Ion Pillat- o fotografie de demult

La 1945, anul dispariţiei lui Ion Pillat, România sa se pregătea să moară. Destinul a fost clement cu Ion Pillat. Nu i-a fost dat, în viaţă, să cunoască solitudinea,umilinţa, detenţia, asemeni fiului său Dinu. Parcursul său biografic se oprea în acest prag istoric. Tot ceea ce urmează este lichidarea patrimoniului de sensibilitate pe care identitatea lui Pillat se întemeia. Vreme de două decenii, posteritatea sa era aceea a unui moşier, iar efigia sa era una de duşman şi de exploatator al poporului. Miorcanii şi Florica erau doar amintire. Tradiţia de la care se revendica era ea însăşi interzisă şi exilată. Când, după 1965, reeditarea sa se produce,seninătatea melancolică a poemelor sale contrastează cu evul construcţiei socialiste. Ca şi literatura lui Ionel Teodoreanu, paginile sale sunt fragmente dintr-un continent pierdut, ruina ce evocă sunetele şi culorile altor vremuri.

Ceea ce nu a putut fi, niciodată, absorbit canonic în intervalul comunist este chiar această formulă pillatiană a tradiţionalismului bine temperat. Într-un timp, interbelic, al fantasmelor şi al iraţionalismului identitar, Ion Pillat a posedat geniul de a reconcilia replierea spre trecut cu propensiunea europeană. Memoria patriei sale este, invariabil, colorată de tonurile unei nostalgii ce a refuzat, întotdeauna, excesul şi fanatismul. România lui Pillat nu este o colecţie de instantanee etnografice sămănătoriste. Tradiţionalismul său se nutreşte din aluviunile simbolismului tinereţii şi din erudiţia traducătorului şi comentatorului de poezie- căci Ion Pillat introduce în cultura literară românească o întreagă promoţie a modernităţii. Poezia sa nu a fost ilustrarea unor stângace teze ideologice. Poemele sale creştine sunt tentative de a imagina o Românie atemporală şi naivă,la antipodul exaltării mistice care a acompaniat deriva etnicistă a atâtor altora.

Tradiţionalismul echilibrat şi apolinic al poeziei lui Pillat este expresia nobilă şi memorabilă a patriotismului însuşi. A unui patriotism ce recunoaşte semnele memoriei şi le încadrează în fluxul tradiţiei, acordând progresului şi inovaţiei şansa de a se aşeza,organic,pe acest trunchi. Spaţiul poeziei lui Pillat este afin cu cronotopul lui Ionel Teodoreanu. Locul său de elecţiune este moşia, un microcosm în care se adună miresme şi crâmpeie poetice. Pillat a rafinat un filon ce vine de dinaintea sa, dinspre pastelurile lui Alecsandri şi dinspre Duiliu Zamfirescu, cel din “ Viaţa la ţară”.Reluând formula lui Virgil Nemoianu, Pillat este un spirit ce participă la elanul discret al microarmoniei. Îi sunt străine pasiunile avangardei. Ceea ce îl fascinează este acest soare al trecutului, ce luminează peste locurile în care a crescut şi spre care revine.

Iar această arcadie a lui Pillat este reunirea, simbolică, a Moldovei şi a Valahiei. Între Miorcani şi Florica, Pillat a întins o punte unică prin capacitatea ei de a impune un timbru al melancoliei. Capodoperele sale, citite mecanic în anii de şcoală de demult, până la tocire, reflectă încercarea de a recupera un timp care nu mai este . Poemele sunt replica proustiană a lui Pillat, textele în care se închide efortul său de a fi cutia muzicală ce salvează acel ton al amintirii. Obiectele de care se înconjoară au potenţialul simbolist de a comunica cu cel care deţine această artă empatică a versului. Există, la Pillat, ceva din ataşamentul profund faţă de patria natală a principelui de Salina, personajul lui Lampedusa. Barbaria secolului XX este domesticită prin memorie.

Florica este un astfel de loc în care spectrele bântuie blând, atingând cu delicateţe pe cel care le este urmaş. Poezia lui Pillat permite această comunitate cu umbrele, această coborâre spre trecut, ca spre un început de la care toate purced. Tradiţionalismul lui Pillat impune un impresionism al amintirii. Tablourile sale sunt dominate, sinestezic, de străbunii ce coboară din uleiurile ce populează coridoarele istoriei sale. Istoria Brătienilor devine, o dată cu Pillat, o istorie alcătuită din muzici, din poeme lamartiene şi din foşnet de rochii.

Ion Pillat este una cu această Românie care a murit, în urmă cu decenii. Casele în care au visat aceşti oameni sunt, în Bucureşti, în Iaşi sau aiurea, ruinele printre ale căror ziduri creşte iedera, ca un semn al pustiului. Bibliotecile lor au fost arse sau risipite, împărtăşind cu oamenii acelaşi destin al exilului şi al prăbuşirii. Moşiile lor sunt acoperite de scrum şi de praf. Conacele lor sunt uitate sau mutilate de timp şi de mâini barbare. Ceea ce mai poate ajunge la noi, dinspre acea Românie, este culoarea unor fotografii emaciate de curgerea vremurilor. Poemele lui Ion Pillat se ivesc din sevele muzicale ale acestei lumi dispărute.

2 Comentarii

  1. cine salveaza „livada de visini” ? 🙂

  2. dusan crstici says:

    Un text pe care il astept de o viata! ‘La 1945,anul disparitiei lui Ion Pillat,Romania sa se pregatea sa moara.”O introducere pe cat de inspirata, pe atat de devastator de adevarata. A murit din nefericire chiar Romania lui Ion Pillat. Talentul si pasiunea pentru adevar ce impregneaza complet minunatul text face posibila supravietuirea in Romania de dupa 1945! Nu gasesc suficiente cuvinte pentru a va multumi.
    Cu admiratie, al Dvs. fidel cititor, Dusan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *