Debutul

Aveam patru ani şi nu ştiam să scriu. Pe vremea mea copiii nu erau precoce, astăzi de la trei ani ştiu să manipuleze computerul. Fratele mai mare se pregătea să intre la şcoală.  Eram obişnuită ca din resturile hainelor mamei să mi se facă şi mie o rochiţă. De aceea, confecţionarea pentru frate a uniformei şcolare m-a lăsat indiferentă.

Când însă i s-a cumpărat papetaria: ghiozdanul, cărţile, caietele, creioanele, gumele, hârtia de învelit, etichetele, penarul şi celelalte,  atunci am trăit tragedia de a nu avea şi eu articolele respective.  Principala ţintă a dorinţelor mele nu erau  nici cărţile, nici penarul, nici etichetele, nici hârtia de învelit, ci doar creioanele şi caietele, cu alte cuvinte cele necesare scrisului (ignorând pe atunci indispensabilitatea gumei, mai importantă decât creionul însuşi).

Îmi placea să scriu. În ciuda încercărilor mamei de a mă convinge că, din moment ce nu ştiam să scriu, nu aveam nevoie nici de creioane nici de caiete, a fost cu neputinţă să scape de gura mea, eu o ţineam una şi bună: doream un caiet şi un creion ca să scriu.  În cele din urmă mama s-a înduplecat şi mi-a dat un creion şi un caiet de aritmetică. Dar eu, aflând că acel caiet este pentru numere şi socoteli l-am refuzat categoric argumentând că am nevoie de un caiet pentru scris.

Deşi mama a încercat să-mi explice că pe caietul de aritmetică se poate nu numai scrie, dar şi desena, eu l-am refuzat cu îndârjire. Doream un caiet fără linii, să scriu ca un om mare, ca tata, care scria pe foi neliniate. Mama mi-a dat un maculator.

Mi-a plăcut nu numai pentru că nu avea linii, dar şi pentru că era mai  mare decât caietele refuzate de mine anterior. Mi-am luat mulţumită caietul şi creionul, m-am urcat pe pat şi m-am aşezat turceşte cu caietul pe genunchi şi cu creionul în mâna. M-am apucat de lucru. Nu mai conta nimica în jur. Vag de tot auzeam că mama îi arăta fratelui meu cum se învelesc cărţile şi caietele, cum se lipesc etichetele, dar toată agitaţia din cameră mă lăsa rece,  nu eram atentă decât la scrisul meu.

Am hotărât să scriu caietul în întregime, nu-mi puteam permite să pierd vremea şi să fiu atentă la ceea ce se petrecea în jur. Nu era uşor de completat un caiet întreg, gros şi cu pagini mari. Am luat pagină cu pagină, desenând cu creionul spirale şi încercând să umplu în întregime spaţiul paginii. Dacă cineva m-ar fi urmărit şi ar fi vrut să descrie cu exactitate activitatea mea ar fi folosit verbul „a mâzgăli”. Din fericire, nimănui nu-i păsa de ceea ce făceam eu.

Când am terminat, obosită de munca serioasă de a umple caietul, m-am dus la mama şi i-am arătat, mândră şi satisfăcută, manuscrisul. S-a uitat la primele foi şi a vrut să mi-l înapoieze. Am insistat să îl parcurgă foaie cu foaie până la sfârşit. Fiind preocupată de fratele meu, m-a repezit: „Ce vrei să-mi arăţi în caiet, nu vezi că l-ai umplut cu mâzgăleli? Eu ţi-am spus că nu aveai nevoie de caiet, pentru că tu nu ştii să scrii!”

Mi-am luat înapoi comoara, am privit-o pe mama cu revoltă şi, contrariată, am izbucnit: „Ba eu ştiu să scriu, tu eşti cea care nu ştii să citeşti ce am scris eu”.

Aşa a fost debutul meu în ale scrisului.

(Din volumul „Binecuvantatul prezent„, Ed. Pallas 2006)

Un comentariu

  1. Gabriela Sonnenberg says:

    Ce frumos! Copilăria e o stare de spirit unică, atât de greu de surprins în cuvinte, în logica ei crisatlină. Felicitări autoarei pentru că a reușit să ne transpună perfect în starea de plutire candidă a vârstei făgezimii! Mulțumesc și îi confirm și eu, dacă mai era nevoie: știe să scrie!!!!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *