Inspecţia şi parastasul

Domnișoara care insistase, după inspecție, să ne ducă la restaurant, că așa e firesc, că așa se procedează, că nu încape refuz, era prietenă cu patronul, cunoștea meniurile pe de rost, căci, la fiecare sfârșit de săptămână, ca să nu gătească, venea acolo cu familia. Am intrat, așadar, încrezători într-o hală cu banchete roșii și spoturi în formă de ou. Ușa de la intrare era blocată de un grup compact, alcătuit din 35 de femei îmbrăcate în negru, cu batic sau cu pălărie pe cap, din 27 de bărbați la costum, cu plase și lumânări în mâini. Erau și câțiva copii. Se pare că mortul a trăit o sută de ani. Ca la intrarea într-un muzeu, preotul, șef de trib, acreditat ad-hoc, a început să-i strige pe numele mic, apoi să-i numere. Domnișoara profesoară își freca mâinile. Noi o consolam, căci văzusem,într-o clipită, cum lacrimile stăteau gata s-o ia la vale, pe versanții obrazului vopsit abundent cu fard roz spre țiclamen. Nimeni nu poate să rămână indiferent la o astfel de scenă.

–  Scuzați, n-am știut că va fi și-un parastas, a spus cu o voce gâtuită, dar n-avem noi grija lor, ei, acolo, cu popa, noi, aici, cu cheful, că-n viață omul trebuie să și râdă, să se destindă, să ignore răul. Morții cu morții, viii cu viii, așa a fost și-așa va fi întotdeauna. În timp ce învârteam lingura-n supa care se și ivise-n farfurii pe fața de masă  portocalie și mărunțeam cu spor ardeiul iute, preotul îi ridicase pe meseni în picioare, ca la comandă, și începuse a cânta cu putere. Probabil că băuse înainte vreun păhărel cu țuică, fiindcă fața-i era trezită la viață și ochii ieșiți din orbite lăcrimau duios.

Ajunsesem la friptura de porc, când preotul își aprinse lumânarea și-i îndemnă din privire și pe ceilalți să facă același gest. O doamnă cu fustă roșie și coc în trei etaje scăpă pe jos poșeta. În cădere, poșeta prinse colțul feței de masă care, ușor, ușor, ca o frunză-n cădere, alunecă, dar ochiul vigilent al vecinului de masă opri evenimentul nefericit în chiar faza lui de producere. Noi înfulecam de zor la friptura de porc, în timp ce preotul lungea cuvintele, le morfolea, se uita fix în tavan, făcea semnul crucii. Lângă masa noastră, pe două scaune, colacii erau clădiți în formă de piramidă. Într-un coș de nuiele, se odihneau vreo cincizeci de ouă roșii, deși trecuse de mult sfânta sărbătoare a Paștelui. Chelnerul îmi șopti în ureche, deși nu l-am întrebat nimic, că, în curând, se va termina și că, în general, parastasul nu durează mai mult de două ore, oamenii vin să mănânce și să primească la pachet, orice, numai să nu plece cu mâinile goale. Pe sub masă, doi băieți se târau și râdeau în hohote ca niște spiriduși.

La întoarcerea spre casă, mașina s-a oprit chiar în fața pompelor funebre. Până la schimbarea culorii semaforului, am avut suficient timp să mă întreb dacă nu cumva cineva îmi trimitea cu obstinație semnale, totul se lega, nu putea fi o întâmplare banală, făceam involuntar tot felul de conexiuni, ploaia de afară, pantoful care nu se mai dezlipea din noroi, doamnele care vorbeau în tonalități grave, una de fratele retras la mănăstire, cealaltă, despre soțul mort cu șase luni înainte, un om sănătos, cu examenele medicale la zi, a căzut pe stradă, stop cardiac și gata. Apoi, parastasul. Și din nou despre fratele retras la mănăstire și mama dusă de sărbători acolo, în căruciorul cu rotile, despre nopțile nedormite și tot chinul de după, parcă o placă de pick-up s-ar fi rotit în gol, cu acul bont zgâriind monoton plasticul. Și nu că mi-ar păsa, dar chiar sunt unele chestii care nu merg împreună, oricât ne-am forța noi să le băgăm în același țarc. Știu că e haios, lumea întreagă e construită pe teoria contrariilor, însă când, în realitatea de lângă noi, se suprapun secvențe din istorii diferite, cum ar fi parastasul cu ”cheful” de după inspecție, stai și cugeți și tot cugeți până te apucă râsul sau lehamitea. Ei aveau în mijlocul meselor câte-un platou lung cu carne, brânză, orez, salată verde și cam atât vedeam din zona în care mă aflam. Din loc în loc, se ițea câte-o farfurie cu prăjituri colorate ca o poieniță cu flori. Lumânările ardeau intens și răspândeau în salon un fum negru, care se strângea deasupra capetelor mesenilor și desena volute, simpatice spirale în mișcare. Masa noastră era rotundă și destul de mare. Conversația se pierdea, nu persistau decât frânturi de frază, toți dădeau aprobator din cap și zâmbeau la unison.

Domnișoara profesoară, puțin smerită, puțin stresată, împacheta de zor mâncarea rămasă în farfurii. Carnea friptă pentru câinii din vecini, cu tot cu oase, ca să aibă bieții ce să sfărâme între dinți, la o adică. Entre chien et loup. Când seara se-mbracă-n culorile nopții, iar ziua dispare lent după blocuri de catifea. Legumele răscoapte pentru tanti care-i face curat în casă, o vegetariană convinsă. Totul e să nu-și dea seama că aceste legume au stat ore-n șir lângă carnea păcătoasă, îndelung supusă temperaturilor înalte și foarte înalte. Salata de fructe, oricum nu va rezista, așa că s-a gândit s-o termine la repezeală, stând în picioare, cu paltonul deja încheiat și cu fularul strâns prostește la gât.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *