Un dens şi rafiant context istoric şi analitic în care, în cele din urmă, este plasat şi Arsenie Boca. „Un exemplu de Biserică vie” – cum foarte inspirat formulează domnul Guran. „La el suntem în plină faza întîi, adică a manifestării puternice a evlaviei populare. Ceea ce este interesant este faptul că s-a bucurat din timpul vieţii de o aură de sfinţenie, de un nimb de putere spirituală, dar mai cu seamă de o latentă subversivitatea faţă de regimul comunist, pe care regimul a perceput-o ca atare. În aceste sens, este un sfînt după reţetele antice, în care canonizarea continuă prestigiulde care s-a bucurat în timpul vieţii”.
Notez şi un accent foarte important pe care dl Guran îl pune în raportare la ce ne-a lăsat ca moştenire adîncă Arsenie Boca şi la care este cu folos să reflectăm cu atenţie: „lecţia este că toate sunt îngăduite, nu toate sunt de folos şi ceea ce este de trebuinţă pentru intelectual, ca profesionist al cunoaşterii, este să îţi antrenezi spiritul critic şi duhul discernerii. Capacitatea de a discerce între ceea ce-ţi este şi ceea ce nu-ţi este de folos.”
Interviurile nr 2 şi nr 3 din carte au o importanţă aparte – şi în economia volumului, şi pentru temă în ansamblul ei. George Enache (invitat al discuţiei cu numărul doi) şi Adrian Nicolae Petcu (al treilea invitat, în ordinea cărţii) sînt co-autori ai unui foarte interesant – şi cît se poate de necesar – volum intitulat „Părintele Arsenie Boca în atenţia poliţiei în atenţia poliţiei politice din România”. Altfel spus, o cercetare aplicată, riguroasă, atentă asupra urmelor lăsate în dosarele de Securitate de către cei care l-au flancat în interes de serviciu (secret şi opresiv), în diverse perioade şi contexte, pe Arsenie Boca.
Ca opţiune metodologică pentru a separa ce este adevărat de ce este fals sau adăugat în privinţa lui Arsenie Boca, dl Enache formulează antologic: „de fiecare dată cînd am fost întrebat despre Părintele Arsenie, eu am răspuns că putem afla cine a fost el cu adevărat dacă citim Cărarea Împărăţiei, nu dosarul de Securitate”.
De altfel, formula aceasta, schimbînd ceea ce este de schimbat, poate fi valabilă şi pentru restul personalităţilor cu dosar de Securitate; în fond, departe de a fi o onestă şi luminoasă arhivă a adevărului, documentele strînse de către Securitate sînt mărturii, în primul rînd, ale ticăloşiei umane.
Revenind la Arsenie Boca, departe de a considera – cum există pentru unii tentaţia – că dosarele de Securitate reprezintă o „carte a cărţilor” cu privire la ilustrul personaj, George Enache invită să privim „policolor” la această personalitate, dacă vrem să ne apropiem de adevăr: „este nevoie de o întreagă echipă de cercetare, care să restituie, respectînd exigenţele ştiinţifice, opera marelui duhovnic, să discearnă între textele autentice şi avalanşa de apocrife, să analizeze în mod riguros documentele provenite din diverse arhive, să evalueze nenumăratele mărturii,mai mult sau mai puţin subiective sau fantaste, să-l încadreze, în ultimă instanţă, pe Arsenie Boca în cadrul mai larg al spiritualităţii ortodoxe a secolului al XX-lea.”
Şi George Enache, şi Adrian Nicolae Petcu ating, în cadrul dialogurilor din această carte, una dintre foarte sensibilele teme cu privire la Arsenie Boca – relaţia cu legionarismul. Şi dl Enache, şi dl Petcu formulează tranşant, în consecuţia unei linii de argumentare foarte convingătoare: Arsenie Boca NU a fost un legionar! Un citat din Adrian Nicolae Petcu: „fără teama de a greşi, aş susţine că,după 1968, ofiţerii de Securitate ştiau că Boca nu avusese opţiuni politice în trecut, iar contactele sale cu legionarii fuseseră circumstanţiale şi de ordin spiritual”. Într-una din mărturiile consemnate chiar într-un document păstrat în arhivele Securităţii, Arsenie Boca a spus „eu nu sînt legionar, eu sunt creştin”. Tot Arsenie Boca, de altfel, cu trimitere la opţiunile de luptă pe care le-au îmbrăţişat legionarii, că „bătălia nu se dă cu arme, cu tunuri, cu mitraliere, ci cu armele Duhului”.
Dragoş Ursu este cel mai tînăr invitat al acestui proiect editorial (e născut în 1989). Analiza sa cu privire la Arsenie Boca – o analiză care îmbină competenţe de istoric, cu cele de teolog – este una extrem de pătrunzătoare şi, în multe privinţe, pilduitoare. „În general, personalitatea Părintelui Arsenie Boca, fiind una harismatică, e însoţită de relatări ale multor fapte supranaturale, unde legenda se întrepătrunde cu adevărul”, apreciază domnul Ursu. Şi, în relaţie directă cu această aprecieră, el pune o nuanţă importantă pentru dezbatere: „putem înţelege aceste istorisiri ca fiind expresia preţuirii şi a evlaviei pe care oamenii o aveau faţă de Părintele Arsenie. Dar personalitatea sa harismatică nu trebuie „susţinută” prin legende care nu „argumentează” sfinţenia Părintelui, ci amplifică viziunea „magică”, de fachir, pe care Securitatea a încercat să i-o construiască Părintelui Arsenie Boca”.
În contrapartidă cu aceste perspective – unele care l-au „marketat” pe Arsenie Boca drept „fabrică amblantă de miracole” -, Dragoş Urşu propune un unghi de vedere rafinat şi profund. Iată un citat relevant în acest sens: „cred că principalul miracol de care au avut parte deţinuţii din închisorile comuniste a fost prezenţa lui Hristos în mijlocul lor, care le-a transfigurat existenţa şi le-a susţinut suferinţa. Acesta este, cred, şi mesajul fundamental al închisorilor comuniste: foamea, frigul, torturile, izolarea, abuzurile regimului nu i-au dezumanizat pe cei închişi, ci i-au determinat, pe unii dintre ei, să-L (re)descopere pe Hristos şi să transforme celula în chilie”.
„E nevoie de sfinţenie şi cred sincer că există sfinţi printre noi. Sunt umili, anonimi sau nu avem noi lentila bine şlefuită pentru a-i descoperi”, afirmă, la un moment dat, într-un cald şi consistent dialog pe care îl are cu editorul cărţii, Teodor Baconschi, un alt invitat al acestui proiect editorial special. T. Baconschi, teolog redutabil, cu operă validată la cel mai înalt nivel, rafinat cunoscător al celor nevăzute şi al celor vazute şi scrise despre…nevăzute, îl compară pe Arsenie Boca – după ce îşi ia o precuaţie cumsecade („ştiind eu că Dumnezeu produce numai unicitate”) – cu Padre Pio, insistă să nu punem în joc, pe o asemenea temă, distincţii care pot îndepărta o înţelegere nuanţată („sfinţenia este pretutindeni aceeaşi: şi pentru babe, cum ziceţi, şi pentru intelectuali rafinaţi, care umblă prin biblioteci selecte”) şi invită la răbdare şi atenţie inclusiv în privinţa unei eventuale şi dezirabile canonizări a Părintelui Arsenie Boca: „cultul lui Arsenie Boca nu e unul pur sătesc, dar nici unul strict urban. Şi, fiind la mijloc, are toate ambiguităţile necesare acestui interval socio-cultural neclar. Cum spuneam deja, canonizarea oficială, asumată de Biserică, ar putea pune ceva ordine în efervescenţa aceasta uneori zăpăcitoare”.
Cel care, în…arhitectura cărţii, îi urmează lui Teodor Baconschi este arhitectul şi eseistul Augustin Ioan, iar una din ideile conductoare ale dialogului în care domnul Ioan este invitat – poate şi tema cea mai importantă a lui – e aceea care priveşte sfinţenia sau sacralitatea locurilor privilegiate ale unei religii. „…pe sau în proximitatea locurilor (considerate) sacre, este de domeniul evidenţei că se vor fi petrecînd, potrivit celor ce le-au fost trăitori sau martori, fenomene neasemenea, din panoplia celor descrise de Rudolf Otto ca acompaniind irumperea sacrului în profan; mai de mirare ar fi ca ele să lipsească, precum în activitatea Sfîntului Baudolino al lui Umberto Eco. Discernământul cu privire la caracterul lor neasemenea, miraculos, excepţional etc. – adică sacru – trebuie să fie de competenţa Bisericii, care este nu doar teritoriul predilect (dar deloc exclusiv, cum ştim tot de la Eliade) al manifestării sacrului în lume, ci şi un fel de manager în măsură să califice, sancţionînd, cu experienţa sa aproape bimilenară, ceea ce nu este, în chip genuin, de pe lumea aceasta, dar care se manifestă, iarăşi în chip genuin, în lumea aceasta”.
Florin Caragiu – nu doar matematician, nu doar teolog, nu doar poet – ci şi un apropiat al unei alte figuri deopotrivă pitoreşti şi substanţiale a ortodoxiei româneşti recent (Părintele Ghelasie) numeşte, în dialogul pe care îl are cu Marius Vasileanu, o mare virtute a misticului – „nonconformismul misticului poate reprezenta o piatră de poticnire pentru unii, dar în acelaşi timp este o şansă de trezire a multor conştiinţe”. Şi, a propos de o întrebare care este repetată mai multor invitaţi – o întrebare foarte inspirată -, dl Caragiu, rugat să îşi imagineze ce l-ar fi întrebat pe Părintele Arsenie Boca dacă l-ar fi întîlnit, spune, adînc, în felul următor: „l-aş fi întrebat cum să pun un început bun”.
Jurnalist de elită, atentă la nuanţele – de multe ori, descurajante – ale cîmpului mediatic autohton, cu intervenţii de fiecare dată substanţiale, Marina Dumitrescu atrage atenţia asupra faptului că „reflectat în mass-media, „fenomenul religios” Arsenie Boca este în cea mai mare parte a cazurilor senzaţionalist, trunchiat şi tratat superficial”. În oglindă cu această observaţie, precum şi cu altele din aceeaşi linie, Marina Dumitrescu pune în intervenţia domniei sale din acest volum, într-o necesară perspectivă, notele elementare şi fundamentale ale unei bune aproprieri mediatice a cazului în discuţie. Unul despre care, într-o formulară antologică, Marina Dumitrescu apreciază că „după căderea zidului de ateism, sfinţenia Părintelui Arsenie Boca a luat forma unui tsunami de duh, de nezăgăzuit”.
Preotul Răzvan Petcu este – pe lîngă că e fizician şi teolog – şi singurul dintre invitaţii acestui proiect editorial care l-a cunoscut, nemijlocit, pe Arsenie Boca. Mai mult decît atît, Pr.Răzvan Petcu slujeşte astăzi la biserica din Drăgănescu – Giurgiu -, una şi aceeaşi cu biserica pe care a pictat-o chiar Arsenie Boca. „Ce mi-a rămas întipărit în minte este „statura” tainicp, suprapămîntească a Părintelui, acea „privire albastră” pe care nu puteam să o susţin, să o „înfrunt” pentru că tot timpul privirea îmi aluneca în jos. Este foarte greu să răspunzi unei priviri curate, spirituale, pătrunzătoare, interogative şi parcă atotştiutoare. Întîlnirile cu Părintele au rămas ca nişte momente de excepţie, de discontinuitate cotidiană, momente de împărtăşire cu lumea de dincolo, ce ar putea fi comparate cu nişte ferestre spre Împărăţia Cerurilor la care Părintele a fost conectat.”
Andrei Dorobanţu, penultimul, în ordinea în care curge cartea, dintre cei invitaţi, face o seamă de consideraţii demne de tot interesul despre „intersecţiile” dintre ştiinţă şi religie şi, în această direcţie de „lectură”, domnia sa dă credit maxim unei formule care îi aparţine Sf. Isaac Sirul: „există o cunoaştere ce premerge credinţei şi o cunoaştere ce se naşte din credinţă”. „Părintele Arsenie”, notează A. Dorobanţu, „este unul dintre cei puţini, foarte puţini, din ce în ce mai puţini, care din puterea credinţei sale în Dumnezeu şi a dragostei sale în El, şi-a luat mereu putere pentru a deschide căi care să ducă dinspre noi spre Dumnezeu”.
Ultima intervenţie din carte – din „pachetul” celor intervievaţi – îi aparţine lui Dumitru Constantin-Dulcan. Medic psihiatru şi neurolog, dl Dulcan are consideraţii care îl privesc pe Arsenie Boca la fel „ca pe un fenomen care se situează la interferenţa dintre realitate şi suprarealitate”.
Cel care încheie cu adevărat acest volum remarcabil – cu un text, el însuşi remarcabil – este Sever Voinescu. Este, de fapt, o pledoarie în direcţia ideii sanctificării lui Arsenie Boca. Într-un pasaj cu miză portretistică, Sever Voinescu pune cîteva tuşe memorabile: „Părintele Arsenie Boca a trecut prin vexaţiunile istoriei, prin puşcărie, prin interdicţia de a mai fi monah, prin bîrfele murdare ale „colegilor”, prin diversiunile şi anchetele Securităţii fără ca acestea să-l vatăme în vreun fel. A rezistat cu eleganţă desăvîrşită oricărei loviturim a afirmat tot timpul credinţa, a arătat fără o secundă de ezitare Calea şi a încercat să ocrotească oamenii cu toată puterea sa spirituală. Vreau să transform lacrimile voastre în bucurie, zicea unora, iar altora le spunea că e bine că va muri, pentru că de dincolo va putea fi de mult mai mare folos oamenilor decît le putea fi de aici. În plus, extraordinara sa carismă duhovnicească, harul său pregnant nu au pălit niciodată. Şi totuşi, chiar şi aşa, fenomenul naţional al adoraţiei lui Arsenie Boca nu se poate explica altfel decît în termenii lucrării lui Dumnezeu”.
Scurt şi despre ALTFELitatea acestei cărţii. Nu este doar o proiecţie, este un fapt. Şi anume: unul pregnant care survine, admirabil, din suma mai multor factori. Cîţiva dintre aceştia: nivelul ridicat al dialogurilor; erudiţia şi specializările multiple – ca poziţii / platforme de pe care vorbesc invitaţii; empatia şi pasiunea pentru un atare subiect; abilitatea de a pune întrebări şi atenţia de a asculta ale domnului Marius Vasileanu. Cel care spune: „sunt încredinţat că numai o astfel de abordare interdisciplinară, iar volumul de faţă este abia un prim şi modest pas, poate elucida nonconformismul şi numeroasele probleme teologice, iconografice, istorice, sociologice, antropologice, medicale, psihologice etc. ridicate de viaţa şi de activitatea Părintelui Arsenie Boca.”.
Bref: idee minunată, temă complexă şi foarte ofertantă, execuţie a acestei idei de înalt nivel, carte exemplară! Cercetările viitoare cu privire la acest – încă o dată: complex şi generos – subiect – nu trebuie să o ocolească.
