Contestarea canoanelor – artistice sau literare – s-a produs de cele mai multe ori în spaţii alternative, de la mici galerii sau saloane particulare tipice epocii moderne, până la spaţiul nelimitat al lumii virtuale de astăzi. De aceea, găzduirea unei expoziţii concentrate în jurul unui concept contestatar, feminismul, de către o instituţie publică de anvergură, Muzeul Naţional de Artă al României, ne produce o surpriză care sperăm că nu va rămâne una excepţională prin singularitatea ei. Surprinderea este cu atât mai mare cu cât primitoarele, aeratele şi corespunzător aclimatizatele săli de la parterul muzeului, destinate expoziţiilor temporare, contrastează cu sălile împietrite în timp, un fel de ornitorinc al discursului expoziţional, care susţin galeria de artă românească modernă. Săli supraîncălzite indiferent de anotimp, cu o umezeală de seră, cu lucrări deja vizibil afectate, cu o sporovăială sâcâitoare a supraveghetoarelor plictisite de lipsa vizitatorilor.
Expoziţia curatoriată de Valentina Iancu ne provoacă să regândim raporturile de gen aplicate artelor româneşti de la debutul secolului al XIX-lea până la încheierea perioadei interbelice, o epocă idealizată adesea şi văzută doar din perspectiva perioadei „de aur” a culturii române, lipsită de nuanţe, eşecuri şi inadvertenţe. Discursul expoziţional nu stă sub semnul egalităţii, aşa cum ar putea să pară, ci sub acela al contestării unei supremaţii masculine în artă, consonantă cu aceea politică, socială sau economică, uşor de recunoscut în România epocii, precum şi în întreaga Europă. Lectura elegantului catalog care completează expoziţia ne lămureşte pe deplin.
Credem că iniţiativa despre care vorbim merită reţinută din două puncte de vedere. Pe de o parte, reuşeşte printr-un discurs coerent să construiască o alternativă viabilă analizelor standardizate, consacrate şi scolastice asupra a ceea ce a însemnat arta românească în prima jumătate a secolului XX. Pe de altă parte, ne produce o veritabilă desfătare estetică datorită selecţiei lucrărilor, cele mai multe necunoscute unui public dedicat, aflate fie în depozitele de nepătruns ale instituţiei gazdă, fie în colecţii particulare.
Din perspectivă cronologică, cercetarea care a stat la baza expoziţiei a avut în atenţie două momente principale, prima expoziţie din 1916 a Asociaţiei artistelor plastice, instituţie datorată eforturilor pictoriţelor Olga Greceanu, Cecilia Cuţescu-Storck, Nina Arbore, şi Expoziţia internaţională de artă feminină organizată în 1938 la Bucureşti de către Ministerul Propagandei. Anii 1916 şi 1938 nu reprezintă însă limite absolute, ci doar jaloane ale unui parcurs profesional care începea timid încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi a continuat şi după 1938, până la cenzura şi controlul impuse de regimul comunist, unul doar în aparenţă sensibil la egalitatea de gen. Dacă prima expoziţie a Asociaţiei artistelor plastice reprezintă o încercare temeinică şi reuşită a femeilor artist de a-şi afirma o identitate profesională clară, Expoziţia internaţională de artă feminină de la Bucureşti, organizată din iniţiativa statului român din considerente de vizibilitate internaţională, confirmă pătrunderea şi acceptarea femeilor artist în sfera publică. Chestiune majoră, dacă ne gândim că doar în două decenii, datorită unui efort propriu, aceste artiste au reuşit să transforme, într-o măsură mai mare sau mai mică, gustul public faţă de arta lor. Poate că cel mai important semn al emancipării femeii artist este chiar această transformare care a dus la acceptarea artei lor, devenită obiect nu doar al expoziţiilor personale, ci şi parte a fenomenului colecţionismului românesc în epocă, element esenţial în asigurarea posterităţii lor.
Aşa cum pertinent observa Valentina Iancu în catalogul expoziţiei, femeile artist care s-au afirmat în intervalul menţionat au fost mult mai numeroase decât cele prezente astăzi pe simezele de la parterul Muzeului Naţional de Artă. Însă unele fie nu au trecut proba timpului datorită talentului minor care nu le-a fost favorabil, fie altele au părăsit devreme traseul creator iar prezenţele lor nu pot fi astăzi documentate.
Legislaţia antisemită adoptată în toamna anului 1940 şi exacerbarea prigoanei împotriva evreilor în timpul rebeliunii legionare au marcat ireversibil într-o manieră tragică destinele unor intelectuali evrei din România, precum pictoriţa Mina Byck Wepper, prezentă în expoziţie. Antisemitismul, în absurditatea dimensiunii sale rasiale, nu a luat în considerare diferenţele de gen.
Dacă ar fi să căutăm o trăsătură comună, din punct de vedere estetic, care adună lucrările expuse şi din alt unchi decât acela al genului autorilor, credem că aceea ar fi modernitatea lor. O modernitate exprimată nu doar cursiv şi declarativ la artiste precum Miliţa Petraşcu, Irina Codreanu, Nina Arbore, Cecilia Cuţescu-Storck, Nadia Bulighin Grossman, Maria Ciurdea Steurer sau Elena Popea dar şi la artiste care se vor simţi atrase tot mai mult către o pictură de factură mistică, cu influenţe ortodoxe, precum Olga Greceanu sau eleva sa Theodora Cernat Pop. Lucrările Olgăi Greceanu, piese remarcabile prin expresivitatea deosebită, multe dintre ele aduse din colecţia familiei, necunoscute de publicul pasionat, chiar dacă se îndepărtează prin subiect de mişcarea modernistă, rămân ancorate în nou prin maniera tratării compoziţiei.
Sculpturile Irinei Codreanu, de o eleganţă sobră şi sintetică, mărturisesc o personalitate artistică clar conturată, dincolo de influenţele brâncuşiene de necontestat dar, de multe ori, nemeritat exagerate de critica poate prea conformistă.
De asemenea, sculpturile puse în operă de Miliţa Petraşcu, unele aflate în patrimoniul Muzeului de Arte Vizuale din Galaţi, demonstrează opţiunile moderne ale artistei, jugulate din păcate după instaurarea regimului comunist ale cărui presiuni ideologice, adăugate la dificultatea păstrării unui mod de viaţă decent, au constrâns-o la acceptarea unor comenzi din partea unor lideri ai noului regim dictatorial, precum Constantin Doncea. Lucrări precum Tors, Peştele, Jeanne d’Arc, adaugă detalii de neocolit la o biografie creatoare de excepţie.
Nu ne propunem o inventariere a lucrărilor cuprinse în expoziţie. Într-o simplă alegere personală, am mai remarca două capitole ale aventurii artistice feminine pe care Valentina Iancu, cu susţinerea Galeriei de Artă Modernă Românească a MNAR, ne-a dezvăluit-o.
Nina Arbore, fiica mai mică a scriitorului Zamfir Arbore, primul istoriograf al Basarabiei în România, este prezentă cu mai multe portrete feminine şi cu un Autoportret, lucrare iconică pentru creaţia sa. Considerăm că părerea istoricului de artă Gheorghe Vida este îndreptăţită atunci când acesta considera că personajul din lucrarea cuprinsă în expoziţie sub titlul Scriitoarea Ştefania Zot(t)oviceanu Rusu este de fapt sora mai mare a artistei, Ecaterina Arbore, medic şi comunist, ministru al Sănătăţii în guvernul bolşevic al Ucrainei, asasinată din ordinul lui Stalin în 1937(apud Gheorghe Vida, Nina Arbore, Chişinău, Editura Arc, f.a., p. 12). Argumentelor istoricului de artă amintit, covorul basarabean din fundal care a aparţinut familiei Arbore, îmbrăcămintea de tip rusesc, îi putem adăuga vârsta personajului, aproximativ 45 de ani, adică anii la care Ecaterina părăsea România pentru a se dedica himerei sale. Ştefania Zottoviceanu Rusu aparţinea unei generaţii total diferite, fiind cu exact 25 de ani mai tânără. De altfel, şi lucrarea în sine este diferit datată de Gheorghe Vida, în jurul anului 1917-1920, şi nu în 1928-1929, ca în expoziţie. Este posibil, spunem aceasta cu prudenţă deoarece nu avem acces la inventarele MNAR, ca în evidenţele muzeului lucrarea să figureze sub acest titlu şi datare. Amănuntul nu micşorează cu nimic gestul inspirat de a ne oferi prilejul admirării lucrării atât de expresive a pictoriţei Nina Arbore.
După cum un prilej de bucurie este şi inserarea unui fragment din opera, astăzi aproape necunoscută, a Nadiei Bulighin Grossman, unul dintre puţinii artişti români care au experimentat cubismul la noi. Splendidele lucrări din expoziţie sunt completate de o alta, aflată într-o colecţie particulară, publicată în catalog, din păcate inversată faţă de original, portretul aceluiaşi Zamfir Arbore, o lucrare în cărbune. Biografia pictoriţei nu a putut fi documentată deocamdată şi poate cercetări viitoare vor aduce la lumină detalii ale unui destin artistic întrerupt de soartă la doar 38 de ani.
Alte artiste prezente în expoziţie sunt, pe lângă cele deja menţionate, Rodica Maniu, Merica Râmniceanu, Margareta Cossăceanu Lavrillier, Lola Schmeier Roth, Nutzi Acontz, Lucia Demetriade Bălăcescu, Margareta Sterian, Céline Emilian, Micaela Eleutheriade, Magdalena Rădulescu şi Florenţa Pretorian.
Va declanşa această expoziţie o dezbatere referitoare la modul în care se construiesc astăzi în România paradigmele istoriei şi criticii de artă? Rămâne de văzut. Oricum, un început a fost făcut.
