Interviu Mirel BĂNICĂ: Nevoia de miracol, nevoia de luciditate

Dialog exclusiv Lapunkt între Mirel BĂNICĂ şi Cristian Pătrăşconiu.

Adesea se pleacă la studii în străinătate pentru a scăpa de România. Ca şi cum cel sau cea care alege să plece fuge de România. Ai fost în această situaţia sau, mai degrabă, faptul de a fi studiat mai mulţi ani în străinătate ţi-ao oferit metode de lucru importante pentru a înţelege mai bine România, dar şi motive în plus pentru a reveni aici? 

Odată cu trecerea timpului, cred că putem vorbi despre mai multe valuri şi, implicit, mai multe motivaţii pentru a pleca din România. În ce mă priveşte, am plecat prima dată la studii „afară” în 1997, deci aproape acum două decenii. Atunci nu exista Internet – prin urmare, era foarte greu să te informezi asupra locurilor în care puteai să pleci. Am facut apel la un fel de catalog gros – care se găsea doar la reprezenţa UNESCO şi la încă alte cîteva locuri – numit Study Abroad, cu adrese de universitati din Vest. Eu am plecat mai mult dintr-o curiozitate decît din oricare alt motiv. Nu am vrut să fug de România. Am avut o şansă extraordinar de mare – atunci se pleca cu burse studii, cu scrisori de invitaţie, cu tot felul de dovezi financiare. Era cumplit de greu să pleci la studii, dar eu am avut o şansă mare să plec. A fost, pe de o parte, repet, multă curiozitate în decizia mea. Şi, pe de altă parte, şi acest fapt este de fapt valabil şi acum, am simţit că nu poţi avea o formare solidă şi o formaţie intelectuală completă dacă nu cunoşti şi alt sistem educativ decît cel din România. Eu am ajuns oarecum dintr-o întîmplare în Elveţia; elveţienii erau foarte prompţi în comunicarea administrativă şi aşa am ajuns la Universitatea din Geneva. Şi a fost foarte bine că am ajuns acolo: oraş bogat, multe job-uri extra pentru studenţi. Şi aşa a început marea aventură. Care durat între 1997, octombrie, şi, cu aproximaţie, octombrie 2007; aproape 10 ani, cu mici întreruperi: Elveţia, Canada, Franţa.

Mirel 3

Ce fel de căpşunar ai fost?

Într-o perioadă, am fost un căpşunar cît se poate de „basic”. Primele mele slujbe au fost destul de umile – dat cu aspiratorul într-o corporaţie, restaurante… Am ajuns, la un moment dat, şi un fel de căpşunar de lux – am avut salarii colosale pentru România, profesor într-un liceu elvenţian, cu 50 de euro pe oră, net! Am făcut asta pentru că nu am avut şansa de a avea burse; eu am lucrat foarte mult, alternativ cu studiile mele în străinătate. Şansa mea, încă o dată, s-a numit Elveţia. Aceasta este o ţară, una dintre puţinele din Europa, în care munca, fie ea oricît de umilă, este bine plătită, este cum trebuie să fie plătită!

A propos de revenire în ţară şi de faptul că nu ai plecat ca să fugi de România: se poate studia, la standarde înalte, altundeva în Vest ceea ce ai făcut aici?

Nu ştiu ce să spun…În cazul meu, dar sînt convins că nu este numai cazul meu, am plecat cu ideea de a studia un lucru şi, după aceea, m-am întors cu o altă specializare. Am plecat pe o direcţie pe care, general, aş numi-o, geopolitică, studiul religiei ca factor geopolitic şi relaţii internaţionale; la revenire, am fost mai degrabă proecupat de sociologie intelectuală, sociologia religiilor, antropologia religiilor. Nu e o metamorfoză spectaculoasă – dar e altceva decît ce gîndeam că voi face la început de carieră.  Recunosc că intotdeauna am făcut în viaţă ceea ce îmi place – sînt de principiul că atunci cînd faci ceea ce îţi place chiar poţi să ai succes şi să te simţi bine şi cu tine, şi cu cei din jurul tău. În al doilea rînd, dacă vrei cu adevărat să faci performanţă într-un domeniu, simţi instinctiv acolo unde o poţi realiza. Nişa care ti se potriveşte. În cazul meu cred că asta a fost povestea: dacă m-am apropiat de oameni, de felul în care ei cred şi în care se comportă din unghi de vedere religios, cred că mi s-a potrivit mai bine munca aceasta „de teren”. Să stau în mod direct printre oameni decît, să zic aşa, să fi lucrat într-un minister – costum, cravată – şi să trasez din pix strategii de securitate inaplicabile…

A studia în străinătate, a propos de sociologia religiilor, rafinează „ochiul sociologic”. Şi a „ochiului politologic” şi aşa mai departe…

Da, aceste studii au ca efect în primul rînd o profesionalizare „adevărată”. Ne dau o metodă şi ne învaţă cum să scriem, cum să o facem profesionist, academic. Pe vremea mea, mai toţi studenţii din Est aveam această mare problemă acolo, la studii în străinătate: nu ştiam cum să scriem! Pe când colegii noştri din Occident erau crescuţi de mici, ca să mă exprim astfel, în această cultură a rigorii academice.

Ce nu dau aceste studii – mai precis, ce nu dau ele în raport cu ceea ce ai făcut tu aici?

Aici cred că avem o infinitate de subiecte majore, numai bune de studiat – dar nu avem de regulă bani să o facem. Administraţia din România e greoaie; inclusiv cea academică. În Occident, accesul la resurse este, pe undeva, mai uşor, dar sînt şi multe condiţionări – unele legate de corectitudinea politică.

Ce e, la noi, în România, problematic, inconfortabil, ce reprezintă piedici pentru cineva interesat de o problematică precum cea pentru care a optat tu?

Eu mă refer doar la ceea ce mă preocupă pe mine, anume un obiect hibrid, de sociologia şi antropologia religiei. Nu o să detaliez foarte mult care sînt diferenţele dintre cele două, dar, minimalist, apelînd la un mic exerciţiu de imaginaţie: sîntem la pelerinajul de la Iaşi. Dacă ne urcăm într-un elicopter şi vedem rîndul pelerinilor „de sus”, cum este acesta imbricat în oraş, cum cooperează autorităţile oraşului, forţele de poliţie, jandarmii, cum e acest rînd de pelerini reflectat în presă: putem spune că facem o „sociologie a pelerinajului”. Dacă intri în rînd, dacă, odată ajuns acolo, vezi cum oamenii vorbesc, cum mănîncă, cum plîng, cum aprind lumînări, cum se odihnesc, ce se vorbeşte: aceasta este antropologia, pentru că te apropii, uneori epidermic, de om, de fiinţa umană, în totalitatea sa.

Dincolo de ceea ce am spus mai înainte – anume, problema birocratic-financiară-, în România, Ortodoxia încă joacă un rol extrem de important în viaţa statului, în viaţa politică, în viaţa fiecăruia dintre noi. Există, în continuare, această simfonie bizantină a raporturilor dintre Biserică şi Stat; imperfectă, dar ea există. Asta, pe de o parte. Pe de alta, a studia Ortodoxia aduce în spaţiul public o mulţime de emoţii, multă tensiune, uneori atacuri foarte directe şi dure. Mulţi dintre cei care sînt implicaţi în acest fenomen, şi mai nou au şi acces la mediul virtual, trăiesc religia foarte direct şi implicat. Îmi aduc aminte că am scris acum cîţiva ani ceva un articol pentru revist 22, ceva între reportaj şi note de teren, de la Manastirea Prislop, acolo unde e mormîntul Părintelui Arsenie Boca. Am „îndrăznit” să utilizeze expresia: „fabricarea unui sfînt”. Ceea ce se întîmplă: de la A la Z, în acest caz! Nimeni (sau aproape nimeni..) nu ştia mare lucru de Arsenie Boca acum 10-12 ani de zile. Ei bine, lucrul acesta a deranjat foarte mult. Ceea ce vreau să spun este că, atunci cînd studiezi sociologia religiilor în România, noi nu sîntem o ţară nici atît de secularizată, de detaşată de fenomen încît să nu laşi urme sau să nu fi bruiat de mediul din jur. Mediul bisericesc nu încurajează nici el o cercetare profesionistă, iar cărţile tale pot, există o probabilitate aici, să deranjeze. Am auzit de mai multe ori, bunăoară, spunîndu-se despre cartea mea despre pelerinaje că „a deranjat” pe unii şi pe alţii..Ei, şi? Nu e problema mea. Lucruri de acest gen nu se întîmplă în ţările occidentale, acolo unde mediul academic este constrîns să rămînă în perimetrul său. Pe de altă parte, reversul medaliei este că, de foarte multe ori, mi s-a întîmplat ca în convorbirile pe care le-am avut cu colegii mei sau cu profesorii mei din Occident să spună ceva de acest gen: totuşi, voi, intelectualii din Europa de Est sînteţi mai „ascultaţi”(cu ghilimele!) în societate. Şi aşa este!

Ce te-a împins spre ceea ce, în cîmp editorială şi în cîmpul cercetării, faci tu? A fost un anume declic pentru tot proiectul, un anume declic care te-a aşezat pe acest culoar profesional – să zic aşa – sau pentru fiecare dintre proiecte există cîte o poveste aparte?

Se leagă de ceea ce am spus şi mai înainte: întîi, este vorba de pregătirea academică; apoi – pasiunea pe care o am pentru oameni şi pentru felul în care ei funcţionează; mă interesează, de asemenea, foarte mult Ortodoxia Bisericii ca instituţie (pentru că BOR este o mega-instituţie; oamenii uită, adesea, lucrul acesta!). De ce fac cercetare? Văzuţi din exterior, cercetătorii par nişte oameni foarte liberi şi, în acelaşi timp, fără o profesiune certă. Asta îmi impune o foarte bună gestiune a timpului şi îmi dă sentimentul de libertate, dar şi de control asupra a ceea ce fac (inclusiv cu libertatea mea). Nu în ultimul rînd, am sentimentul că sînt util. Mai vreau să mai spun ceva – şi are legătură cu această întrebare. Pentru mine, există două probe supreme în viaţa unui intelectual: proba bibliotecii şi proba anticariatului. Sînt unii autori pe care lumea, mediul intelectual nu îi mai citesc, dar anticariatele îi vînd foarte bine. Poate că, peste cîţiva ani, cînd noi nu vom mai fi, o să las nişte urme, nişte semne utile pentru înţelegea România anilor pe care noi i-am traversat. Dacă nu în anticariate, măcar în bibliotecă!

nevoia de miracol

Asumi, într-o carte pe care eu o consider excepţională – cea despre „Nevoia de miracol” –,condiţia de pelerin. Cum te-ai dus către fiecare dintre cărţile pe care le-ai scris pînă acum, cum le ordonezi în portoffoliul personal?

Mulţumesc pentru apreciere, este o adevărată ispită de dreapta, cum ar spune teologii…S-au aşezat singure. Julien Gracq a spus cîndva: „scriu aşa cum alţii mănâncă pui; din plăcere”. Eu nu am orgolii de autor; îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu mi-a dat în ghiozdanul sufletului aşa ceva. Scriu din pură plăcere. Nu ştiu cum vin cărţile mele; nu urmăresc un Mare Plan. Ele vin pur şi simplu. „Fals jurnal de căpşunar” (Institutul European, 2008, două ediţii) l-a scris, de exemplu, pentru că simţeam nevoia să mărturisesc foarte multe dintre lucrurile trăite de mine, departe de ţară. Am avut multe mesaje emoţionante de la cititori în urma publicării acestei cărţi care a avut două ediţii şi care s-a vîndut foarte bine. Am scris cartea aceasta ca să eliberez ceva din prea-plinul condiţiei mele; nu e uşor să schimbi mai multe ţări, mai multe lumi. Sau „Enervările…” pe care le-am scris împreună cu Codruţ Constantinescu: vedeam cît de imperfectă e ţara asta şi cît de anapoda este şi am încercat să netezim prin scris durerile noastre la întoarcerea acasă. A fost şi un fel de terapie să scriem o asemenea carte. Apoi, subiectele legate strict de religie – iarăşi, şi ele au venit singure. Aşa cum se întîmplă uneori, după aceea, ele m-au confiscat şi au avut viaţa lor autonomă. Am crezut că studiez pelerinajul şi, după aceea, am ajuns la studiul României. „Nevoia de miracol” este şi o carte despre memoria ieşirii din comunism.

Peste 20 de ani, în dreptul lui Mirel Bănică, acolo unde scrie „autor de cărţi”, ce ai vrea să fie şi unde intuieşti că ai avea poate nu cel mai mult, dar mult(e) de spus? Către ce te-ai putea duce, către ce arie tematică?

Cred că nu am scris suficient de multă literatură. Nu am timp, din păcate. E o mare bătălia care se dă în mine, cu mine. Eu, uneori, mă percep ca autor de literatură şi aş vrea să scriu mai multă literatură de bună calitate (sper!), literatură ca atare. Am oroare de kitsch. Să mai spun ceva: eu m-am dus spre antropologie şi pentru că aceasta este singura ştiinţă în care literatura este cu adevărat valorizată. Cînd nu mai poţi studia un fenomen cu chestionare sau cu alte metode „tehnice”, atunci pur şi simplu îl povesteşti. Antropologia este traducere de fapt. Să traduci plecînd din punctul A ca să ajungi la punctul C, trecînd prin punctul B; şi anume – să traduci fără a falsifica mesajul celor din A, fără a-i exploata, fiind etic, aşa încît cei din C să înţeleagă. Problema este că B (traducătorul) este, la un moment dat, foarte tensionat, travaliul îl oboseşte, iar presiunea este foarte mare asupra ta.

Face o eroare cineva care spune că, în centrul preocupărilor tale – dincolo de memorialistică şi de jurnalistică -, stă religia?

Nu, nu face nici o eroare.

Ok. Cum citeşti tu „zona” aceasta?

Subiectul şi obiectul cercetărilor mele, aşa zicînd academice, este religia. Pîinea din care eu tai bucata zilnică pentru a mă hrăni, la propriu chiar, este, da, religia! Nu atît religia, de fapt – fiindcă atunci cînd spui „religia”, poţi să spui şi teologie; or eu nu sînt teolog. Pe mine, mai precis, mă interesează faptul religios contemporan. Ce înseamnă aceasta? Expresia vine din limba franceză. Faptul religios contemporan: adică, acele expresii ob-ser-va-bil-le ale religiei; ceea ce poţi observa, cuantifica, înţelege! Întrebarea e interesantă însă şi dintr-un alt unghi: unul care arată incapacitatea Bisericii Ortodoxe de a comunica lucruri simple. Uite: în diversele contacte cu publicul, la lansări de carte, colocvii etc, eu am primit nenumărate întrebări pe care le-aş putea califica drept teologice. Şi aproape că am obosit spunînd că nu sînt teolog! Poate că mi-ar fi plăcut să fiu aşa ceva, teolog „profesionist”: un teolog are certitudini. Dar nu sînt aşa ceva!

Mirel 1

Asta, pe de o parte. Dar, a doua întrebare posibilă care se poate ridica ţine de următorul aspect: lectura intimă a religiei, felul în care asumi, intim, personal, religia trece în ceea ce faci profesional?

Am înţeles unde baţi. Nu. Răspunsul e net şi clar: nu. Una-i una, alta-i alta. Eu sînt un om foarte liber care are lecturi eclectice; nu am carcane teologice sau ideologice. Sau falsă pudoare. Profesia mea este una şi încerc să o performez (cuvântul e anapoda, neologism forţat, dar nu am altul mai bun acum..) „cît mai sus”; ceea ce cred despre religie este altceva. Nu le amestec şi nu cred că trebuie să fie amestecate.

În schimb, sînt empatic  – şi nu mi-e ruşine să o spun! – şi cu oamenii care cred (indiferent cît de mult i-ar ridiculiza alţii), şi sînt emaptic şi cu BOR ca instituţie şi, mai ales, empatic sînt cu greutăţile lor, cu oamenii din interiorul sistemului BOR. Pentru că ele există. Cuvântul „sistem” nu are nimic ironic aici. E vorba de un mare sistem, pe care este greu să-l menţii în stare de funcţionare.

Ai scris despre „nevoia de miracol”. În ce fel este nevoie de luciditate, de discernămînt, cînd vorbim, cînd scriem, cînd luăm în posesie tema aceasta a miracolului? Cum se poate şi cum trebuie să fie exercitat spiritul critic aici?

Cu mare atenţie. E foarte delicat – pentru că tema aceasta te prinde. Intri în ea cumva şi ieşi, în mod cert, altcumva. Te prinde foarte mult terenul de cercetare. Şi, referitor strict la pelerinaje, există o stare de uimire colectivă – oamenii sînt uneori în transă – pe care o simţi. Şi, pe de o parte, dacă te arăţi sceptic – oamenii nu îţi mai vorbesc şi atunci probabil că ratezi miezul a ceea ce vrei să cercetezi. Dacă nu te arăţi empatic cu ei – iarăşi nu faci mai nimic. Pe de altă parte, dacă intri în „capcana” lor, rişti să nu mai vezi lucrurile aşa cum sînt. E un exemplu pe care l-am dat şi în carte: am văzut un om care are faţa tăiată ca un pepene, la Iaşi, care avea în ochi o lumină care nu e din lumea asta, o lumină transcendentă. L-am întrebat despre el, despre „povestea lui de viaţă”. Şi el îmi spune: am lucrat la Combinatul de Utilaj Greu din Iaşi, în anii 80. Şi eram la turnare şi s-a rupt un cablu de oţel de la oala de turnare; cablul mi-a secţionat capul şi m-au dus la spital. Eram în comă profundă. Pe vremea lui Ceauşescu nu se ţineau în comă cu săptămînile. Pe mine m-au ţinut, în mod excepţional, vreo două săptămîni. Şi, cînd eram în comă, simţeam că plutesc, aşa cum pluteşte o frunză. Deasupra era o lumină albă, trandafirie. Dedesubt, cum e la vulcanii noroioşi. Făceau bolc-bolc şi mirosea urît a abur de pucioasă. Iar eu mă tot duceam în jos ca o frunză. Şi la un moment dat, vine o femeie îmbrăcată toată în alb – abia după aceea am ştiut că e Sfînta Parascheva. Şi mă atinge cu vîrful degetelor. Şi mi-a zis: tu nu te duci azi în jos! Ei, omul s-a trezit din comă chiar cînd medicii îi scoteau aparatele din priză, cînd îl deconectau de la aparate cum se spune. Cum să interpretezii ştiinţific aşa ceva? Aici trebuie să laşi stiloul jos şi să taci din gură. Sau să povesteşti, exact ce fac au acum.

Pe de altă parte, trebuie să spun că această temă m-a afectat foarte mult. Într-un mod foarte personal. Din această cauză, pe viitor aş vrea să aleg teme mai, cum să spun, uşoare. Pentru că acest contact direct, brut cu suferinţa oamenilor este ceva foarte complicat. E greu de dus. Nu mai eşti cercetător; nu mai eşti un simplu cercetător. Te prinde foarte tare.

Ei, şi fiindcă acest risc este verificat, întreb: există o poziţie ideală a cercetătorului?

Poziţia în care funcţionează reţeta sau reţetele pe care le învăţăm din cărţi e aceea în care cercetătorul ia distanţă faţă de ceea ce studiază. Separă religia de societate şi o studiază calm, din exterior, ca pe un „obiect”. Dar aici, pe această temă a pelerinajelor, eu cred că asemenea atitudine nu funcţionează sau e departe de a fi suficientă. Cînd intri în gradul zero de intimitate cu omul credincios, se cam duce totul de râpă – tot ce ştim din teorie – şi cam trebuie să te adaptezi din mers. În stratul zero al credinţei, nu merge cunoaşterea din cărţi.

Cînd studiezi pelerinajele din România, centrul de greutate din care e compusă sintagma „nevoia de miracol” unde se află? Pe „nevoie” sau pe „miracol”?

Nevoie, fără discuţie. Nevoie – pentru că, de-abia cînd eşti parte dintr-un pelerinaj îţi dai seama cît de diversă este ţara noastră. România este o ţară atît de diversă, oamenii au nevoi atît de diferite şi atunci, în pelerinaje, înţelegi ce schimbare formidabilă a fost comunismul, ce bulversare a putut produce el corpul social. Şi comunismul în sine, dar şi căderea acestuia. Sînt oameni care s-au născut într-un sistem şi au crescut într-un alt sistem. Media de vîrstă a celor care paritcipă la pelerinaje este destul de ridicată. Să spunem un 60 plus. Pe de altă parte, există mai multe nevoi; nu avem de-a face doar cu una singură. Au nevoia să creadă în ceva – şi nu e chiar simplu să crezi. Oamenii care au o credinţă cît un grăunte de muştar ştiu cît de greu este să crezi, pur şi simplu. Unele nevoi par banale – de pildă, oamenii care vin de la sate au nevoie, nu desconsider deloc asta, să facă puţin „turism spiritual”. Au nevoie să plece de acasă, au nevoie să socializeze. Cred că există şi nevoie de a „gusta”, cum să ma exprim, din acest orgoliu tipic pentru pelerin: să spună că au fost acolo. Ies dintr-o orgine şi intră într-o stare specială. Mai e ceva: pelerinajul este un act foarte personal. Faţă de biserică, eşti foarte liber. E un gest individual – şi, în această privinţă, ne apropiem şi de logica pelerinajelor din Occident. Pelerinajul în sine e ceva foarte intim şi puţin încadrat de biserică. De biserică, desigur, ca instituţie. Biserica, e adevărat, ţine în mînă dimensiunea populară a pelerinajelor.

Acest fenomen al pelerinajelor era inevitabil, la noi, după căderea comunismului?

Este unul din punctele care a rămas în suspans în cercetarea mea. Nu am un răspuns tranşant la această problemă – una pe care mi-am pus-o şi eu. Pelerinajul sub forma unui rînd lung de aşteptare aşa cum este el acum a fost reinventat la jumătatea anilor 1990. Cred că odată cu aducerea la Iaşi a capului Sfîntului Andrei. Cred că Biserica, şi iarăşi mă refer la instituţie în primul rînd, nu şi-a dat nici ea seama că astfel de fenomene vor lua o asemenea amploare. Surpriza cu privire la cum arată azi pelerinajele vine şi din supramediatizare. Şi, în această privinţă, probabil că cel mai relevant exemplu este pelerinajul la mormântul Părintelului Arsenie Boca – un pelerinaj care relevă o serie de noutăţi absolute. Un pelerinaj destul de independent faţă de biserică, care nici ea nu prea ştie ce să facă cu el… E un fenomen de masă, e un fenomen trendy, este exploatat la sînge de mass-media; probabil nici un alt pelerinaj nu are parte de o exploatare mediatică de asemenea anvergură. Iar aici, mass-media se joacă cu sentimentele oamenilor simpli, naivi şi de bună-credinţă – ceea ce mi se pare de neiertat, cu toate că nu am voie să judec. Mai mult decît atît, probabil este singurul pelerinaj de la noi care s-a permanentizat. Noi avem de regulă pelerinaje „pe sfinţi”. În zile anume. Sfîntul Ioan – iunie. Sfînta Parascheva – octombrie. Ei bine, la Pr. Arsenie Boca pelerinajul este permanent, tot anul.

Care sînt, din unghiul tău de vedere, cele mai semnificative instituţii ale miracolelor?

Aici e simplu de spus – invocăm harta pelerinajelor şi a miracolelor asociate. Sfînta Parascheva, Sfîntul Ioan cel Nou, Părintele Arsenie Boca, Sfîntul Dimitrie cel Nou – la Bucureşti. Acesta din urmă, de altfel, este un pelerinaj foarte greu, dificil de suportat. Bucureştiul nu este un oraş primitor cu pelerinii. Iar biserica ştie acest lucru şi încearcă să îi ajute pe pelerini – cu apă, cu hrană. Rizibilele sarmale – de care presa face atîta caz – au rostul lor esenţial. Revenind la harta pelerinajelor şi ale miracolelor, mai sînt locurile acestea mai puţin cunoscute, mai puţin mediatizate: Peştera Sfîntului Andrei, de pildă. Sau Crucile miraculoase de la Dervent, Dobrogea.

Există o stare ideală pentru un pelerin, pentru a sta într-un pelerinaj? Există ceva ce trebuie să faci în mod obligatoriu cînd eşti într-un pelerinaj?

Eu nu pot să vorbesc despre asta – ca şi cum aş fi în măsură să dau sfaturi. Dar, pot să spun altceva: interesant este că Biserica a simţit această întrebare. Şi, la Iaşi cel puţin, de cîţiva ani, se distribuie un soi de ghiduri de pelerinaj în care sînt, într-adevăr, sfaturi spirituale, dar, şi e la fel de important cel puţin, sfaturi de corporalitate pură. Sfaturi practice pentru pelerini. Pentru că pelerinajul este o probă fizică, în bună măsură. Cei care au făcut cel puţin un pelerinaj în viaţa lor ştiu că trebuie să ai picioarele uscate, să nu îţi fie frig, să fi bine îmbrăcat, dar nu excesiv, să fi mîncat cu măsură înainte. Cît despre starea spirituală pe care trebuie să o porţi cu tine – e greu de găsit o stare ideală, mai ales că există tentaţii de mai multe feluri. Însă, ca pelerin vorbesc acum, ceea ce pot să confirm este că în toate pelerinajele, în absolut toate pelerinajele, în momentul zero sau cînd mai erau cîteva minute pînă să ajungem la punctul culminant al pelerinajului, se lasă totul deoparte şi oamenii intră, într-adevăr, într-o stare specială, într-o stare poate de graţie. E ceva acolo. Dacă ar fi să vorbim eliadian, simţi sacrul acolo pulsând…În antropologia religiilor, acesta se numeşte fenomen de liminalitate: se intră într-o stare-limită, dar, repede, se şi iese din ea.

Tematica aceasta – a pelerinajelor, ca subspecie a „nevoii de miracol” – cum e ea în Occident? Bizară, datată? Şi, prin comparaţie, cum e ea la noi?

Da. E o întrebare foarte bună, pentru că din comparaţie se naşte cunoaşterea şi moare emoţia. Acolo, în Occident, în primul rînd, e bine studiată. Există lucrări numeroase, semnificative; există o bibliotecă respectabilă pe această tematică. Faţă de Ortodoxie, în Occident, Biserica Catolică s-a implicat constant în ultimele două secole în a studia şi a promova pelerinajele. Faţă de ce este la noi, cred că acolo pelerinajele sînt foarte instituţionalizate. În acelaşi timp, şi mă refer la pelernajele din ultimele două secole, nota de religiozitate populară este mult mai puţin prezentă în ele. Biserica Catolică s-a luptat mult cu religiozitatea populară, mult mai mult decît ortodoxia – care a compus cu ea de-a lungul timpului. De aici, cred, e o ipoteză pe care o pun pe masă, acolo – şi o mai rapidă secularizare! De pildă, acolo s-a studiat şi s-a scris semnificativ despre ceva ce pare, aparent, ceva banal: despre racle. Despre cum arată ele, cum s-au modificat de-a lungul timpului, despre cum s-au mărit acestea, despre cum s-au marketat raclele. Aşa ceva e valabil şi pentru ce e la noi. Nu ştiu însă dacă la noi s-a studiat cu atenţie aşa ceva.

Ai fost, în mai multe rînduri, participant direct la un fapt religios. Observator. Schimbă acest tip de participare perspectiva pe care o ai asupra religiei?

Nu. Sau nu în mod fundamental. Dar îi adaugă: în frumuseţe, în valoare, în profunzime, în înţelegere. Dar schimbă percepţia asupra Bisericii ca instituţie. Şi schimbă în bine.

Mirel 4

Am auzit atîtea aberaţii şi tîmpenii spuse despre religie în ultimii ani încît, cumva în contra valului mediatic la zi, îndrăznesc să întreb aşa: ce ai văzut în bine, întru bine, despre religie, despre biserică acum – documentînd cărţile despre religie? Ce te-a surprins foarte plăcut?

Eu cred, şi spun asta invocînd şi experienţa mea directă de dincolo de pelerinaje, Biserica Ortodoxă facă eforturi masive să se schimbe. Sau mai bine spus, să se adapteze vremurilor acestora, nu uşoare. Nu e imuabilă, aşa cum cred mulţi. Este conştientă că modernitatea a schimbat datele problemei. Apoi, meseria de preot este una foarte grea. Şi am cunoscut mulţi preţi cu adevărat extraordinari. Preoţii şi duhovnicii sînt doctori de suflete – unii de care lumea noatră modernă şi nebună nu mai vrea să mai audă. Dar tot această lume, modernă şi nebună, recurge la aceşti doctori de suflete în ultimă instanţă.

Pe de altă parte, marea problemă este că biserica e pe cale să piardă bătălia în planul autorităţii. Ce vreau să spun? Înainte vreme, mass-media doar transmitea informaţie religioasă; acum o şi produce, creează informaţie religioasă! Şi mai e ceva: amestecul de religie populară şi de tabloidizare produsă de mass-media se poate dovedi foarte periculos pentru biserică şi nu ştiu dacă aceasta din urmă poate facă faţă acestui fenomen, cu armele sale tradiţionale.

La plusuri eu mai trec şi: competitivitatea Bisericii, faptul că este preocupată să comunice (deşi uneori poate că nu reuşeşte să o facă în cel mai bun mod posibil), gradul de toleranţă faţă de celelalte culte (semnificativ mai mare acum decît la începutul anilor 90’), când un congres al neo-protestanţilor americani avea valoare de tragedie naţională.

Pe de altă parte, a propos de spiritul timpului, de ce e aşa de problematică astăzi instituţia Bisericii? La noi vreau să zic, în România.

Dacă ne referim la instituţia ca atare, la BOR – ea a intrat în acest joc al modernizării. Şi nu se mai poate sustrage lui. Apoi, religia a devenit la noi, ca şi în alte părţi, bun de consum curent, spiritual. Are resurse mari, imense, de emoţie – încă mai ai ce „să tragi” din ea. E neînţeleasă, dar, în acelaşi timp, e şi temută. Să vedem, pe de altă parte, şi ce se va întîmpla, a propos de religie, şi cu presiunea islamică. Noi nu o simţim încă, dar asta nu înseamnă că nu poate veni o vreme cînd vom simţi acest tip de presiune. Să vedem, de pildă, ce va fi atunci cînd – a propos de un scandal relativ recent – icoanele din şcoli vor deranja nu doar pe cei care sînt „activişti antireligioşi”, ci şi pe credincioşi musulmani….

În ce mă priveşte, am o temere: să nu se intre într-o spirală fără sfîrşit a secularizării. Să nu se piardă, şi avem semne deja în acest sens, memoria actului religios.

Ieşim, uşor-uşor, inevitabil, din religie?

Hm…Nu ştiu, e prea devreme să spunem asta. Dar sînt semne care ne pot pune pe gînduri în această privinţă. Pe de altă parte, expresia aceasta – datorată lui Marcel Gauchet – nu cred că este aşa de adaptată religiozităţii ortodoxe, fiindcă aceasta este destul de adînc impregnată în noi…E prea epidermică, e prea legată de suflet. Iar religiozitatea populară, „liberă”, se poartă şi ea destuld e bine. Întrebarea aceasta însă ridică şi o nebănuită dimensiune geopolitică: vrem sau nu mai vrem să ne definim ca ortodocşi? O bună parte din identitatea noastră zonală e construită pe această idee. Dacă însă vom „ieşi din religie”, poate că vom fi mai „veseli” în anumite medii, dar România, în mod sigur, va fi mai sărăcată din multe puncte de vedere. Şi nu doar spirituale.

Mirel Banică este cercetător ştiinţific grad trei (CS3) in cadrul Institutului de Istorie a Religiilor, Academia Romana, Bucureşti.

banica-religia-in-fapt BOR 3o enervari fals-jurnal-de-capsunar locul-celuilalt-ortodoxia religia-in-fapt

2 Comentarii

  1. fiecare cu experienta lui in strainatate, dar ca o pura constatare in general romanii sunt dispretuiti, disconsiderati si vazuti ca mai bizari decat africanii si alti coloniali in mediul academic occidetal, ei sunt de regula acceptati in pofita identitatii lor sau ignorand-o, nu ca romani (in cel mai bun caz, sunt buni pentru abilitatea de a ilustra si cazul romanesc intr-un program de cercetare gata facut legat de minoritati, feminism si alte cauze sociale in voga)

  2. La noi nu s-au studiat pelerinajele in perspectiva diacronica. Ce se intampla azi, e un fenomen postcomunist, dar el are radacini adanci, medievale. gasesti ici pe colo referinte in literatura istorica sau beletristica despre pelerinaje in interbelic, chiar si in secolul XIX, dar mai departe nu s-a studiat pelerinajul ortodox de la noi. Exista totusi referinte, cum ziceam, in scrieri romanesti, de pilda a unui pelerinaj de mica amploare la Dervent in Dobrogea si chiar la Durostov, de unde e Sfantul Dionisie Areopagitul si alti sfinti care in istoria bisericii ortoxe romanesti institutionalizate apoi au fost considerati crestinatorii populatiei din vechea Dacie, un pelerinaj peste Dunare la Dervent si Durostov pentru oamenii din zona Baragan inca dinainte ca teritoriul sa fie inorporat in Romania in 1877. La fel si in Banat si Timoc, zona de contact sarbo-romana, care a fost de fapt administrata de prin sec XVII de patriarhia sarba facuta de austrieci la karlowitz. In Moldova veche au existat pelerinaje de ambele sensuri spre Kiev, unde Petru Movila a fost mitropolit, si Rusii in genere, si spre Neamt.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *