Arta interviului :Monica Pillat în dialog cu Steluţa Suciu

Am cunoscut-o pe doamna Steluţa Suciu în vara anului trecut când, cu prilejul unei vizite în Bucureşti, m-a rugat sã îi acord un interviu. Aşezate pe bancã, sub o imensã umbrelã de soare, pe terasa casei doamnei Adina Nanu, ne aflam şi eu şi dânsa în compania gazdei şi a doamnei Georgeta Filitti. O curiozitate ardentã, un nesaţ al privirii, o respiraţie întretãiatã de emoţia clipelor petrecute atunci cu noi îi însufleţeau întreaga fiinţã care vibra ca o coardã întinsã de arc. Fiorul acelei incandescenţe lãuntrice care o anima pe doamna Steluţa Suciu mi s-a transmis chiar de la început. Mai târziu, am avut bucuria sã o însoţesc pânã la mânãstirea Cernica pentru a-i face cunoştiinţã cu prietenul meu de tainã, pãrintele monah şi poet, Ignatie Grecu. Am observat încântarea dar şi evlavia cu care pãşea în spaţiile binecuvântate ale locului (biserica, muzeul, cimitirul, chiliile marilor cãlugãri de demult, aleile grãdinii, foişorul de lângã lac) şi mai cu seamã sfiala ce-i lumina obrazul ascultând cuvintele lãmuritoare ale pãrintelui. Şi dânsul şi eu urmam sã-i devenim parteneri de dialog în interviurile pe care le punea la cale pentru revista Astra. Chiar din ceasurile când îi rãspundeam şi eu pe îndelete la întrebãrile pregãtite dupã o riguroasã documentare, mã gândeam la doamna Steluţa Suciu şi la Cenuşãreasa, asistându-şi şi gãtindu-şi surorile pentru plecarea la bal. Şi în sinea mea îmi spuneam cã se apropie şi timpul ei pentru a se înfãţişa ca oaspete invitat la rampã, pe scena lumii. Din aceastã pornire s-a ivit şi dorinţa de a-mi transforma interlocutoarea în eroina unui interviu care sã-i punã în luminã calitãţile ascunse cu atâta discreţie.

1.- Spuneţi-mi ce trãiri vã suscitã întâlnirile cu „distinşii” dumneavoastrã invitaţi.

– Ei bine, pentru mine interviul devine o aventură. Afirmaţia nu se vrea o noutate. Au mai spus-o şi alţi practicanţi ai acestei specii jurnalistice. Şi ca orice aventură îmi oferă experienţe revelatoare, pe care le trăiesc cu maximă intensitate. M-am aruncat într-o asemenea „ispravă” îndrăzneaţă, deliberat, asumându-mi-o. Normal, a generat o gamă variată de sentimente, de la teama începutului de drum şi surpriza necunoscutului, până la mulţumirea reuşitei din final. Pe de altă parte, îmi imaginez interviul ca pe un spectacol al cuvintelor în spatele cărora se află jocul ideilor. Eu sunt regizorul, iar intervievatul se transformă sub ochii mei într-un personaj. Caut să găsesc la el date pe care să le dezvolt pentru a mi-l apropia. În sens evanghelic ar fi şi o căutare a aproapelui. Structura dialogului, stabilită de mine, dar nu bătută în cuie, îmi oferă prilejul ca prin „eroii” aleşi să trăiesc mai multe vieţi cu momente irepetabile. Când găsesc acelaşi cod de comunicare cu partenerul de dialog, am un sentiment care îmi dă încredere. Nu formula rigidă întrebare-răspuns, ci, la urma urmei, un schimb de experienţe. Şi dialogul iniţiat de dumneavoastră îl consider o aventură. Acum rolurile sunt schimbate, fiind eu pusă în situaţia să răspund la întrebări. Mă las ispitită să devin un personaj în „povestea” al cărei coautor sunteţi. Ca orice punere în scenă, în cazul nostru dialogul, are la bază o poveste.

2. – Sunteţi şi regizor dar şi scenarist, de vreme ce iniţiaţi un cadru de desfãşurare şi un text pe care îl compuneţi şi îl dramatizaţi împreunã cu partenerul dumneavoastrã de dialog. Dupã ce criterii vã alegeţi invitaţii?

– Interviurile realizate sunt circumscrise sferei umaniste. Criteriul selecţiei interlocutorilor este valoarea. Chiar accentuez acest ultim cuvânt. Unii dintre invitaţii mei sunt consacraţi, cu un statut bine definit în viaţa culturală, alţii sunt tineri, aspiranţi spre desăvârşire profesională. Unii – puternic mediatizaţi, alţii – retraşi dar care au ceva de spus într-un anume domeniu. Fiind publicate în presa braşoveană, aceste interviuri se adresează unor categorii diferite de cititori.

3. – Vã rog sã-mi daţi câteva exemple referitoare atât la diverşii dumneavoastrã invitaţi cât şi la categoriile de cititori cãrora aceste interviuri li se adreseazã.

– O parte din interviuri le-am realizat pentru cotidiene, altele pentru reviste de cultură. Nefiind angajată în presă, am avut marele avantaj că nu mi s-au impus persoanele pe care să le intervievez. Libertatea deplină în selecţia interlocutorilor a fost în beneficiul calităţii dialogurilor. Indiferent de caracterul publicaţiei, m-a preocupat o întrebare esenţială: Oare ce aşteaptă cititorul să primească de la aceste interviuri? Prin natura sa, gazeta se adresează tuturor, indiferent de profesie sau vârstă. E citită dimineaţa la cafea, în mijloacele de transport, în pauza de masă, în parc, la coadă… Face parte din viaţa noastră. Pentru acest gen de publicaţie, interviul trebuie să fie alert, concis, să incite, să nu plictisească. Şi în primul rând să informeze. M-am orientat spre persoanele implicate în evenimente culturale desfăşurate în Braşov. Dar nu numai atât. Ne punem întrebări după ce citim o carte, după ce trăim iluzia scenei sau privim fascinaţi pânzele de pe simeze. Oare îi cunoaştem îndeajuns pe aceşti creatori ca oameni şi profesionişti, le acordăm oare respectul cuvenit? Un răspuns posibil cititorii l-au găsit şi în inteviurile cu actori, regizori, scriitori, plasticieni, braşoveni sau din alte oraşe, care demonstreazã că aceşti truditori, a căror lucrare devine de cele mai multe ori sacră, indiferent de domeniul luat în stăpânire sau locul unde vieţuiesc, ne sunt alături, avem nevoie de ei, deoarece ne îmbogãţesc existenţa. O paranteză: deoarece am scris şi scriu cronică dramatică, primele interviuri le-am realizat cu oameni din lumea teatrului. Probabil că voi reveni la această poveste. De fapt, toţi cei intervievaţi, al căror destin devine sinonimul culturii, alcătuiesc o listă de personalităţi, prea lungă pentru a alege un nume. Sunt modele aflate într-o permanentă competiţie cu prostul-gust, afişat din belşug în jurul nostru. Cu revistele de cultură sau suplimentele de cultură ale cotidienelor este o altă poveste. Dialogurile se adresează unui alt segment de cititori. Ce-i drept, mai restrâns, dar cu interes spre deschiderea intelectuală. Din mesajele primite, ajung cât de cât sã îmi cunosc destinatarii pe care îi vizeazã aceste interviuri. Având la dispoziţie şi alt spaţiu tipografic, dialogurile au amplitudinea necesarã pentru a face cunoscută profunzimea unei gândiri şi deci corespund dorinţei mele de a le transforma în adevărate lecţii de viaţă şi modele umane. Au fost cazuri când unele dialoguri au fost publicate în două numere consecutiv în suplimentele de cultură ale cotidienelor şi astfel nu s-a pierdut nimic din bogăţia informaţiei şi din „jocul de idei”. Intenţia a fost şi este ca prin interviurile cu aleşii mei să ofer cititorilor calea unei posibile evadări din harababura care ne sufocă.

4. – Nicolae Steinhardt spunea cã cea mai sigurã cale de a te cunoaşte pe tine însuţi trece prin ceilalţi. Ce aţi aflat despre fiinţa dumneavoastrã lãuntricã pe parcursul dialogurilor pe care le-aţi iniţiat?

– Caut să înţeleg subiectul şi predicatul unei întrebări al cărei răspuns mă poate ajuta în realizarea interviurilor: în ce măsură dialogul, transformat în cazul nostru în specie jurnalistică, îmi oferă posibilitatea să înţeleg experienţele spirituale ale celuilalt şi, în felul acesta, să găsesc o cale prin care să mã cunosc, dacă nu total, măcar parţial? Cele ce urmează sunt puncte de vedere personale. Interlocutorul, adică „celălalt”, este factorul cheie. Felul său de a fi mă apropie sau mă îndepărtează, după cum şi reciproca este valabilă. În schimb, în momentul când ne găsim pe aceeaşi lungime de undă pentru a stabili, în anumite limite, şi o comunicare sufletească (fără a cădea în efluvii sentimentale), „iau lumea la cunoştinţă” cum spune Steinhardt. Astfel cred „în celălalt”, iar prin empatie mă transpun în povestea lui, adică devin „celălalt”, Aş adăuga aici şi factorul timp, pe care am început să-l preţuiesc altcumva, după ce am dialogat cu „ceilalţi”. Conceptul de timp mă îndeamnă să aduc în discuţie numele lui Steinhardt ale cărui experienţe unice – anii de închisoare, spaţiul descompus de timp unde s-a identificat până la contopire cu cei aflaţi în aceeaşi suferinţă morală şi fizică, convertirea, salvarea prin credinţă – i-au declanşat interogaţii privind complexitatea fiinţei umane. Să amintesc discuţiile din celulă cu participarea minţilor strălucite din lotul Noica-Pillat, format din intelectuali de elitã, supuşi exterminării. „Omului – spune la un moment dat Steinhardt – în care ai încredere îi comunici gânduri, îl faci părtaş întunecimilor în care te zbaţi, îl duci până-n adâncul tulbure al sinei tale”. Cu ajutorul unor prieteni, colegi de suferinţã, exerciţiile spirituale practicate în timp de Steinhardt, într-un univers carceral, i-au asigurat accesul spre găsirea căii de a se cunoaşte pe sine prin ceilalţi. Cu interviul, problema se pune oarecum diferit. Pe de o parte, timpul de desfăşurare al conversaţiei este limitat, pe de altă parte, persoanele din faţa reportofonului îmi sunt, în majoritate străine, chit că prin documentare ajung sã-i cunosc cât de cât. Aşa că aflarea căii de care vorbeam se face mai greu, dar e cu putinţã totuşi. În altă ordine de idei, obiectivitatea trebuie să primeze într-un interviu. Fac aici o completare în contrapondere cu sentimentalismul despre care am vorbit la început. Au fost situaţii, şi nu puţine când, din răspunsurile interlocutorilor, am descoperit cã împãrtãşeam acelaşi mod de a gândi. Am ajuns să explorez alte straturi existenţiale şi nivele de gândire. Mi-am dat seama, după îndelungată chibzuinţă, de adâncimile, de ascunzişurile fiinţei mele interioare, pe care nu le cunoşteam. Sunt, de fapt, trăiri intime. Nu spune Steinhardt „că a vorbi cu alţii înseamnă a cerceta”?

5. – Vorbiţi-mi puţin despre arta de a pune întrebãri şi despre condiţiile care contribuie la alcãtuirea unei atmosfere propice comunicãrii .

– Am învăţat din lecţia oferită de rafinamentul „Dialogurilor” lui Platon şi din „maieutica” socratică. Concep în aşa fel întrebările încât, bine „meşteşugite”, să mă conducă la aflarea adevărului căutat prin mărturisirile intervievatului, desluşindu-i astfel profilul. Îl ispitesc să comenteze prezentul, să scotocească trecutul şi, mai ales, să scoatã la luminã profunzimile universului său spiritual. Sunt adepta dialogurilor liniştite, confortabile, fără agresivitate, alunecând spre „un taifas” elevat, pentru că mărturisirile au nevoie de timp. În reuşita unui interviu, pentru mine, importantă este atmosfera în care să plutească desfătarea convivială, creând spaţiul în care invitatul meu să se simtă bine şi sã-i inspir încredere, pentru a-l face sã comunice cel mai bine. Aici este vorba şi de talentul celui care iniţiază intervievarea. Pentru a desăvârşi dezideratele, am preluat din retorică acel „captatio benevolentiae” prin care îmi determin companionul sã adopte o atitudine participativă, cooperantă, relaxată. De felul cum formulez prima întrebare depinde „curgerea” dialogului. Îmi cereţi părerea în legătură cu „arta de a pune întrebări”. Cred că se învaţă şi în timp, prin exerciţiul interviului.

6. – Cum vã pregãtiţi înainte de întâlnirea cu „personajul” interviului?

– Cine crede că un interviu se face uşor se înşală. E vorba de multă muncă şi răbdare. Un prim pas ar fi documentarea. Nu poţi apărea în faţa interlocutorului (jinduit în cele mai multe cazuri), fără o pregătire temeinică. Altfel rişti sã cazi în diletantism, superficialitate, îţi arãţi lacunele în cunoştinţe. În primul rând e vorba de respectul faţă de tine însuţi şi faţă de celălalt. Documentarea este o componentă esenţială în arta de a pune întrebări. Înainte de a porni la drumul, pe cât de fascinant, pe atât de sinuos al interviului, am nevoie de o pregătire de specialitate, dar şi de una psihică. Îmi reîmprospătez informaţiile, adaug altele noi, prin lecturi făcute cu creionul în mână. (deh! conservatorismul vârstei), citesc alte interviuri, cu scop orientativ. Necesară devine şi o selecţie a informaţiei. Într-un cuvânt mă conectez la existenţa creatoare a invitatului meu. Limitat în timp şi spaţiu, interviul nu poate surprinde decât un fragment dintr-un destin. Apoi stabilesc întrebările-cadru, în funcţie de preocupările persoanei aflate în faţa mea. Numai aşa am posibilitatea să abordez o varietate de subiecte. Îmi place să cred că am construit acest eşafodaj cu temeinicie, în cunoştinţă de cauză.

7. – Cât au putut fi de receptivi invitaţii la întrebãrile dumneavoastrã?

– Nu toţi cei intervievaţi au fost cooperanţi de la început, unii având reţineri. Vă spuneam cât importantã este strategia numitã „captatio benevolentiae”. După stadiul de tatonare din partea amândurora, când fiecare cuvânt e cântărit, prin „arta conversaţiei”, ajungem la stabilirea unei legături de încredere. Din acest moment, dinamica dialogului ne mulţumeşte în egală măsură. M-am simţit onorată când, la sfârşitul dialogului, invitatul meu mi-a spus că discuţia a fost plină de surprize plăcute, că, spre uimirea sa, a aflat ceva nou în legătură cu sine, că întrebările mele au avut un fundament temeinic în specialitate şi că ar dori să repetăm această experienţă. Este răsplata care pentru mine contează şi, iată, nu întârzie să apară. Trebuie luat în calcul şi felul de a fi al celui intervievat. Având structuri diferite, unii au plăcerea taifasului, chiar talent narativ, şi intră repede în poveste; alţii, introvertiţi, sunt mai puţin dispuşi sã se expunã, fiind ezitanţi în răspunsuri. Faţă de aceştia din urmă, mă culpabilizez. Poate că eu n-am găsit calea potrivită pentru a intra în universul lor sau poate cã întrebările n-au fost rafinate îndeajuns. Din proprie experienţă, am ajuns la concluzia că cel intervievat se dezvăluie atât cât crede de cuviinţă. Există o barieră autoimpusă peste care nu vrea să treacă.

8. – Îmi puteţi devoala câteva strategii pe care le aplicaţi pentru buna desfãşurare a unei autentice comunicãri?

– Alegerea strategiilor presupune variate forme de organizare şi de desfăşurare ale interviului. E vorba de selecţionarea unor anumite elemente şi de combinarea lor, ţinând cont de circumstanţele oferite interlocutorului pentru a-şi dezvolta discursul. Vă vorbesc din proprie experienţă. În primul rând, întâlnirile sunt programate din timp. De comun acord cu invitatul meu, stabilesc în linii mari anumite subiecte de interes, eludând senzaţionalul din viaţa sa particulară. În schimb, unele elemente biografice mă ajută să-l înţeleg ca om şi să-i aprofundez opera. Opţiunea mea s-a îndreptat spre discuţiile ample, cuprinzătoare, cu întrebări grupate tematic. Nu-mi place să sar de la un subiect la altul, pentru că sunt adepta dialogului metodic. Spontaneitatea care mă fascinează la interlocutor nu presupune răvăşeală mentală. Întrebările îi lasă o mare libertate de mişcare. Fiecare răspuns evidenţiază o experienţă de viaţă, aduce noutatea aşteptată şi poate oferi posibilitatea unei alte întrebări la care nu m-aş fi gândit. Fiind discuţii libere, fără constrângere, accentuarea unor idei, reluarea, completarea lor aduc un plus de naturaleţe. Sesizez şi în cazul nostru acele situaţii când răspunsurile mele se completează de la o întrebare la alta. Pentru că şi Dvs. folosiţi paşii mici din „maieutica” socratică pentru a ajunge la mărturisirile pe care le ţintiţi. Să enunţ alte componente ale strategiei comunicării. Ascult cu atenţie interlocutorul, fără sã-l întrerup, pentru a nu pierde din vedere miezul mărturisirii. Este şi un gest de politeţe. Îl las să vorbească, să dezvolte argumentaţia. Intervenţiile mele în discursul intervievatului (altele decât întrebările-cadru) sunt necesare doar atunci când percep că nu rezonează cu intenţiile mele. O mare calitate a celui care pune întrebări este mobilitatea, adaptarea la intenţiile celui aflat în faţa reportofonului. Am amintit de efortul depus pentru realizarea unui interviu. Am în vedere că este destinat paginii tipărite. În final trebuie transcris de pe bandă, prelucrat, să aibă vigoare, recurg chiar la întreruperi de tempo, prin utilizarea subtitlurilor, pentru a da ritm textului care trebuie să fie citit cu plăcere. Din dorinţa de a oferi cititorului familiarizarea cu personajul meu şi pentru a-i stimula lectura, aşez în faţa interviului tipărit o introducere, prin care îmi mărturisesc starea de spirit avută în timpul conversaţiei, împrejurarea în care am cunoscut intervievatul, ofer succinte date biografice necesare alcãtuirii din câteva linii a portretului moral şi fizic. Alături de întrebările multiplu strategice, cu rol de explicaţie, şi introducerea amintită transformă interviul într-un document.

9. – Deşi pare cã a dumneavoastrã e „vocea din umbrã”, iar glasul invitatului se aflã în centrul atenţiei, totuşi pentru optimizarea dialogului, pentru sincronizare, cei doi parteneri ai discuţiei trebuie sã fie cumva egali ca sensibilitate, pregãtire şi inteligenţã creatoare. Cum comentaţi acest fapt?

– Ca invitat, interlocutorul meu trebuie să se simtă confortabil, să fie primit cu deferenţă. Iată o primă etapă, special gândită pentru a încălzi atmosfera unor posibile confesiuni, în care cele „două voci” se vor sincroniza. Nu cred că se poate aşeza semnul egal între cei doi actanţi ai dialogului. Fiecare vine cu zestrea proprie de sensibilitate, pregătire şi inteligenţă creatoare. Intervievatul are în schimb un avantaj faţă de mine, deoarece el deţine povestea, pe care eu nu o cunosc în toatã amploarea ei. În fond, interviul este scris de cel intervievat. Empatia care se stabileşte între cei doi, respectarea punctului de vedere, onestitatea sunt soluţii pentru sincronizare. A fost o bucurie să repet întâlnirile-dialog cu unii dintre eroii poveştilor deja scrise şi tipărite. „M-am întors să văd glasul care-mi vorbea” se spune în Apocalipsa după Ioan. Prin acest glas am încercat un sentiment de mântuire spirituală personală.

10. – În ce mãsurã putem vorbi despre „altruismul vocii din umbrã”? Vã adresez aceastã întrebare din trei motive: primul se referã desigur la generozitatea gazdei, preocupatã sã-l facã sã se simtã bine pe invitatul ei şi sã-i punã în valoare calitãţile; al doilea motiv, mã gândesc, ar putea fi ca însãşi gazda sã doreascã a se face remarcatã prin ingeniozitatea şi profunzimea chestionarului pregãtit; al treilea motiv se leagã de importanţa publicã a personajului ales, de a cãrui strãlucire profitã şi gazda pentru a se evidenţia în faţa publicului spectator. Ce pãrere aveţi în acest sens?

– Interesantă formula caracterizatoare pentru vocea celui care întreabă! Într-adevăr, „altruist” este cel care lucreazã în favoarea celorlalţi, atât a cititorilor implicaţi în aventură şi complici la un destin, cât şi a intervievatului, pe care îl provoacã la un exerciţiu de autocunoaştere. Deşi prin întrebare mă ghidaţi spre trei răspunsuri, vă ofer unul singur care cuprinde intenţiile Dvs. interogative. Pentru mine interviul nu este un pretext de a ieşi în faţă ori un prilej de a-mi pune numele în circulaţie prin faptul că o anume personalitate (râvnită şi de alţi realizatori de interviuri) a stat în faţa reportofonului deschis de mine. Pentru acest dar primit, păstrez umilinţă în sens creştinesc. Am învăţat, în cele peste două decenii de când fac interviuri, să menţin echilibrul între afişarea cunoştinţelor proprii într-un anumint domeniu şi atitudinea extremă – ignoranţa voită. Ambele devin periculoase şi hilare. Interlocutorul capătă încredere tocmai datoritã echilibrului pe care mi-l impun şi care este, în fond, asul scos din mânecă. Un bun dialog, demn de a fi publicat, trebuie să aibă câte ceva din toate calitãţile enumerate de Dvs. în favoarea „altruismului”. Dialogurile îmbogăţesc viaţa, în egală măsură pentru cei doi actanţi. Pentru a nu rãmâne risipite în reviste, o parte dintre interviuri au fost adunate în volumul Voci contemporane (Editura Orator, Braşov, 2003). Scopul meu nu a fost să profit de faima celor intervievaţi (cu adevărat aceste persoane strălucesc), ci sã ofer unor generaţii care vin după noi, modele alcãtuite din frânturi de viaţă. V-am mărturisit la începutul interviului că teatrul a fost prima mea mare iubire. Am crezut şi cred în puterea sa miraculoasă. Din păcate, cu trecerea timpului, devine o artă sortită efemerului. Ca să o fac sã dãinuie în memoria cititorilor, am realizat două cărţi de dialoguri – acum documente – despre scena braşoveanã cu doi actori importanţi care au scris pagini bogate în istoria teatrului românesc. Este vorba de Costache Babii (Histrionia, 2005) şi de regretatul Dan Săndulescu (Truditor prin pulberea de stele a scenei, 2006). Am oferit astfel publicului două poveşti despre viaţă şi teatru având ca personaj principal actorul.

11. – Vi s-a întâmplat vreodatã sã vã pregãtiţi un set de întrebãri şi sã vã imaginaţi cum va decurge interviul iar apoi, în confruntarea cu celãlalt, sã fiţi obligatã sã improvizaţi, intrând pe un teren al nisipurilor mişcãtoare? Mã intereseazã rãspunsul dumneavoastrã cu atât mai mult cu cât la început mãrturiseaţi cã „dialogul e o aventurã”.

– Fiind o aventură, interviul nu este ocolit de capcane. Oricât ar fi de bine pus la punct, imprevizibilul pândeşte acest tip de dialog. Să zicem cã, într-o oarecare măsură, ar fi de vină şi interlocutorul care nu s-a adaptat întrevederii sau, în ziua respectivă, astrele nu i-au fost favorabile. Am trăit şi eu situaţii de acest fel, când mi-a crescut adrenalina. Aici intervin flerul, intuiţia, experienţa celui care adresează întrebările şi care poate „improviza” creator, în aşa fel încât intervievatul să nu sesizeze dificultãţile ivite pe neaşteptate. După o scurtă perioadă, să zicem „de dans pe nisipuri mişcătoare”, îmi atrag invitatul pe terenul pregătit de mine.

12. – Aţi fost mult timp profesoarã de limba românã, aveţi practica dialogului cu elevii. V-a ajutat acest lucru, ulterior, în cariera de jurnalist şi reporter? Ce învaţã un cadru didactic de la elevii sãi? Cum ajunge cel care intervieveazã sã evolueze lãuntric sub impactul interlocutorului?

– Nu voi da un răspuns ce vizează didactica sau metodica predării limbii române. Cele ce urmează sunt doar câteva consideraţii, pe care mi le sugerează întrebarea Dvs. Personalitatea profesorului de limba română, ţinuta intelectuală, pregătirea de specialitate sunt determinante în practica la catedră. Dialogul în clasă face parte dintre metodele didactice şi este necesar în găsirea strategiilor educaţionale, prin dubla sa funcţie, participativă şi formativă. Interacţiunea care se stabileşte între profesor şi elev – un autentic partener de dialog în învăţământul modern -, are la bază respectul şi încrederea. Sunt atitudini pe care le-am avut în vedere atât în profesie, cât şi în realizarea interviului. La fel ca în procesul de învăţare, dialogul (transformat acum în specie jurnalistică), depinde de greutatea întrebărilor şi de logica lor, de motivarea interlocutorului, de captarea atenţiei, de clarificarea obiectivelor urmărite, de ingeniozitatea şi supleţea conducerii conversaţiei. În altă ordine de idei, prin obiectul pe care l-am predat, am fost branşată la literatură, având posibilitatea ca prin interviuri să mă îndrept spre scriitorii contemporani ale căror opere le cunoşteam. După vocaţia de profesor nu admite jumătăţi de măsură, la fel şi exerciţiul interviului presupune seriozitate. Mă întrebaţi ce învaţă un profesor de la elevii săi. Ştiu din experienţa proprie cã pentru a stabili o bunã relaţie cu elevii, profesorul trebuie sã dea dovadã de exigenţã faţă de sine şi de ceilalţi, sã fie maleabil, adicã sã se plieze pe necesităţile elevilor, sã se priceapã la depãşirea unor inerente momentele dificile, sã aibã spirit ludic şi spontaneitatea propice improvizãrii. În plus, sã fie alert, deci la curent cu toate noutãţile în materie. În fond, prin posibilitatea de a conversa, devenim mai dinamici, mai conectaţi la realitate.