Prin fața cimitirului, un tir cu jurnale

Întotdeauna mi-au plăcut caietele fine, cu hârtia mătăsoasă rău, chiar velurată, lucioasă foc, albă ori galben-aurie ca spicul de grâu, subţire, groasă sau puțin zgrunţuroasă, plăcută sau nu la pipăit, cu marginile netede ori zimţate. Hârtia are,orice s-ar zice, trucurile ei nebănuite. Te face să pari altul decât eşti, îţi descoperă firea ascunsă, latura de care te, de cele mai multe ori, temi. Te livrezi pe marginile hârtiei ca un nou-născut.

Caietele simple, format mic, format mare, caietele cu copertă tare, legată-n piele sau imitaţie de piele, cu copertă-n carton moale, nerezistentă, caietele de tot felul, cumpărate de pe unde apuci, din magazine specializate, papetării de cartier, fără pretenții, din supermarketuri la modă, nu că ţi-ar lipsi din casă, din birou, ci, pur şi simplu, pentru că ai o slăbiciune, e un moft,fac parte din setul acela de lucruri mărunte, pe care le adori și de care, la o adică, te poţi oricând descotorosi.

În ultima vreme, mă apropii tot mai rar de ele, le-am împins într-un dulăpior, departe, cum să nu pot ajunge cu uşurinţă la pielea lor albă, ultrafină, galbenă, colorată-n roz, verde pal sau în alte nuanţe mult mai impertinente, orbitoare, unele dintre ele, de durut ochii.

Am citit undeva că Péter Esterházy îşi scrie romanele pe caiete, le transcrie de două-trei ori şi de-abia apoi le dă la tehnoredactat. Are dactilografa lui. E de admirat, el şi alţi scriitori asemenea lui. Eu una – recunosc – nu mai am răbdare să scriu de mână. Nu că mă plictisesc, nici vorbă de aşa ceva, doar că laptopul m-a învăţat să alerg necontenit, să fiu adesea brutală în exprimare, să n-am limite, să mă joc, fără să par neapărat ridicolă. Înainte vreme, chibzuiam fiece cuvânt, mă opream cu veneraţie în faţa lui şi-l cântăream. Acum, tot mai des, cuvintele mi-o iau înainte şi le mulţumesc din suflet, gândesc parcă în locul meu, sunt purtătorii mei de lance, au evoluat şi ţin piept realităţii într-un mod admirabil. Degeaba mă supăr pe ele, rost să mă întorc la caietele mele prăfuite şi să le îmblânzesc cu un zâmbet nu mai e. Tânjesc după mirosul de hârtie, de celuloză, după mirosul de cerneală proaspătă sau uscată, de creion, de radieră. Toate mirosurile acelea inconfundabile sunt acolo, într-un fișier subțire, pe care l-am numit recent și mult prea savant, Instrumente descris. Computerul nu miroase. Greşesc, la început, când l-am cumpărat, puţea a plastic de proastă calitate, ca şlapii ăia chinezeşti, cumpăraţi din bazar, dar nu a durat mult, după vreo două zile nu mai simţeam nimic. Computer inodor.

Caietele m-au ajutat să scap de frică. Mototolită, făcută ghemotoc, luam frica în vârful peniţei şi o înghesuiam în măruntaiele caietului. Închideam, apoi, caietul cu putere. A doua zi, când îl deschideam, frica era aplatizată, stoarsă de vlagă, ca o muscă zdrobită, prinsă la înghesuială, când se aștepta mai puțin. De fapt, nu mai era frica mea. Am transferat-o, am reuşit să fac asta, un lucru minunat, de acum pot începe să cred în frumuseţea vieţii, în tainele ei, în dimineţile senine, în puterea firii şi a imaginaţiei, de acum pot urca pe munte cu rucsacul gol, nu mai am nevoie de greutăţi inutile, haine de schimb, pantofi, trusa de prim-ajutor şi cea de toaletă intimă, nu mi-e frică de ziua de mâine, vorbesc foarte serios, şi, dac-ar fi să cad în prăpastie, sunt sigură că salvamontiştii veghează pe aproape, vor afla de mine şi nu vor întârzia să apară, dacă-mi voi rupe vreo coastă, vreun picior sau vreo mână, toate rudele vor veni la spital să mă viziteze, nu voi fi tristă, nici frică nu-mi va fi, căci, a doua zi de la internare, voi ieşi pe picioarele mele. În ghips, dar pe picioarele mele.

 

***

 

Îmi amintesc și acum bucuria de a reține și nota impecabil cuvintele, pe foi apăsat lineate, întotdeauna. Aproape sacra, maniaca lor caligrafiere, monotona lor transcriere, benedictină apucătură. În acele clipe, între autor, cartea acestuia și cititor se crea o indescriptibilă punte. Dincolo de timp. Dincolo de reguli. Tot așa procedam cu lecturile, nu doar cele obligatorii, bifate peste vară. Le treceam sârguincios pe foile caietelor virgine. Era o bucurie să văd cum ideile scriitorilor citiți treceau, cu vorbele noastre, împiedicate, târându-se inestetic, uneori, pe foi care păreau din ce în ce mai vii. Această bucurie a dispărut. Lecturile vin și trec, de la o vreme, asemenea trenurilor într-o gară, sirena șuieră prelung, însă nimeni nu mai este tentat să redeschidă, peste ani, caiete din sertare înțepenite-n mucegai, nimeni nu mai stă să miroasă, pe îndelete, cerneala scursă firav, abia înscrisă în porii paginii.

Și mai erau celelalte caiete, tot sacre, pentru unii, jurnalele, sediul secret al tuturor sentimentelor adolescentine, cu frunze de tei și flori de liliac, presate cuminte, cu desene sau decupaje stângace, de prin reviste obținute pe sub mână, cu recuperarea zilei, a minutului infam de iubire, cu traversarea neghidată a oceanului de simțiri.

Dacă toate acele jurnale s-ar publica într-o zi, tipografiile și-ar epuiza stocurile de hârtie, editurile n-ar mai putea să funcționeze normal și, cu siguranță, ar da faliment, s-ar închide biblioteci din lipsă de spațiu pentru depozitarea miilor, sutelor de mii de cărți rezultate din publicarea jurnalelor scrise, cu patimă, de adolescenții care, acum, se sprijină de-un baston din lemn de paltin, cu inscripții fin argintate. S-ar bloca circulația pe arterele principale din oraș, agenții n-ar mai face față, ne-am îngropa cu toții în tone de file umplute cu lacrimi, angoase, întrebări fără răspuns, proaspăt ieșite de sub tipar, frumos legate, cu coperta de-un roz indecent, unanim acceptat. Redactorii de carte, de bună seamă, nu vor fi schimbat nimic din concepția inițială, pentru a nu deforma stilul acela genuin, al jurnalului adolescentin.

 

***

 

Artera principală, ce duce spre cimitir, a fost, totuși, deblocată la timp. Cinci polițiști purtau pe brațe un sicriu peste care privitorii de pe margine aruncau, în semn de respect, file rupte cu mare grijă din jurnal. Până-n poarta cimitirului, jandarmii au fost îngropați în mulțimea de notații ale unor zile de foarte mult timp apuse. Dimpreună cu ei, privitorii de pe margine și sicriul s-au pierdut în marea de texte caligrafiate frumos. Până la groapă, mai aveau de parcurs fix 89 de pași. Din păcate, cioclii, la cererea primarului, au fost nevoiți să sape o altă groapă, mai aproape de poarta principală a cimitirului, care, pentru moment, nu se mai vedea nici ea. Tocmai trecuse un tir cu jurnaleprin fața cimitirului. Șoferul făcea semne disperate cu mâna în direcția jandarmilor care purtau încă, în disperare, sicriul cu litere nevăzute. Așa se încheie povestea filelor de jurnal scris înainte de ’89, în blocuri comuniste, cu vedere optimă la intersecțiile viitorului. Passim.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *