Sophia Leopold, pictoriţǎ de la 3 ani.

Citeam zilele trecute următorul anunţ:

Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice a decis să aleagă pentru Olimpiada de limba şi literatură română (clasa a VI-a) din 2016, un citat din cartea lui Vianu Mureşan, „Sophia Leopold – să ne jucăm că facem artă” (Editura Eikon , Cluj 2014)*

Cartea lui Vianu Mureşan, pe care am citit-o cu răsuflarea tăiată, mi-a dat o emoţie comparabilă cu cea a memorabilelor cărţi „Micul Prinţ” de Antoine de St. Exupery şi „Anologia Inocenţei” de Iordan Chimet. Cartea este despre Sophia Leopold, un copil talentat şi frumos, scrisă de unchiul ei, scriitor, profesor de filosofie la Universitatea din Cluj.

Am cunoscut-o pe Sophia la Consulatul României din Toronto unde, cu ocazia Zilei Culturii Naţionale, pe 15 ianuarie 2016, conf. univ Crina Bud ne-a prezentat cartea lui Vianu Mureşan şi a avut un mic dialog cu Sophia, care are acum 7 ani. Fetiţa vorbeşte curent patru limbi, româna (de la mama ei), maghiara (de la tatăl ei) engleza (din Toronto) şi franceza (de la şcoală). Fratele mamei, Vianu Mureşanu, a venit în vizită în 2011 la Toronto şi, stand cu fetiţa, care nu împlinise încă trei ani, pe timpul când părinţii erau la serviciu, a hotărât să scrie această minunată carte despre dezvoltarea ei artistică. Bunătatea, inteligenţa şi perspicacitatea psihologică cu care unchiul ei, filosof, priveşte şi însoţeşte copilul în demersul lui de a se exprimsa artistic aproape că depăşesc lumea realului. Intrăm într-un „basm” în care nu există niciun personaj negativ, în jur sunt numai zâne bune şi lumea de culori a fetiţei.

Cum bine observă autorul, când copilul este înconjurat de dragoste, el îşi poate manifestă liber forţa creatoare. Desigur, desenele Sophiei au pornit de la jocuri, de la fluturi, de la rime. Cu o sensibilitate deosebită faţă de muzică şi de cuvinte, orice poezioară îi sugera fetiţei o combinaţie de culori pe care ea, cu o carioca sau cu ce avea la îndemână, o punea pe hârtie. Cea mai bună stare a Sophiei era cea în care „se dorea bebeluş”, povesteşte autorul, atunci avea nevoie ca cineva s-o ia în braţe şi, luându-şi o pauză de desen, spunea cu toată seriozitatea „bebeluşii nu pictează”. Toate povestirile despre Sophie dovedesc înţelegerea psihologiei copilului de către prietenul şi acompaniatorul ei, Vianu Mureşan şi toate ilustraţiile – cartea este un album de artă!- sunt explicate în lumina acestei superbe înţelegeri.

În 2012, când Sophie avea trei ani, familia a hotărât să-i ia un profesor de desen. Progesul artistic al fetiţei este urmărit cu aceeaşi dragoste şi căldură de profesorul Papa Joel. Din fericire, profesorul şi-a dat seama de personalitatea artistică a Sophiei şi n-a intervenit în niciun fel în a-i schimba propria direcţie. Fiind într-o familie de intelectuali, Sophia a fost luată la expoziţii şi i s-au arătat cărţi cu reproduceri ale marilor pictori. A fost atrasă de anumiţi pictori, dar Picasso a cam plictisit-o.

Interesant este felul în care autorul ne descrie modelele alese de Sophie: „De prin iarna lui 2012, când şi-a luat mai în serios preocuparea pentru pictură, Sophia şi-a ales, desigur, modelele vii pe care dorea să le imite [….] Credeţi că au fost Chagall sau Magritte sau Miró? Nici vorba! Aceştia aveau opere splendide, însă pe ei nu-i cunostea, nu i-a văzut niciodată. [….] maeştri vii ai Sophiei erau alţii, ….Pingu, Dady Pigg şi Pimpa. Pentru că toţi trei îşi puneau bască în cap în timp ce pictau, Sophiei i-a devenit clar imediat că în asta constă secretul marelui artist, să aibă bască”. Şi aşa basca a devenit un prieten nedespărţit al Sophiei.

Autorul cărţii ne descrie reacţiile fetiţei la muzica clasică (pentru ea Vivaldi e Bibaldi, Chopin e Jobin, etc), ne relatează întrebările ei din timpul plimbărilor în parcuri şi experienţele de desene cu băţul pe nisip sau, pe trotuare, cu coajă de copac muiată în apă. Aceste fragmente din carte au o poezie unică. Cum să nu te emoţionezi când citeşti întrebarea Sophiei, după ce a aruncat pietricele în lac şi s-au făcut cercuri, „de ce nu se fac şi pătrate”?

Dacă n-aş fi întâlnit-o pe Sophie, aş fi crezut că toată cartea e o superbă poveste inventată. Dar nu, Sophie e o fetiţă realǎ, frumoasă, sensibilă şi deşteaptă, care răspunde cu bucurie întrebărilor. I-am spus că am citit cartea şi că cel mai mult mi-a plăcut pasajul în care unchiul ei şi cu ea mergeau în parc şi, dacă găseau coji de copac, ea desena cu ele pe jos. Mi-a răspuns imediat că nu poţi desena dacă nu uzi coaja de copac, pentru că nu lasă urme! Mi-a dat şi un „autograf”, un desen cu litera „S” pe el. Am intrebat-o pe mama ei unde e unchiul. Era, atunci, în Spania, dar locuieşte în România. Şi, Sophiei nu-i i-e dor de el? Cum să nu? Dar vorbesc zilnic pe Skype!

Cartea există, copilul există, n-am cuvinte să descriu bucuria pe care am avut-o citind povestea lui Vianu Mureşan şi cunoscând-o personal pe Sophie, iar ideea Ministerului Culturii de a alege un citat din carte pentru Olimpiada e excelentă.

Sophie, sǎ ştii cǎ, pe lângǎ mama, tata, unchiul Vianu şi Papa Joel, mai e cineva care te iubeşte: Veronica.

Portret Iglesias 2013

 

 

 

 

*Albumul poate fi comandat aici

Un comentariu

  1. Diana Manole says:

    Minunat copil, minunat articol! Am cunoscut-o pe Sophia in aceeasi seara cand a intalnit-o si Doamna Veronica Lerner si am simtit aceeasi bucurie. Acum, am fost fericita sa citesc descrierea inocentei unei fetite pe care viata a binecuvantat-o cu un geniu natural si o multime de oameni minunati care i-au inteles talentul si l-au hranit deopotriva cu iubire, grija de fiecare zi si cu invatatura. Acest articol plin de dragoste, admiratie, dar si inocenta mi-a reamintit un adevar fundamental: copiii sunt cea mai mare minune din viata noastra! Multumesc, doamna Veronica ca le-ati ocazia si altor oameni sa afle despre Sophia si despre importanta inocentei si a artei!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *