Care sunt CARTEA & FILMUL vieţii dumneavoastră?
Ioana Pârvulescu, Adriana Babeţi, Andrei Cornea, Ruxandra Cesereanu, Rodica Culcer, Ioan T. Morar, Dan C. Mihăilescu, Daniel Vighi, Daniela Raţiu, Cătălin Avramescu, Marian Zulean, Vitalie Ciobanu, Madeea Axinciuc, Vladimir Tismăneanu, Martin S. Martin, Radu Pavel Gheo, Silviu Rogobete, Liana Alexandru, Andrei Oişteanu, Lavinia Stan, Florin Toma, Cornel Ungureanu, Cristian Presură, Tudor Călin Zarojanu, Simona Constantinovici, Robert Şerban, Cornel Mihai Ungureanu, Dragoş Paul Aligică, Ilie Gyurcsik, Sorin Bocancea, Radu Vancu, Alexandru Gussi, Radu Paraschivescu, Angelo Mitchievici au acceptat să răspundă provocării acestei anchete culturale marca LaPunkt. Le mulţumim pentru amabilitate şi pentru disponibilitate.
O anchetă realizată de Cristian Pătrăşconiu.
Ioana PÂRVULESCU (scriitoare, profesor universitar)
Cu riscul de a mă repeta, răspund că pentru mine cel mai mare scriitor este viaţa, aşadar cartea vieţii mele este însăşi biografia mea. Sper din toată inima ca viaţa să fie o scriitoare bună, în ambele sensuri ale cuvântului (adică valoroasă şi bună la suflet), să nu irosească hârtia cărţii destinului meu şi să-i scrie un sfârşit cumsecade, liniştitor. Mă bucur că există personaje bine conturate şi întâmplări pasionante în cartea asta încă neterminată, deşi, pe de altă parte, m-aş fi putut lipsi de episoadele crâncene prin care m-a obligat să trec ca personaj principal. (Fiecare dintre noi e personaj principal în propria poveste, oricât de măruntă, banală, nesemnificativă ar fi ea).
În privinţa filmului vieţii, răspunsul este acelaşi, doar că scriitor trebuie înlocuit cu regizor. În acest al doilea caz eu însămi m-aş vrea o actriţă bună, care să nu facă de râs filmul propriei vieţi.
Adriana BABEŢI (eseistă, profesor universitar):
Nu pot tranşa. Dacă ar fi să mă refer la toate textele scrise pe lumea asta, cartea vieţii nu poate fi pentru mine decât Cartea. Sau mai exact, în traducere, Cărţile. Dar dacă intră în discuţie doar beletristica, pentru că răspund anchetei fix de 8 martie, aleg Memoriile lui Hadrian, ca să îi aduc un omagiu Margueritei Yourcenar (căreia, între noi fie vorba, nu-i păsa câtuşi de puţin de Ziua femeii şi nici de omagii). Dacă aş fi răspuns în 7 sau 9 martie, aş fi ales În căutarea timpului pierdut.
Cât despre film… Cred că rămân la Fragii sălbatici de Ingmar Bergman.
Andrei CORNEA (eseist, publicist, profesor universitar):
Cartea vieții mele? O, aproape imposibil să aleg! Fiindcă, depinde de unde mă așez, pentru a spune astfel – în fotoliu, în pat, la birou, ca să nu zic pe plajă, ori în tren. Și apoi depinde și de perioada cînd mă așez unde mă așez: la 13, la 23, ori la 63 de ani. Cum să faci ierarhii atotcuprinzătoare cînd schimbi totul, inclusiv pe tine însuți?
Formativ, m-a marcat multă vreme o carte minunată, veche de peste 150 de ani, pe care am descoperit-o într-un anticar, pe cînd eram student: „Cetatea antică”, a lui Fustel de Coulanges. Fără ea, nu știu dacă aș fi devenit soiul de clasicist care sunt. După 1989 am citit ”Originile totalitarismului” de Hannah Arendt. Am recitit-o nu demult: O minunăție, o capodoperă sub toate aspectele! Fără ea nu știu dacă aș fi făcut carieră de comentator politic, sau oricum, ea ar fi arătat astfel. Dar în general, un anumit impuls de a uni filosofia cu reflecția politică mi-a fost inspirat de acolo, așa cred.
Dar să dăm și literaturii ce-i al ei: pe la 24 de ani am fost fascinat de „Doktor Faustus” al lui Thomas Mann, dar puțin impresionat de „Casa Buddenbroock”. Acum cîțiva ani, ierarhia mea s-a schimbat. E amuzant ca spre bătrînețe să iubești mai mult cartea tînărului de 26 de ani decît pe aceea a vîrstnicului!
Și apoi, indiscutabil, Biblia, în traducere și, cu privilegiul de a o citi în original: iar aici, iarăși greu, greu de ales între cărțile ei, și totuși fiindcă sunt silit, iată aleg o proză magnifică, scurtă de cîteva pagini, unde, împotriva tuturor așteptărilor și tradițiilor, intransigența e a omului și căința a lui Dumnezeu: „Cartea lui Iona”.
Și fiindcă trebuie să punem punct și să dăm Cezarului ce-i al lui și lui Platon ce-i al Cezarului – o carte de citit și recitit oriunde și oricînd – la birou, în tren, ba chiar și la plajă – capodoperă fără egal de filosofie și de literatură, unite indisolubil: „Banchetul”.
Cît despre „filmul vieții”, după toate cărțile astea, nu mai îmi vine acum a face alegeri. Poate încerc într-o altă viață…
Ruxandra CESEREANU (scriitoare, profesor universitar):
Povestea pasiunii mele fatale pentru romanul Maestrul şi Margarita de Mihail Bulgakov începe în 1981, pe când aveam optsprezece ani şi eram studentă în anul I la Facultatea de Litere din Cluj, secţia română-spaniolă. Proaspăt ajunsă la facultate, m-am adaptat repede şi cu frenezie la colegii mei causeuri şi năstruşnici, citiţi şi raisonneuri, şi făcând schimb de impresii de lectură unii cu alţii am ajuns astfel să aflu despre un rus numit Mihail Bulgakov şi capodopera sa ce trata istoria unui maestru nebun dar iluminat şi a unei vrăjitoare mântuitoare. Ah, da, era cât pe ce să uit, romanul povestea şi despre o trupă de ghiavoli hâtri care se scoborau în Moscova şi făceau o droaie de isprăvi şi farse faţă de muritorii atei ai capitalei sovietice. Şi mai era vorba şi despre o evanghelie ciudată. Susţinătorul înfocat al acestui roman era unul din colegii mei de la spaniolă, Corin Braga, cel care, de altfel, să devină bărbatul şi partenerul meu de viaţă. Destul de înciudată că eu nu auzisem despre romanul cu pricina, l-am împrumutat chiar de la ultrafanul său bulgakovian şi am citit romanul nu pe nerăsuflate, ci cu o curiozitate şi voluptate pe îndelete, de devoratoare de poveşti şi de lumi magice. Aceasta avea să fie cartea (de citit a) vieții mele – cartea magică, soteriologică, etică. Cred că am recitit-o, poate, de o sută de ori.
Nu am un singur film preferat. În topul meu personal, pe primul loc se găsesc la egalitate – Amarcord (Federico Fellini), Nostalghia (Andrei Tarkovski), Cerul deasupra Berlinului (Wim Wenders), Față către față (Ingmar Bergman). Și ar mai fi.
Rodica CULCER (publicistă, eseistă):
Am avut nevoie de mulți ani de zile ca să încep să înțeleg ce înseamnă să fii răspunzător pentru toți și pentru tot. Starețul Zosima a pus în fața adolescentei ce eram la prima lectură a Fraţilor Karamazov un standard prea înalt. Dar în final, când Alioșa Karamazov le împărtășește băieților adunați la înmormântarea lui Iliușa taina comuniunii în dragoste, am știut că voi reveni la acest roman. Când l-am recitit, l-am iubit și mai mult pe Alioșa, care încerca să pună stavilă păcatului și suferinței izvorâte din lipsa de iubire, și am înțeles, de la Părintele Zosima, că „suntem plante ale căror seminţe Dumnezeu le-a luat din altă lume”, iar drama familiei Karamazov este expresia rupturii fundamentale dintre om și Dumnezeu. Am mai trăit niște ani, am mers, „pe firul apei” în amonte, citindu-i pe stareții de la Optina, apoi cât am putut din Filocalie și din Părinții Bisericii – și m-am întors la starețul Zosima și la Alioșa Karamazov, ca să le dau din nou dreptate: dragostea creștină este mai complicată decât o simplă efuziune sufletească, și o dobândești cu greu „cu o muncă îndelungată şi după o lungă durată de practică zilnică, pentru că nu trebuie să iubim numai pentru o clipă întâmplătoare, ci pentru totdeauna.” Și am început să-i iubesc pe toți frații Karamazov, mai ales pe Ivan și pe Dimitri, atât de chinuiți de propriile lor neputințe și fantasme, atât de umani! Așa am călătorit de-a lungul vieții cu Dostoievski, iubindu-i pe Mâșkin și pe Karamazovi, părăsindu-i doar pentru a mă întoarce, după propriile pătimiri, și a-i înțelege mai bine. Nu cred că această călătorie împreună s-a terminat și anticipez deja bucuria viitoarei reîntâlniri.
Filmul vieții nu există – deși am văzut multe filme bune. Eu sunt un om al cărții. Ca jurnalistă însă mărturisesc că rezonez pe deplin cu suferințele lui Edward R. Murrow din Good Night, and Good Luck și că nu pot uita nici Z, nici L’Aveu, după cartea lui Artur London, ambele realizate de Costa-Gavras, căci ce expresie mai elocventă avem a acțiunii diavolului în istorie decât dictatura și represiunea?
Ioan T. MORAR (scriitor):
Pentru cartea preferată lucrurile sînt mai ușoare. Îmi este clar că pe primul loc (și celelalte locuri nici nu le mai cereți) în topul meu personal este Iosif și frații săi, de Thomas Mann. E o carte pe care am încercat și am început să o citesc de vreo două ori, dar m-am oprit după prima, respectiv a doua sută de pagini. Abia a treia oară am reușit să intru în spațiul extraordinar al acestei epopei. Adaug circumstanța agravantă că am avut șansa de a decoperi locul în care Thomas Mann a scris o parte din acest roman, Sanary sur Mer, la vreo douăzeci și ceva de kilometri de La Ciotat, unde am ales să locuiesc în ultimul timp. Am cumpărat mai multe exemplare din carte și le-am oferit unor prieteni foarte apropiați care au găsit și ei că ne aflăm în fața unei capodopere singulare.
Cît despre film, aici e mai complicat. Dacă filmul pe care l-am văzut de cele mai multe ori se califică drept filmul preferat, atunci eu voi trece la această parte a întrebării Dvs. Binecuvîntați animalele și copiii, pe care l-am văzut, în adolescență, de cinci ori. Desigur că ar fi multe altele, greu de departajat. Printre ele, Călăuza lui Tarkovski.
Dan C. MIHĂILESCU (scriitor, realizator de emisiuni TV):
Toate cărţile de înţelepciune pe care le-am citit, de la Ecleziast, şi Marcus Aurelius, până la Pascal, Montaigne şi Cioran mi s-au focalizat în stoicismul din Memoriile lui Hadrian, de Marguerite Yourcenar, cea mai convingătoare lecţie de bună resemnare din câte am citit vreodată, exemplară deopotrivă pentru ars vivendi şi ars moriendi.
Poate-i exagerat spus „filmul vieţii”, de vreme ce – maniac al teatrului fiind – filmele m-au lăsat mai întotdeauna rece. Ce-i drept, niciodată nu am înţeles ce m-a făcut să văd de patru ori Once upon a time in America.
Daniel VIGHI (prozator, profesor universitar):
În biblioteca din copilăria mea târzie am dat peste o carte cu un nume straniu și delicat (nici nu știam, pe atunci, cam ce anume ar putea fi asta, eram prin clasa a șasea, la școala generală din Lipova, cartierul Radna). Cartea stătea anonimă printre altele, din seria interbelică a submarinului galben sau aceea pe nume Fox – romane cu titluri cât se poate de ațâțătoare: Copilul cu două mame, Papesa Ioana sau Fața mea îngrozește – spovedania unui mutilat de război. Printre ele, o carte cu titlul La umbra fetelor în floare în seria Biblioteca pentru toți. Mărturisesc atracția pe care am simțit-o pe loc față de ciudățenia aceea, cu o copertă pe care plutea hieratic o fată cu părul negru, despletit, la concurență cu frumosul (pentru mine, atunci) roman proletcultist Dunărea revărsată a lui Radu Tudoran în care personajul negativ își făcea cruce în cerul gurii cu limba, în deplinul meu dispreț pentru reacționarismul său mistic. Am încercat, atunci, să citesc La umbra fetelor în floare a unuia pe nume Marcel Proust, am răzbit preț de câteva zeci de pagini, am rămas cu gustul lentorii, cu acela al unei dimineți cu flori de caprifoi și regina nopții umede de rouă. Și cam atât. Am revenit, peste ani, și am străbătut în ritmuri epice, originale, franțuzești, toată minunăția aceea peste care am dat din întâmplare în biblioteca de altădată, pierdută anonim întră foxuri și alte cele. Frumusețea desăvârșită pe nume À la recherche du temps perdu se isprăvește, ca un fluviu în deltă, prin balul cel de pe urmă din Le Temps retrouvé care aduce miraculos cu altul, din romanul Ghepardul al lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, transfigurat cinematografic de regizorul Luchino Visconti și prin purtarea de grijă a răpitor de frumoșilor juni Alain Delon și Claudia Cardinale, însoțiți patern de Burt Lancaster.
Cât despre film, tot de pe atunci am amintiri care mi-au stabilit un maximum de frumusețe, chiar dacă, pentru unii, n-o fi chiar așa : locul reveleației frumosului – sala de cinema (căruia i se spunea prin Ardeal mozi, în fel unguresc) cu scaune din placaj mângâietor, cu dușumele din lemn care îmbrățișau spectatorii cu mireasma lor vagă de motorină. Filmul era perfect, muzica era perfectă, unul fluiera așa de fain că-ți rupea inima, decorul era dintr-o lume divină, presărată cu nisip fierbinte și cactuși înalți, actorul privea la noi și la dușmanii pe care-i găurea cu gloanțe cu un meșteșug desăvârșit, cu o privire, mamă doamne dacă am mai văzut așa ceva, eram topit de felul în care privea, misterios, cu o bărbăție la care am visat atunci și toată viață, cu o barbă faină de golan nedormit, apoi replica finală, când sub ponchoul acela așa de din altă lume ascundea o placă din oțel și vocea aceea imperturbabilă, îndemnându-și nevrednicul dușman în piața goală a orășelului din Vestul îndepărtat : ”în inimă, Ramon !!”, ironizându-i credința că așa, numai așa, poate fi ucis competitorul, apoi răpăiala de gloanțe și muzica, fluieratul acela care mă va urmări toată viața, și feciorul-bărbat pierind în arșiță printre cactuși înalți. Minunăția se numea Pentru un pumn de dolari. Regia : Sergio Leone. Muzica și fluieratul acela inimitabil, răscolitor și bărbătesc, fu creația lui Ennio Morricone. Îm schimb, trabucul stins din colțul gurii lui Clint, ponchoul care ascunde frumusețea de pistoale, fluieratul și cactușii aparțin istoriei.
Daniela RAŢIU (scriitoare, publicistă):
E mai ușor să faci topuri decât să spui o singură carte sau un singur film care ocupă locul I într-un clasament personal. Simpla întrebare îți declanșează cărțile, autorii, filmele, paragrafele, imaginile, sunetele, muzica, stările, pe care le porți cu tine, zestrea ta inefabilă. Cum poți să te decizi să alegi dintre Sabato, Borges, Henry Miller, Oscar Wilde, Canetti, Dostoievski, Mario Vargas Llosa, Gabriel Garcia Marques, Philip Roth sau Andrei Makine, Sylvia Plath, Virginia Wolf, Amos Oz, Allen Ginsberg, Ian McEwan, Ezra Pound. Și numele astea declanșează alte nume și alte cărți. Să te oprești oare asupra ”Jurnalului fericirii” a lui Nicolae Steinhardt, la care te întorci adeseori?! La filme e și mai greu pentru că ele au intrat în viața ta cuvânt dublat de imagine, de muzică, de sunet. Pentru că te urmăresc deopotrivă alb-negrul filmelor vechi de la Citizen Kane, Hoții de biciclete, la Casablanca, filmele lui Hitchcock, sau Cui îi e frică de Virginia Wolf?, Lolita, Vă place Brahms?, Absolventul, sau mai apoi filmul rusesc, cel francez, dar și Călăuza. Cum să uiți de Toți oamenii președintelui, clasicul The Network, Vânătorul de cerbi, Sophie s choice (toate filmele cu Meryl Streep), Taxi Driver, Moromeții, sau Lista lui Schindler, Orele, La Vita e Bella, Doubt, Capote, Talentatul domn Ripley, La Grande Belleza sau Youth. Nu știi la cine să te oprești. În concluzie chiar și acum terminând fraza mi-au revenit în minte alte filme, alte cărți, iar tot ce am enumerat nedreptățește tot ceea ce nu am enumerat.
Cătălin AVRAMESCU (eseist, profesor universitar):
De Providentia a lui Seneca. Am citit-o într-o bibliotecă veche din Germania. Era seara tîrziu şi eu rămăsesem singur între rafturile cu cărţi. Am plîns lîngă paginile acelea. “Aurul se căleşte în foc, omul bun în nenorocire”.
La filme nu prea mă uit – nu cu un ochi avizat, în orice caz. “Batman Returns” (1992), regizat de Tim Burton, cu Michael Keaton, Michelle Pfeiffer, Christopher Walken si Danny DeVito, este surprinzător de interesant din punct de vedere simbolic.
-Batman: What do you want?
-The Penguin: Ah, the direct approach. I admire that in a man with a mask.
Marian ZULEAN (profesor, expert în politici publice şi studii de securitate):
Aș putea afirma că nu sunt omul unei singure cărți sau al unui singur film! Dar, privind retrospectiv, am avut câte o carte sau un film care mi-au marcat viața, la un moment dat, și m-au făcut să iau decizii cruciale.
Îmi amintesc faptul că, fiind nepot al unei familii de preoți ortodocși, am citit Biblia la vârsta de șapte ani, ca pe abecedar. La vârsta adolescenței m-au marcat cărțile lui Karl May (Winetou)dar și filme de acțiune, precum Rambo, care m-au făcut să aleg liceul militar, în loc de liceul pedagogic.
Ulterior, am avut o experiență interesantă citind ”Micul prinț” și ”Zbor de noapte”,scrise de Antoine de Saint-Exupery. Momentul de răscruce a venit, puțin înainte de 1989, când fusesem propus, alături de colegii cu cele mai mari medii din promoția Școlii militare ”Nicolae Bălcescu”, să devin membru de partid. La festivitatea colectivă, pe scenă, juriul m-a întrebat dacă există vreo personalitate-model pe care aș vrea să o copiez. În loc să spun, cum era de așteptat, că (acea personalitate) este tovarășul Nicolae Ceaușescu eu am spus ca, da,am un model, și acela este pilotul-filosof Antoine de Saint-Exupery. S-a lăsat tăcere, așa că am fost respins și dat în grijă unui coleg să fiu re-educat! În ultimii ani am citit, mai degrabă, literatură profesională pe teme de sociologie, studii strategice, foresight sau politici publice. În acest moment citesc cu nesaț literatură istorică și politologică, ultima carte citită fiind ”Memoriile colonelului Lăcusteanu” și, am pus deoparte, cartea ”Diavolul în istorie”, a lui Vladimir Tismăneanu și ”De ce eșuează națiunile”, a lui DaronAcemoglu și James Robinson.
Nici în domeniul filmelor nu am un singur film al vieții dar am câteva filme pe care le revăd cu drag de mai multe ori. În această categorie pot enumera filme mai vechi, precum Catch 22, 12 AngryMen, Bitter Moon, AnalyzeThissau The twenty-fifthhour (cu Anthony Quinn).
Vitalie CIOBANU (scriitor, redactor-şef al revistei „Contrafort” din Republica Moldova):
Există cărți și filme care m-au marcat puternic în anumite momente ale vieții și această emoție reverberează în mine şi azi. „Deșertul tătarilor” de Dino Buzzati este o asemenea carte. Am citit-o prima dată în anii studenției și am recitit-o mai târziu, la o vârstă matură. Un roman de o fascinație sumbră, insidioasă, irepresibilă. Așteptarea evenimentului special care nu mai vine într-o garnizoană izolată în munți, dedicată unei misiuni. Ce vine în mod sigur însă este erodarea vieții, pierderea treptată a legăturilor cu lumea, cu cel care ai fost și pe care l-ai sacrificat în numele unei utopii, al unui vis absurd. Am avut mereu senzația că este vorba de mine și am evitat să recitesc, ulterior, „Deșertul tătarilor” (poate pentru că trăiesc la marginea lui), de parcă m-aș teme să-mi întâlnesc destinul și să-l privesc în ochi.
„Stalker/Călăuza” lui Andrei Tarkovski îmi dă aceiași fiori. Am parcurs de mai multe ori calea metafizic-existențială a eroilor săi, atmosfera aceea post-apocaliptică, numai bună să-ți pui întrebări fără răspuns, muzica excepțională a lui Eduard Artemiev, imaginea, dialogurile, sunetul interminabil și șfichiuitor al drezinei… Am îndrăgit de-atunci spațiile delabrate, zonele dezafectate, locurile părăsite, fantomele unei umanități pierdute, care se regăsesc și în singurul nostru basm filozofic și „pesimist” – Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.
Madeea AXINCIUC (eseistă, profesor universitar):
Nu pot vorbi despre ‘o carte a vieții’ sau despre ‘un film al vieții mele’. Ar fi prea mult. Absolutul se dezvăluie doar în marginea lucrurilor.
Fără să includ între cărți Biblia, care este precum pâinea, aş aminti două titluri: Cartea despre Dao şi putere (Dao De Jing), de Lao zi, şi A hundred verses of advice, de Padampa Sangye, traducere şi comentaru de Dilgo Khyentse Rinpoche. Ambele lucrări ne aduc mai aproape de natura lucrurilor.
În privința filmului, îmi vine acum în minte Door to Door sau Viața unui comis-voiajor – un film care ne aminteşte, încă o dată, că măreția şi împlinirea omului sunt simplitatea, naturalețea şi iubirea.
Vladimir TISMĂNEANU (eseist, istoric al comunismului, profesor universitar):
Este practic imposibil să găsesc o carte şi un film. Sunt vulpe, nu arici, ca să reiau faimoasa dihotomie propusă de Isaiah Berlin. Dar haide să o luăm altfel, dacă ar fi să vină un nou potop, cum scria cîndva Monica Lovinescu, ce carte aş alege. Probabil că Demonii lui Dostoievski. Este romanul total, deopotrivă estetic şi psihologic. Se situează emblematic în zona răscrucilor însîngerate despre care vorbea marele critic american Lionel Trilling, acolo unde literatura şi politicul se intersectează. Cît despre film, aici chiar sunt în încurcătură. Să zicem Beckett cu Peter O’Toole şi Richard Burton, doi dintre actorii mei favoriţi. Din nou, e totul acolo: tragedie, ciocnire de orgolii, pasiuni, emoţii, credinţe, loialităţi şi trădări. Prin urmare, vorbeşte despre condiţia umană sau despre ceea ce Unamuno numea sentimentul tragic al vieţii. Îmi asum alegerile. Dar, încheind, îmi vin în minte Ciuma lui Camus şi Andrei Rubliov-ul lui Tarkovski…
Martin S. MARTIN (medic chirurg, scriitor):
Cam în jurul vârstei de 20 de ani am început să iau parte la jocurile de societate Ce carte, film, piesă muzicală ai alege dacă ai şti că vei trăi vreme îndelungată pe o insulă pustie?
Şi atunci, ca şi acum, alegerile mele au rămas aceleaşi: cartea Mihai Eminescu –Poezii, Editura pentru Literatură, 1969 şi filmul La Dolce Vita (1960, Regia: Federico Fellini; Scenariul: Federico Fellini, Ennio Flaiano, Tulio Pinelli, Pier Paolo Passolini; Operator: Otello Martelli; Montajul: Leo Catozzo; Muzica: Nino Rota)
La plecarea mea din ţară, ştiind că încep un drum fără întoarcere, am pus în portbagajul maşinii volumul de versuri al marelui poet şi un volumaş miniatural cu acelaşi conţinut. Astăzi sunt amândouă foarte uzate, nu se mai ţin în cotor şi foile au pornirea să zboare în toate direcţiile. Pentru că, în viaţa unui emigrant, versurile eminesciene joacă un rol foarte special, ai nevoie de ele de foarte multe ori şi sunt cea mai rapidă cale de a restabili contactul cu acea parte a vieţii care rămâne românească.
La Dolce Vita nu are o singură poveste ci mai multe. Cea principală este sfâşietoarea disperare a lui Marcello Rubini, un individ superior prin inteligenţă şi talent, care trece, mascându-şi tristeţea lucidă, prin lumea zgomotoasă şi agitată care-l face să trăiască întâmplări din care înţelege superficialitatea iubirilor, isteria religioasă, depravarea contagioasă, erotismul dezamăgitor, ratarea profesională, depresiunea sinuciderii, înstrăinarea de părinţi, topirea tinereţii şi împosibilitatea de a te mai apropia de inocenţă. Poveşti spuse cu mare măiestrie, cu imagini de neuitat, cu un ritm care-ţi taie respiraţia şi cu o muzică de geniu.
RADU Pavel Gheo (scriitor):
Cartea la care cred că o să mă raportez toată viaţa şi pe care o s-o recitesc de cîte ori o să am ocazia e Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov. Mi se pare romanul perfect – sau aproape de perfecţiune – din nenumărate motive: o carte care poate fi citită cu plăcere la mai multe nivele, de cititori cu grade diferite de cultură, şi în care încă mai descopăr lucruri.
Doar că un film anume, un film care să mă fi marcat definitiv, n-aş putea numi. Poate fiindcă sînt mai degrabă spectator amator decît avizat. Şi îmi schimb opţiunile în funcţie de cine ştie ce interes sau toană de moment. Acum, dacă ar fi să numesc unul, aş spune: Underground, filmul lui Emir Kusturica din 1995. Nu garantez însă că luna viitoare aş răspunde la fel.
Silviu ROGOBETE (teolog, diplomat):
Filmul vine imediat în minte: Dead Poets Society, cu memorabila întrebare: „what is your verse?” Cît despre carte, salvarea vine prin Sfânta Scriptura … pentru că dincolo de ea, bătălia este foarte mare pentru un prim loc! Dacă vei insista însă a ma opri la o singură carte, cred că la acest moment al vieţii aş opta pentru „Immortal Longings” a lui Fergus Kerr!
Liana ALEXANDRU (publicistă, realizatoare de emisiuni TV):
E cartea pe care am citit-o dintr-o respirație, pe care am recitit-o ca și cum n-am știut niciodată de ea, cartea pe care aș lua-o cu mine dacă ar exista și o altă lume. E ‘Cronica unei morți anunțate’ a lui Gabriel Garcia Marquez, un elogiu adus vieții cu un condei genial, care țâșnește în pagină ca sângele eroului care va muri. Ori de câte ori o recitesc, trăiesc convingerea că Santiago va supraviețui. Iar filmul care mi-a tulburat interpretările a fost Shutter Island, a lui Martin Scorsese. Tot parcursul lui e o frământare, cauți cu fiecare mutare în scenă nebunul și, când crezi că l-ai găsit, începi să te îndoiești de tine. La final, nu mai cauți în film, te răscolești pe tine, cu întrebarea lui Scorsese în cap: E mai bine să mori ca un om sau să trăiești ca un monstru? Eu cred că aceasta e măsura unei opere de artă: cât de tare de tulbură? Și cât timp după ce te-ai despărțit de ea, încă te bântuie?
Andrei OIŞTEANU (cercetător, istoric al religiilor şi mentalităţilor):
Nu ştiu dacă pot numi chiar „cartea/filmul vieţii mele”. Mă intimidează o astfel de alegere solemnă. Dar cred că pot să încerc să numesc una dintre cele mai bune cărţi pe le-am citit (Un veac de singurătate, de Gabriel Garcia Márquez) şi, respectiv, unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut (Amarcord, scenariul şi regia de Federico Fellini). Spun aceste două opţiuni ceva despre mine? Cu siguranţă că da. În orice caz, observ că atât cartea cât şi filmul au fost create în timpul tinereţii mele, când gusturile mele erau destul de mature, dar încă în formare: în 1967 (când aveam 19 ani) şi, respectiv, în 1973 (când aveam 25 de ani). E un răspuns „posibil”, nu „definitiv”. Probabil ca la alte anchete similare am dat alte răspunsuri.
Lavinia STAN (eseistă, politolog, profesor universitar):
Cartea şi filmul vieţii mele? Aş putea numi cîteva, dar realitatea este că viaţa mea curentă este marcată mereu de următorul proiect de carte pe care îl am pe masă. Ca student doctorand – „Making Democracy Work” a lui Robert Putnam m-a influenţat teribil şi încă vorbesc despre ea studenţilor mei. „The Lives of Others”, filmul german care a cîştigat premiul Oscar acum cîţiva ani, este, de asemenea, o prezenţă constantă în fiecare an în cursul meu de transiţional justice. Deşi un caz fictiv, este înţeles de studenţi mai mult decît toate explicaţiile pe care le ofer eu.
Florin TOMA (prozator, publicist):
E riscant, e ca un foxtrot dansat pe sârma memoriei, e dochereală absurdă să fi cărat în spate, de-a lungul vieţii, mii de saci cu imagini, parfumuri, strigăte de extaz şi recluziuni melancolice, iar din ei să extragi doar un pumn de amintiri şi senzaţii. Apoi, la urmă de tot, fiindcă îl respecţi pe cel care te anchetează, să scoţi de acolo numai una singură. E nedrept, e inuman şi e necinstit. De pildă, dacă aş spune că „Spuma zilelor” de Boris Vian e cartea vieţii mele, poate că aş nedreptăţi „Război şi pace„, „Muntele vrăjit„, „Un veac de singurătate” sau „Marele Gatsby” (şi asta, doar aşa, la o primălinsoare a neuronului valid!). Dar rămân la convingerea că Boris Vian a scris „Spuma zilelor” pentru mine. Cu filmul, stau mai prost. Nu că n-am văzut filme extraordinare în această unică viaţă, dar nenorocirea e că le-am uitat! Astfel încât, dacă nu vă supăraţi şi nu puneţi la inimă observaţia meabisturioasă cum că Hollywood-ul este o maşinărie de cretinificat minţile, rămân la „Reconstituirea” lui Lucian Pintilie.
Cornel UNGUREANU (critic literar, istoric literar, eseist, profesor universitar):
Care sunt cărţile, cred că ar trebui pusă întrebarea. Fiecare vârstă a avut, pentru mine, cărţile ei. A fost Aşa s-a călit oţelul, apoi Cireşarii, apoi La Medeleni. Apoi Ana Carenina, Divina Comedie, Hamlet, Furtuna, Doktor Faustus. Moartea lui Virgiliu. Acum re- citesc Amintiri, vise , reflecţii de C.G.Jung, consemnate şi editate de Aniela Jaffe. Recitesc. De fiecare dată când am citit-o am bănuit că poate fi un îndreptar: uite ce frumos poţi să îmbătrâneşti!!!
La film, dacă e să vă răspund repede, aş zice Umbrele strămoşilor uitaţi. Şi aş reveni: aş alege între Paradjanov şi Tarkovski. M-aş opri din pendularea între cei doi şi, ca un bătrân cititor de literatură, aş spune că rămân la Moromeţii lui Stere Gulea. Şi, iar ezitant, aş adăuga Reconstituirea lui Lucian Pintilie, ca să pot păstra un moment de doliu în amintirea lui Horia Pătraşcu.
Cristian PRESURĂ (fizician):
Cartea este „Fizica moderna”, a lui Richard Feynman. Pentru că este o simfonie a matematicii în fizică. Legile intuitive de care ne lovim noi, zilnic (căderea lucrurilor, dispersia căldurii), sunt ca zgomotele dispersate ale unor instrumente. Cînd folosim matematica, toate legile se armonizează, ca instrumentele orchestrei, iar universul cîntă.
Filmul este „Vino şi vezi” („Idi i smotr”) al regizorului rus Elem Klimov. Pentru că mi-a înfăţişat ororile celui de-al doilea război mondial, din perspectiva omului ce nu reuşeste să înţeleagă răul. Bisericile arzînd pline de ţărani ucraineni mi-au rămas în minte. Ele au distrus orice urmă de mîndrie naţională, odată ce am aflat că şi trupele române au procedat similar cu evreii deportaţi.
Tudor Călin ZAROJANU (scriitor):
Cartea vieții mele este „Prins”, de Petru Popescu, romanul Bucureștiului meu, al timpului meu, al lumii mele, romanul care m-a făcut să scriu la rândul meu – despre copiii asfaltului, fireşte.
Filmul: „Piesă neterminată pentru pianină mecanică”, al lui Nikita Mihalkov. Fiecare cadru, fiecare personaj, fiecare privire, fiecare replică este o încântare. Totul, de la prima la ultima scenă, frizează perfecţiunea.
Simona CONSTANTINOVICI (critic literar, eseistă, profesor):
Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, citit în franceză, în anul 1987, la îndemnul profesorului Livius Ciocârlie. Pentru deliciul provocat de pluriorchestrarea stilistică, pentru textul lucrat, parcă, după tehnica păsărilor sau a războiului de țesut, minuțios, subtil, filigranat. Pentru că e vorba de o limbă răsucită asupra sinelui.Pentru că e multă poezie în acest roman. Pentru că am devenit ființă captivă și n-am mai putut ieși din complexa țesătură a textului. Pentru madlenă. Pentru clopotnițe.
Andrei Tarkovsky, Nostalgia, văzut în 1986. Pentru atmosferă, muzică, efecte scenice. Pentru noutate și libertate de exprimare. Pentru puterea de a contempla. Pentru că Dumnezeu era acolo, în fiecare imagine.
Robert ȘERBAN (scriitor, publicist, realizator de emisiuni TV):
Topurile, de orice fel, sunt crude, fiindcă indiferent cât de tari sunt criteriile după care ele se realizează, tot… exclud. Tot lasă ceva foarte bun pe dinafară. Apoi, topurile personale mai greșesc și fiindcă memoria te poate fenta. Și, după un timp, îți amintești că, fir-ar!, ai uitat de… Spun asta ca o măsură de precauție și ca să pot juca mai departe jocul propus de dumneavoastră.
O carte care mi-a prilejuit o experiență de lectură extrem de puternică, care m-a emoționat și care m-a răscolit este Vânătorii de zmee, de Khaled Hosseini. Am citit-o în 2009, pe când eram într-o rezidență literară la Winthertur, în Elveția. Singur cuc, departe de fetița mea, care avea doi ani și de care îmi era un dor greu de ținut în frâu, am parcurs romanul de debut al scriitorului de origine afgană, un roman despre copilărie, prietenie, despre drama celor care trăiesc în zone de război, despre trădare și lașitate, despre cât de fragili suntem, în fond, ca oameni. Cred că aproape o lună am citit, prelungindu-mi intenționat întâlnirea cu un scris formidabil, surprinzător, profund și dur, totodată. Deși îmi venea să întorc rapid pagină după pagină – căci autorul știe, cum puțini, să declanșeze curiozitatea – stăteam pe acele pagini, de multe ori cu ochii în lacrimi, transportat în lumea acelei cărți. De atunci, când un cunoscut mă chestionează în materie de… cărți, Vânătorii de zmee e pe lista mea scurtă de recomandări.
Nu am vrut să văd Forrest Gump. Luase o căruță de Oscaruri, iar asta mi se părea atunci, în anii 90, un motiv necesar și suficient ca să nu vezi un film. Trebuia să fii altfel. Împotriva valului. Până la urmă, somat, iar apoi implorat, aproape, de scriitorul Vasile Popovici, m-am dus la cinema. Cinema Capitol. Sala era full. Cred că se stătea și în picioare. Cel puțin 700 de oameni. Și a început filmul. Și sala râdea de se prăpădea. Și râdea, și râdea în hohote. Iar eu eram mai mult cu capul în jos și cu mâinile pe față (făceam pe gânditorul) ca să nu se vadă cum plâng. Cum mă zgudui de plâns. Mă simțeam ridicol, îmi era rușine de mine, bărbat cu armata făcută, îmi venea să ies afară, dar filmul mă țintuia în scaun. Empatizam din greu cu Forest, iar povestea lui mă răscolea. Vreo 5-6 ani după acea experiență nu am mai intrat în cinematograf. De teamă să nu mi se mai întâmple o așa mare… rușine. Asta e, am fost și sunt un trăirist.
Cornel Mihai UNGUREANU (scriitor, redactor-şef al revistei „Prăvăla culturală”):
Una singură dintre toate cărţile minunate? Şi doar un film? Cum să las deoparte mulţimea care pretinde – şi pe drept cuvânt? Nu pot s-o fac decât fulgerător, alegând „Dragă Theo”, scrisorile lui Vincent van Gogh, şi respectiv, „Y Tu Mamá También”. Filmul, din cauza împrejurărilor – exterioare şi interioare, cu freamătul din piept când eşti la un pas de sublim – fără frică, fără abţineri, fără să îţi mai ţiuie în urechi geamătul surd al renunţării – şi radiezi la gândul că ar fi posibil, că nu ţi se oferă, pe lumea asta, decât moartea. Cartea, pentru semnele pe care mi le-a dăruit, chiar dacă n-am citit-o nici până astăzi.
Dragos Paul ALIGICĂ (profesor universitar, eseist):
Nu cred că ştiu să dau o interpretare adecvată întrebării. Nu pot identifica şi defini o lucrare în aceşti termeni în domeniul meu de specializare academică. Iar dacă te referiţi la un „bildungsroman”, din păcate sunt într-un blocaj similar. În plus, nu am sofisticarea necesară ca să evaluez şi analizez romane. Citesc autori, persoane, indivizi care îmi par (pornind de la criteriile mele) că au ceva de spus, că au o experienţă existenţială sau intelectuală anume şi care au capacitatea să o împărăşească cu mine. Milan Kundera şi V.S.Naipaul sunt două nume contemporane ce îmi vin în minte. Sau Tom Wolfe. Mă interesează cărţile lor pentru că mă interesează ei. Sunt inteligenţi şi au ceva de spus dincolo de structura, tehnica, stilul artefactului în cauză. Se aplica şi la filme cu diferenţa că nu îmi vine niciun nume în minte în mod automat. Poate Ingmar Bergman. Nu ştiu; habar nu am. O întrebare la care nu pot să răspund adecvat.
Ilie GYURCSIK(eseist, scriitor):
Poate că atât cărțile cât și filmele ne schimbă uneori, fără să fim conștienți de influența lor. Dacă devenim conștienți, e posibil să le numim „vitale”, ca în întrebarea ta. Nu-mi amintesc de niciun film care să mă fi marcat în mod deosebit. În schimb aș vorbi doar de o carte. La doisprezece ani am avut o experiență neobișnuită. Petrecându-mi o parte din vacanța de vară la familia unchiului meu, morar la Chizătău, am primit un roman care mi-a fost împrumutat doar pentru o zi. Deși tipărit pe hârtie de ziar și în fascicole, însă temeinic și elegant legate într-un volum gros, cu nu puține ilustrații, avea totuși 1000 de pagini pe care le-am citit înfrigurat, ore în șir, de dimineață și până la lăsarea întunericului, ignorând cu oarece emoție și teamă strigătele celor care mă căutau, mai insistent la ora mesei sau seara, la cină. Nimeni nu bănuia că m-am refugiat în podul morii de pe Bega, gata pregătit să primească grânele ce vor fi cosite și treierate abia peste vreo două săptămâni din acel început de iulie a anului 1951. Cartea se numea : Crimele inchiziției sau Tainele mormintelor din Barcelona, de Michel Zevaco. Am mai căutat-o de atunci, nu o dată și n-am regăsit-o nici până astăzi. N-am dat nici măcar de titlul romanului în listele poliglote destul de ample de pe Internet. (O confirmare indirectă a existenței acestei trauduceri din Michel Zevaco am găsit peste ani, doar într-un volum de eseuri retipărite al lui Mihai Ralea.) Dincolo de aventurile miraculoase ale cavalerului Alfonso d’Esteban, șambelan al Isabelei de Castilia și adversar neînfricat al temutului Tomas de Torequemada, celebrul șef al Inchiziției spaniole de sub domnia regelui Ferdinand II de Aragon, romanul conținea o mulțime de scene erotice, pe care nu le-am mai sărit la lectură cum făcusem până atunci, citind alte romane „de capă și spadă”. După ce am fost certat cum se cuvine, dar și hrănit copios, am avut o noapte plină de vise erotice, nemaiavute până atunci !… Lectura mi-a grăbit intrarea în adolescență.
Sorin BOCANCEA (publicist, profesor universitar):
Filmul care m-a marcat cel mai mult este „Călăuza”, în regia lui Andrei Tarkovski. Și acum, după 20 de ani de la prima vizionare și după vreo zece vizionări (e un film pe care nu pot să-l văd an de an, pentru că ar fi prea mult), de fiecare dată mai descopăr în el ceva. Pentru mine este un film inepuizabil. Sunt acolo marile căi pe care omul le poate urma și, cel mai important lucru, tensiunea creată de incertitudinea că una dintre căi ar fi „Calea”. Normal, este un film filosofic și nu unul programatic sau dogmatic. Filmul însuși este una dintre căile ce ne ajută să ne gândim asupra căilor noastre.
Cartea care m-a marcat este „Republica” lui Platon. A contribuit aici și preocuparea mea pentru acest filosof, timp de 12 ani. „Republica” este prima mare sinteză a tuturor curentelor de gândire de până la Platon și lucrarea ce este și astăzi invocată în diverse domenii din științele socio-umane și chiar în filmele slabe de la Hollywood. Întâlnim acolo marele personaj al istoriei: omul, aflat într-o perpetuă și utopică construcție de sine. Modelul uman pe care ni-l propune Platon este cel al excepționalului nespectaculos. În pofida construcției utopice, omul platonician nu este unul ce nu poate fi întânit vreodată, ci este cel prezent în cetate și pe care, adesea, istoria îl ignoră pentru că el este normal. Platon ne-a lăsat canonul normalității în comunitatea umană în care fiecare are tendința de a sparge norma sau de a o încălca. Tocmai de aceea este el excepțional și, totodată, nespectaculos. Dar, pe el se sprijină cetatea. Nu ca pe un prost ce trece prin viață fără să-și dea seama, ci ca pe o ființă ce își cunoaște limitele oriunde s-ar afla în ierarhia socială. Atât de simplu!
Radu VANCU (scriitor, eseist, cadru universitar):
Varianta clasică a jocului, cea cu cele zece cărți pe care le-ai lua pe o insulă pustie, mi se părea de un sadism criminal. Însă versiunea aceasta, cu o singură carte și un singur film, e marchizul de Sade însuși.
Prin urmare, răspunsurile mele sunt date cu o conștiință teribil de încărcată. O să mă simt vinovat de fiecare dată când trec pe lângă vreun raft sau altul al bibliotecii.
Ca să-mi mai atenuez vinovăția, voi numi doar acea carte și acel film care mi-au dat pentru întâia oară certitudinea că literatura e mult mai mult decât literatura, că filmul e mult mai mult decât filmul.
În ce privește cartea, am mai spus-o: prima carte care mi-a făcut solzii să-mi cadă de pe ochi a fost Nostalgia lui Mircea Cărtărescu. Aveam 17 ani, era vârsta ideală pentru asta; un prieten sudor, cu care frecventam crama Național de pe Podul Minciunilor (sediu al Paradisului, pe vremea aia), mi-a pus cartea asta extraordinară în brațe – și nimic n-a mai fost la fel.
În ce privește filmul, n-am spus-o niciodată: Camelia și alți doi prieteni, colegi de facultate, m-au dus la o cinematecă ținută la Casa Studenților. Într-un frig cum n-am mai trăit niciodată, am văzut Călăuza lui Tarkovski. Abia când am ieșit am văzut că, în tot înghețul ăla siberian, transpirasem cumplit.
Îmi dau acum seama că m-au mișcat, și în literatură, și în film, maximaliștii cei mai atroce. Descalificant pentru orice spirit cât de cât sofisticat. Asta e, n-am ce-i face. Mă consolez cu gândul că maximaliștii, cum arată StefanoErcolino în cartea lui recentă, au dat cele mai puternice romane ale ultimei jumătăți de secol.
Alexandru GUSSI (eseist, politolog, profesor universitar):
Nefiind obișnuit să răspund la astfel de anchete culturale întrebarea mi s-ar părea indecentă dacă nu aș interpreta-o în sensul căutării unei compelmentarităţi cartefilm. Carteafilmul pe care îl produce spontan memoria mea, poate și pentru că sunt o carte și un film ce au contribuit deopotriva la matricea cu care interpretez lumea, sunt “L-immortalité”-ul lui Kundera și “Bleu”-ul lui Kieslowski. Cu opere prin definiție de nerezumat, cehul cinic și polonezul spiritualizant împărtățesc și ne împărtățesc o privire lucidă (antiromantică pentru că romanescă ar spune René Girard) asupra modernității târzii care ne definește. Scrisul epurat al unuia, obiectivul cu unghiuri inedite al celuilalt și muzica omniprezentă ne ajută să căutăm și noi acele unghiuri prin care, după caz, fie să înțelegem mai bine realitatea în care trăim surprinzând-o în pauza dintre acte, fie să o evităm cu sens.
Radu PARASCHIVESCU (scriitor, publicist):
Răspund având conştiinţa dublei nedreptăţi pe care-o comit. Filmul pe care l-am văzut de cele mai multe ori, în studenţie, a fost The Goodbye Girl (Adio, dar rămân cu tine), după o piesă a lui Neil Simon, cu Richard Dreyfuss în rolul principal. Mergeam cu câţiva prieteni din facultate, de obicei la spectacolele de dimineaţă, şi ne interesa să aflăm dacă puteam juca textul pe roluri, spunând fiecare replică înainte de rostirea ei pe ecran. Ei bine, puteam, ne-am fi calificat ca sufleor colectiv, aveam o memorie brici. Şi totuşi, filmul preferat, dac-ar fi să am aşa ceva, rămâne, după decenii de contact mai degrabă sporadic cu filmul, Dueliştii lui Ridley Scott, după o nuvelă a lui Joseph Conrad, cu Harvey Keitel, Keith Carradine, Albert Finney şi Edward Fox. Nu numai că e jucat fenomenal, dar, din câte ţin minte, are o imagine pentru care nu există complimente.
În ceea ce priveşte cartea preferată, mă fac de râs cu plăcere. Am un trio cronologic care mi-a ştampilat copilăria, adolescenţa şi primii ani de (discutabilă) maturitate. Asta înseamnă Basme africane (două volume în BPT, Ntyi, învingătorul şarpelui boa şi Furt de cămile noaptea), Cei trei muschetari şi Zece negri mititei. Şi nu sunt dispus să roşesc fiindcă nu m-am înfipt înalt şi cult în Dostoievski, Cervantes, Shakespeare sau Balzac. Întrebarea nu viza cărţile cele mai importante, mai răscolitoare, mai profunde sau mai necesare, ci pur şi simplu o opţiune afectivă. Iat-o, aceasta este. Regret şi deplâng eventualele dezamăgiri.
Angelo MITCHIEVICI (scriitor, profesor universitar):
Îmi vine greu să numesc o sngură carte și un singur film, cu atât mai mult cu cât nu știu să apreciez un maxim de impact. Așa că alegerile mele au doza de subiectivitate care, fără să vreau, mi-a caracterizat toate întâlnirile cu cărțile sau cu filmul. ”Marele Gatsby” al lui Scott Fitzgerald continuă să mă impresioneze de câte ori o deschid și oriunde o deschid. Poate pentru că în povestea de dragoste există sâmburele unei subtile ratări, aceea care face din marea dragoste o dragoste necesar neîmplinită, aceea care face din dorință o fermecătoare și inconsistentă iluzie. A reuși e atât de puternic înrădăcinat în visul american încât atunci când îl destramă, Scott Fitzgerald aruncă. provocarea unui întreg continent crescut din tenacitatea credinței că the dream comes true. Mă impresionează mereu acest contrast tulburător între energia uriașă și pragmatismul cel mai nemilos puse în slujba unei iluzii, a acestui diafan vis al unei iubiri care poate da timpul înapoi. Sunt alături de Gatsby în această autoiluzionare că fericirea poate fi. Cât despre film, ”La revedere copii” al lui Louis Malle continuă să îmi trezească emoții, prin nu știu ce tandrețe proiectată asupra unei copilării care mi-o evocă pe a mea. Urmăresc gesturile copiilor și felul în care își transmit emoțiile și realizez geniul lui Malle. Acela de a reda măcar o parte din limbajul indicibil al emoțiilor, intensitatea lor pe care am pierdut-o. În copilărie, detectez deja umbra unei amintiri care se ascunde într-o privire, într-un zâmbet. Și ea strălucește în mijlocul uitării ca ultima stea.
