Dialog exclusiv Lapunkt între Cristian Pătrăşconiu şi Katja PETROWSKAJA.
Ce înseamnă „acasă” pentru dumneavoastră? Nu casă, dar acasă? „Doma” în rusă, nu „dom”!
Iubesc oraşul în care m-am născut, Kiev. L-am părăsit cu mai mulţi ani în urmă, dar părinţii mei încă trăiesc acolo, iar eu am încă acolo camera mea care arată aproape la fel cum am lăsat-o cînd aveam 16 ani. În mod evident, mă simt acasă acolo. Copiii mei şi soţul meu sunt în Berlin. Acolo, la Berlin, este, de asemenea, casa mea. Am trăit în multe oraşe şi pentru mine, „a fi acasă” este totuna cu a mă întîlni cu vechi prieteni sau doar a vedea străzi familiare ori a-mi aminti de copaci. Uneori, fie şi numai cînd merg de-a lungul unui rîu mare dintr-un oraş străin, mă simt ca acasă pentru că eu însămi am crescut în imediata apropiere a unui mare rîu, Dnepr.
Poate Estera este (şi) un roman despre identitate. Cum şi unde poate fi găsit acest „acasă” în cartea dumneavoastră?
Identitatea nu este doar ceva care se moşteneşte. Aşa încît, eu mă uit în acelaşi timp, în ceea ce scriu, după topografie, după limbă şi după trecut; dar încă şi mai mult decît să încerc să privesc spre ceea ce alcătuieşte identitatea mea, încerc să găsesc limba şi tonul pentru a transmite lucrurile care sunt importante pentru mine. Astfel, în ceea ce am scris, am fost în căutarea unui interlocutor, am ieşit în întîmpinarea celor care ar putea să asculte povestea mea. Poate că acest moment în care eşti înţeles, acest moment cînd cineva te ascultă cu adevărat reprezintă acel „acasă”.
Cînd aţi ştiut sigur că veţi scrie această carte? Cînd aţi realizat că va fi imposibil să nu scrieţi acest roman?
Au fost aproape acelaşi lucru: necesitatea de a scrie şi imposibilitatea de a scrie. Şi ambele aceste lucruri au atins un punct culminant cu ceva ani în urmă. Este ceva care are în mod clar de-a face cu faptul că locuiesc în Germania şi nu în Kiev sau în Moscova, acolo unde, de fapt, îmi trag rădăcinile mele culturale. Aşadar, odată cu trecerea anilor în Germania, toate aceste poveşti din familia mea, trecutul meu de fapt au devenit mai intense, mai pline de viaţa. Cam la fel cum se întîmplă atunci cînd developezi fotografii – şi cînd imaginile devin tot mai clare, pînă cînd în cele din urmă se arată în claritatea lor deplină. Eram plină de poveşti despre familia mea, despre oraşul meu, despre lumi şi oameni disperaţi. Dar cînd mătuşa mea, care a fost adolescentă în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial, o copilă care era singură la părinţi şi care îşi amintea despre război aşa cum îşi aminteşte un adult, cînd ea a murit, am realizat că am ratat o mare ocazie, că am ratat un mare moment. Şi anume: nu mai am pe cine să întreb! Şi am avut atunci acel sentiment că m-am maturizat în sfîrşit, suficient de mult în orice caz încît să fac faţă celor mai catastrofale momente; în acelaşi timp, m-am simţit aproape singură, ceea ce m-a forţat să mă mişc. Să scriu a fost un moment, acea stare între abundenţă şi lipsă.
Aţi spus, de curînd, că „mă tem foarte tare ca oamenii să mă înţeleagă greşit şi să creadă că mă folosesc de istoria evreilor pentru a-i pune, încă o dată, la colţ; m-am temut de acest „bonus”.”Ce înseamnă pentru dumneavoastră „identitatea evreiască”? Cum trăiţi această identitate?
Eu doar nu am vrut ca oamenii din Germania să creadă că trebuie să citească această carte doar pentru că, în Cel de-al Doilea Război Mondial, strămoşii lor mi-au ucis rudele şi au ucis oamenii lor.Eu nu sunt neapărat mai bună decît alţi oameni doar pentru că m-am născut într-o familie care numără victime precum cele despre care am vorbit mai înainte. Cu toţii ne-am născut undeva, provenim dintr-o familie sau dint-alta, dar aceasta nu înseamnă că avem în acest fel vreun bonus, pentru că părinţii noştri şi bunicii noştri au fost victime sau eroi; nu poţi de fapt, să fii blamat pentru păcatele părinţilor tăi criminali, acesta este cu adevărat racism..
Există condiţii – de viaţă, de biografie, de geografie – care să accelereze actul de a crea, de a scrie?
Eu doar am scris o carte, nimic mai mult; aşa că, pur şi simplu, nu ştiu. Însă, atunci cînd scriu, ştiu că oamenii sînt extrem de diferiţi; unii scriitori pretind un fel de dietă spirituală şi o disciplină drastică, în vreme ce alţii au nevoie să experimenteze orice, să fie în mijlocul vieţii pentru a putea să scrie.
Care este „limba” în care aţi scris acest roman magnific – Poate Estera? Nu mă refer la sensul strict, direct al termenului de „limbă”. Romanul a fost publicat, în premieră, în limba germană desigur…
Într-un anume sens, este o carte rusească scrisă în germană, deci este un fel de traducere, dar fără original. Dar, de fapt, limba germană este un erou principal al cărţii. Am încercat, scriind această carte, să fac atfel încît germana să fie o limbă inocentă pentru mine. O limbă este, de fapt, în mod natural, inocentă; oamenii sînt cei „criminali”, cei care o pîngăresc. Germana este limba unui război teribil, dar şi limba unei foarte bogate culturi. La fel ca un copil, am cîntat Bach – într-un cor, în frumoasa limbă germană. Am văzut multe filme de război, aşa cum fiecare a văzut, cu o limbă germană lătrată – „„Hände hoch!“, etc. Am încercat să aduc aceste două lucruri în cartea mea, împreună. Însă, într-un fel, poezia rusă, ritmul şi intonaţia ei, au fost mereu în mintea mea şi am încercat să o transpun (la fel cum se face în muzică) în germană.
Care este limba viselor dumneavoastră, limba în care visaţi?
Nu ştiu…Rusa, desigur. Dar, dacă ai fost măcar odată îndrăgostit în germană sau în engleză sau dacă măcar ştii cîteva cuvinte în franceză, aceasta poate fi suficient pentru a adăuga aceste limbi la dicţionarul viselor tale.
Spuneţi aşa: „am căutat o cale personală de a accepta istoria, ca şi cum mi-aş fi luat rămas bun de la moarte, de la inocenţii care au murit, de la trecutul care mă ţine în ghearele lui”. Aţi găsit acel „mod personal” de a accepta istoria? Este ceva important în această istorie care nu este – sau nu este încă – de acceptat?
Bineînţeles că nu. Istoria nu este pentru a fi acceptată. Întreaga carte porneşte de la neputinţa de a accepta şi de la imposibilitatea de a schimba. Prima scenă a cărţii se petrece în Berlin, într-o staţie de cale ferată, în mijloc oraşului, într-un loc în care ruinele încă se mai pot simţi. Şi acolo, în acea staţie, mă gîndesc la război, mă gîndesc la trenuri şi mă simt ca şi cum aş fi un acar, care poate inversa liniile, care poate schimba diferitele căi ale trecutului, dar, de fapt, cu adevărat, nu sînt în măsură să pot schimba istoria. E o stare de neputinţă care mă lasă, într-un fel să fac această călătorie – şi, în subsidiar, aceasta joacă un rol major în această carte – ca şi cum aş putea să schimba ceva din trecut. Ca şi cum aş inversa cursul istoriei.
Spuneţi că „o carte este, poate, un fel de a crea un ritual al memoriei”…
În ce mă priveşte, în sau prin această scriere, am încercat să creez un ritual, propriul ritual, unul de a povesti despre oamenii inocenţi care au fost ucişi. Şi acest ritual este deasupra de rugăciune sau de serviciul bisericesc şi nici nu este numai un fel de adăpost filozofic; este un amestec al mai multor forme care, toate, vorbesc despre cum cineva poate comemora, cum îşi poate reaminti, cum poate repovesti.
Poate că e riscantă întrebarea mea, dar o să o formulez. Există condiţii mai bune de receptare pentru genul de literatură căruia îi aparţine ceea ce aţi scris dumneavoastră în romanul „Poate Estera” în Vest decît în Est – inclusiv într-un sens emoţional?
Nu e nimic riscant aici. Eu cred că Germania este un caz special – aceasta este o ţară care s-a confruntat cu adevărat cu propria sa istorie, cu propriile păcate şi crime. Există, desigur, diferenţe de la ţară la ţară, dar, în special în Est, nu cred că există nici măcar o singură ţară care să se fi confruntat atît de serios cu propria istorie şi care să îşi fi înfruntat propria istorie, la toate nivelurile societăţii, de la politică şi pînă la manualele şcolare.
Trecutul întunecat al Europei poate fi considerat o parte din patrimoniul său? Putem considera în acest fel? Şi, dacă da, ce anume este de făcut cu el?
Să spunem aşa: pentru că trecutul întunecat nu este clarificat, în viitor se pot naşte moştrii. În această privinţă, minciunile cu privire la Cel de-al Doilea Război Mondial joacă un rol aparte. Să privim doar către Vladimir Putin şi către Rusia modernă. Ea este o consecinţă directă a minciunilor despre război, despre represiuni şi despre Holocaust.
Ce putem face pentru ca partea întunecată a istoriei – cea despre care aţi scris şi dumneavoastră în roman – să nu se mai întoarcă?
Nu există nici o reţetă. Dacă ar fi existat, am fi putut evita multe lucruri îngrozitoare.
Ce fel de ficţiune aţi pus la lucru în „Poate Estera”? Şi ce fel de literatură este acolo?
Nu există cu adevărat nici un fel de ficţiune acolo; nu există în carte nici un nume şi nici o situaţie care să nu fi fost reale. Dar, desigur, întotdeauna există un semn de întrebare cu privire la cum vedem şi cum percepem lucrurile. Nu există, de fapt, o graniţă fermă între realitate şi ficţiune. Citim cărţi, vedem filme, ne imaginăm cîte ceva şi vedem ceea ce este „real” prin intermediul codurilor şi al filtrelor noastre. Cît este de real ceea ce vedem? Însă, ca să fiu cinstită, singurul lucru pe care l-am inventat în cartea mea este limba germană.
Plusez: există în carte mai multe „fapte” decît „ficţiune”?
Nu este o chestiune de „mai mult” sau de „mai puţin”; v-am spus, nu am inventat nimic, dar sunt acolo unele texte care sunt scrise aproape ca un raport, chiar şi cele foarte personale, şi alte poveşti spuse în tot soiul de moduri, chiar şi un fel de delir, de vis…
De fapt, pentru o carte bună – carte care încălzeşte, care se lipeşte de inima unui cititor – contează cît e ficţiune, cît e realitate?
Acesta este lucrul cu adevărat important: dacă o carte este bună! Chiar dacă ea este plină de fleacuri, fantezia poate fi adevărată. Este exact ceea ce poate face literatura: să creeze noi lumi.
Spuneţi despre cartea dumneavoastră că niciodată nu aţi văzut-o ca pe un exerciţiu raţional de terapie. Ce e atunci „Poate Estera”? Ce este pentru dumneavoastră?
Doar cîteva povestiri.
Vă citez din nou: „această carte este o căutare a inocenţei limbii sau chiar o încercare de a aduce inocenţa înapoi, în limbă”. Ce înseamnă inocenţa limbii, ce înseamnă a readuce inocenţa într-o limbă?
Atunci cînd, de exemplu, vorbim despre Holocaust în Germania, uneori oamenii folosesc cuvîntul „Auschwitz” ca pe o bucată de prăjitură: cumva normal, colocvial. Pentru mine este important că există cuvintele – iar pe unele dintre ele nu ar trebui să le utilizăm, ar trebui să le evităm. Cum poate cineva să se concentreze asupra lui înşişi cînd acest cuvînt este legat de „lagarele de concentrare”; cum poate cineva să aleagă un material („selection material”) cînd acest cuvînt este legat, pentru totdeauna, de „selecţia de oameni”…De fapt, cum anume să aduci inocenţa înapoi este un secret.
Sînt cărţile bune de literatură – şi, încă o dată, eu cred că aţi scris o carte magnifică – despre speranţă?
Nu. Dar poate despre iubire…
