Măcelarul îi citea pe ruși

Măcelarul îi citea pe ruși

(fragment din volumul ”Măcelarul îi citea pe ruși)

O scurtă și necesară istorie a Măcelarului

 

Se va întâmpla ca în filme. Aşa cum se întâmplă în filmele americane. Personajele negative devin simpatice. Cei mai cruzi criminali, psihopaţi, introvertiţi, cinici, sadici devin, prin măiestria regizorilor, cumva simpatici. Manipularea secolului 20, un secol perfid care îl spală pe Cel Rău de păcate. Aşa şi cu personajele rele. Subliminal ai fost învățat ca tu să îţi doreşti ca el să scape cu banii şi fata. Aproape că îţi doreşti cu disperare să scape. Tot mai des, în secolul ăsta nebun, bad guys scapă. Însă niciun Adolf n-a scăpat în secolul trecut.

 

L-am găsit pe Iavolschi, pe numele lui mic Adolf. Suntem înconjurate de 15 dosare, mai multe nu primeşti o dată la Arhive. Împreună cu Lavinia Bălulescu, pe care am ”contaminat-o” de boala căutatului prin vreme, cu râvna căutătorilor de aur. Şi este aur să înţelegi timpul trecut. Lucian P. Petrescu, omul care pansează inimi, le scoate puţin să ia aer, le arată spre soare, să se bucure, le pune la loc şi ele bat în continuare, el spune că trebuie să înţelegi trecutul. E ca şi cum trebuie să înveţi să vorbeşti ca să poţi să comunici.

 

Odată ce intri aici, la Arhive, te întorci mereu. Mereu vrei să înţelegi, să dai de urmă, să te pierzi în documentele în care vezi scrise nume ale unor oameni şi ocupaţiilor lor cu aer de film vechi, in sepia: guvernantă, dantelăreasă, notar,artist, soldat. I-am dat de urmă. De fapt, în timp ce dădeam paginile cu grijă, Lavinia B. se întoarce spre mine aproape strigând: „L-am găsit! L-am găsit!”. Tremurăm amândouă. Mă bucur cu aceeaşi intensitate de parcă eu aș fi făcut descoperirea. Descoperirea e a noastră în egală măsură. Şi în următoarea secundă îmi dau seama ce se întâmplă cu noi. Am intrat în ceea ce s-ar putea denumi urma lui lăsată de plecarea dintre cei vii. Odată ce nu mai exişti capeţi un soi de aură. Iar noi credem că îl inventăm. Dar noi ni l-am „apropiat”. Parcă e ruda noastră. Am intrat în capul lui, în patul lui, lângă femeia lui, între ei doi când fac dragoste pe nevorbite, intrăm în coşmarurile lui, în visele lui, răsfoim cărţile lui, bem ceaiul lui, vorbim cu sătenii, îi luăm temperatura, nu vrem să îl ştim bolnav. Ne gândim: oare cum se simţea el că fetele lui erau aşa de departe?!

 

Se întâmplă, aşadar, ca în filmele americane. Detectivul caută urme, documente vechi, însăilează biografia celui căutat, atât de mult se implică încât trece de bariera dincolo de care e el, criminalul. Îl va ascunde, îl va ajuta să scape, îl va face să arate ca o victimă. I-am fi dat şi un pahar cu lapte cald şi pâine proaspătă, aurie, abia scoasă din cuptor, atât de tare ne-am bucurat că i-am găsit numele scris de o mână acum peste 40 de ani.

 

Atât am găsit despre el. O propoziţie. În 30 de dosare, în zile de răsfoit fragmente de trecut îngălbenit. Într-un dosar plin cu documente vechi. Multe dintre ele procese verbale de formare a unor Gospodăriri Agricole de Stat, iar numele de botez răsună şi acum roşu: Maxim Gorki, Timpuri Noi, din întâmplare una se numea Ion Luca Caragiale. Ce glumă?! Comuniştii luau tot: case, căruţe, cai, porci, găini, săpăligi, găleţi, boarfe, fotografii, piepteni, linguri și furculițe. Tot, tot. Totul era inventariat. În 1962, i-au golit casa, adică l-au scos pe el de acolo. Simplu. Aşa cum se făcea.

 

Aşa cum se întâmplă în filmele cu cei căutaţi. Vine o maşină. Opreşte cu scrâşnit de roţi. Se deschid uşile, se trântesc portierele. Se aruncă mucul de ţigară, se striveşte mucul încă arzând, cu călcâiul. Agenţi de securitate, români, sovietici, americani, au intrat în curte peste Adolf. Rămân în urmă geamantanul lui plin de cărţi, nădragii, oglinda cu care se ajuta la bărbierit, pieptenele, ochelarii de citit legaţi cu sfoară, să nu cadă de pe nas. L-au înghesuit pe bancheta din spate, ca-n filmele americane, între doi agenţi cu trenciuri bej, cu gulerele ridicate, doi în spate, doi în faţă. I-au dat şi lui o ţigară. A tras din ea cu o voluptate ne mai simţită până atunci, şi şi-a spus asta e starea pe care trebuie să o am ca să nu înnebunesc! Se uita pe geamul maşinii cum satul se derula ca un montaj, iar şoferul nu se grăbea, ştia că astea sunt ultimele lui imagini fără zgomot.

 

Şi atunci, în jur, în sate, în oraşe, era ca în filmele sovietice, toate filmele din blocul comunist. Alea care începeau cu Muncitorul şi colhoznica. Filmele pe a căror mocirlă proletară a creat, spre exemplu, Tarkovski. Nici Bulci nu credea în lacrimi, iar Adolf nu plângea deloc atunci când sătucul rămânea în urmă. Marea poartă de la intrarea în Colectivă era deschisă, şi începuse un vânt uşor care plimba de colo-colo câteva găini uşoare, aproape imponderabile. După ce l-au luat pe sus, pe poarta aia avea să stea cocoţată o stea roşie, casa lui au lipit-o de  GAS-ul ce avea să se numească Steaua roşie. Aşa apare în dosarul gros cu documente, cu hărţi făcute cu mâna, cu creioane colorate şi cu cel mov, chimic. „În casa ce a aparţinut lui Iavolschi Adolf”, un scris de mână, hotărât, ca o sentință.

 

Se întâmplă ca în filme, personajul principal trebuie să părăsească scena, şi o face întotdeauna atât de bine încât femeile se emoţionează şi spun, ducând mâna la gură, cu ochii mari, cu un glas sugrumat: Unde îl duceţi pe Gheorghe al nost’?, întrebarea rămâne aşa în aer, suspendată, o aud doar cei care privesc ecranul mare pe care se derulează scena finală, în alb-negru. Se aud suspine în sală, cineva îşi şterge ochii înlăcrimaţi, un altul îşi suflă nasul, dar e linişte căci fiecare ar vrea să audă dacă agenţii cu alură de Humphrey Bogart îi vor răspunde femeii care a întrebat. Nimeni nu îi răspunde. Coloana sonoră deja a pornit şi o bucată muzicală se rostogoleşte patriotic, iar maşina se pierde în zare.

 

 

Mise en scene

 

     După terminarea celui de Al Doilea Război Mondial, în satul Bulci din judeţul Timiş, într-o zi cu soare, pe strada principală, a intrat o căruţă mânată de un bărbat bine legat, cu ochi pătrunzători. Alături de el era o femeie slabă, dar de o reală frumuseţe, cu capul înfăşurat de un batic.

 

În căruţă se zăreau două valize mari legate cu curele milităreşti, nişte pături, un sac cu mere şi unul cu cartofi. În vremurile acelea nu era un lucru neobişnuit ca oamenii să apară din neant, precum şi să dispară fără urmă.

 

Cei doi s-au stabilit în Bulci. Peste câţiva ani, în 1962, într-o zi, o maşină neagră a intrat în sat, s-a oprit în faţa casei bărbatului cu ochi pătrunzători, din maşină au coborât patru bărbaţi care au intrat în forţă în casă şi l-au luat pe sus. Acestuia nu i s-a permis să ia  nimic cu el. Casa era oricum goală, femeia nu mai era cu el de ceva vreme. Vecinii bărbatului au ieşit în stradă să vadă ce se întâmplă şi au bâguit doar „Unde îl duceţi pe Gheorgh’ al nost?”, aşa îi spuneau ei Polonezului.  Li s-a răspuns scurt că „Nici nu ştiţi câţi oameni a omorât măcelarul ăsta!”

 

Mai târziu, după aceste evenimente, Partidul a lăsat să mai „transpire” pe  diferite căi câteva informaţii care au întregit povestea celor doi. Sătenii au aflat cum că, de fapt, „măcelarul” ar fi fost doctor într-un lagăr de exterminare şi că, din auto-impusul său exil românesc, pentru că nu mai suporta dorul, crezând că i-a fost pierdută urma, a trimis familiei sale o scrisoare tocmai  în Polonia. Aşa s-ar fi dat de urma acestuia, a Polonezului. Femeia, cu care intrase în sat prezentând-o drept soaţa sa, se pare că fusese o deţinută în lagăr, iar Polonezul ar fi luat-o cu forţa cu el atunci când a părăsit lagărul şi asta pentru a-şi asigura fuga, căci în doi era mai simplu să fugi. Păreau un cuplu. 

  

Nu s-a aflat niciodată ce s-a întâmplat cu femeia. Unii spun că ar fi murit într-un spital din Lugoj, iar Polonezul nici nu s-ar fi dus la ea să îşi ia un ultim bun  rămas sau măcar să asiste la înmormântarea ei. Sătenii spun că, dacă a fost aşa, ea acolo moartă la spital şi fără să meargă niciun aparţinător, atunci sigur or fi ars-o în crematoriul spitalului şi blestemul lagărului a ajuns-o, biata de ea!, până şi acolo.

 

Femeile din sat erau însă sigure că Polonezul a omorât-o şi a îngropat-o în grădină deoarece o tufă de trandafiri prea era cea mai frumoasă din sat. Niciunde, în tot satul, nu găseai trandafiri aşa de roşii ca sângele, cu petale ca din catifea. Nici nu ar fi îndrăznit nimeni să sape ca să se asigure că i-ar fi găsit rămăşitele sub tufa de trandafiri. Miliţianul din sat dădea din mână a lehamite când femeile, e drept că puţine la număr cu care femeia Polonezului ar fi vorbit – broda foarte frumos şi uneori era plină de vânătăi, puneau întrebări şi îi sugerau să facă cercetări legate de dispariţia ei.

 

Totul era un mister. De pe urma ei ar fi rămas, pe lângă nimicurile femeieşti – fuste, rochii, baticuri, ciorapi, piepteni din os cu care îşi prindea părul bogat, şi un disc pe care scria Dvorak.  Părul ei era o minune. Deşi atunci când au ajuns în sat purta un batic pe care îl înfăşura în jurul capului, probabil nu avea atunci păr în cap fiind o refugiată din lagăr, însă, în anii dinaintea dispariţiei ei, avea un păr bogat de un blond închis pe care îl împletea şi îl înfăşura în jurul capului, ca o coroană.

 

Sub patul Polonezului s-a găsit o valiza cu cărţi, în special cărţi de autori ruşi (printre care „Crimă şi pedeapsă”, „Fraţii Karamazov”, de Dostoievski, aveau însemnări, sublinieri, dar şi alţi autori), o poză cu două fetiţe şi o femeie cu părul negru, precum şi nişte scrisori îngălbenite de vreme între foile cărora erau flori presate şi șuviţe de păr legate cu panglici satinate.

 

  O poză a Polonezului şi a femeii cu părul împletit în jurul capului ca o coroană  a rămas în urmă, nimicurile lor, bicicleta lui şi tufa de trandafiri.

(….)

Personajele sunt reale, ele au existat şi au trăit pentru câţiva ani în satul Bulci. Singurele documente care atestă povestea, în afara fotografiei celor doi aflată în posesia Societății Culturale Ariergarda Timişoara, sunt nişte însemnări găsite în Arhive. De fapt, un inventar al obiectelor din casa lăsată în urmă, inventar  făcut după arestarea lui Ivan/Adolf/Gheorghe Andropov/Iavolski. Numele său real, dar nici al femeii cu părul împletit in jurul capului ca o coroană, nu a fost aflat niciodată.

 

 

Scurt scenariu despre o poveste schimbătoare

 

 

Exterior. Drumul de ieşire din Bulci. Zi

 

Maşina care a părăsit Bulciul, pe drumul de ţară, a ridicat praful lăsând în urmă un nor, se întoarce înapoi. De fapt, imaginea se derulează înapoi. Imaginea are ruperi, sacadări. Acum automobilul a ajuns în faţa casei. Maşina s-a oprit, uşile se deschid, cei patru agenți îmbrăcaţi în trenci ies din maşină. O femeie cu părul prins într-un batic vine lângă maşină şi le oferă celor patru jachete şi şepci proletare.

 

Cei patru îşi dau trenciurile jos, le pun pe braţul femeii şi îşi iau fiecare câte o jachetă bleumarin şi câte o şapcă. Astfel îmbrăcaţi se întorc spre maşină şi se uită la cel rămas înăuntru. Acesta fumează cu privirea în gol. Trage din ţigară cu poftă, se uită la ce a mai rămas din ea, un ciot, iese din maşină, aruncă chiştocul, îl zdrobeşte cu călcâiul şi intră în curte, trântind nervos poarta după el.

 

Acesta este Adolf Iavolschi şi nu este omul nostru. Pe cel pe care îl căută agenții, dar şi noi, îl cheamă Gheorghe Andropov sau Ivan Ivanovici/Iavolski, cel căruia cei din Bulci îi spun Polonezul. Securiştii au intrat în maşină şi pleacă cu adevărat. Lasă şi de data asta un nor de praf în urma lor. Se vor întoarce într-o zi după adevăratul criminal de război. E pe aici pe undeva, simt ei, ştiu ei. Maşina se face tot mai mică, se pierde în zare. Muzica patriotică se aude ca un fundal, ca o placă de vynil care se zgârie.

 

Imaginea se arde în alb.

 

Interior. O cameră ţărănească. Zi.

 

Camera are ştergare ţărăneşti pe pereţi, în fundal se vede un pat înalt, cu speteaza sculptată, cu perne umflate puse una peste alta. Şapte perne. Două femei în cameră. Una coase lângă fereastră, are un păr blond închis, împletit, încolăcit pe cap ca o coroană, o faţă osoasă, o frumuseţe aspră, ochii calzi, albaştri. În Bulci i se spune Doamna Poloneză.

 

Lumina intră aurie pe fereastră, iar aerul din cameră pare şi el ca o pulbere. Cealaltă calcă deasupra unei mese. Aburii care ies din fierul de călcat o fac să transpire. Se opreşte din când în când şi îşi şterge transpiraţia de pe frunte şi ceafă. O cheamă Rozalia.

 

Doamna Poloneză: Îţi spun, crede-mă! E nebun! Ne-am certat de la un nimic.(Suspină, face o pauză). Iară nu vorbeşte cu mine de două zile! O să-l ţină cel puţin o lună!

 

Rozalia: Are el ceva!… Şi nevorbitu’ ăsta ascunde ceva, vine de undeva. (Se opreşte din călcat şi se uită la Doamna Poloneză de parcă ar scormoni pe față ei căutând adevărul). Tu ar trebui să ştii, că doar cu el trăieşti de atâta timp!

 

Doamna Poloneză: Ştie-l Necuratu’!

 

Rozalia. Are ceva pe conştiinţă? Îmi pare a-l măcina ceva… Zic și io. Îmi spune bărbatu-miu că vine la Mat, bea bere de stinge şi stă aşa printre ei de zici că-i singur cuc!

 

Doamna Poloneză (grăbită să schimbe subiectul de discuție): Auzi, trebe’ să termin rochia azi, nu?! Mâine e nunta lu’ fata asta… Mai am o broderie de pus şi gata… Parcă aş bea o cafea! Ce zici?

 

Rozalia: Stai să termin de călcat juponu’ ăsta şi pun de o cafă zdravănă!

 

 

Imagine se arde.    

 

 

Interior/Exterior. Curtea adevăratului Iavolschi, eroul nostru, criminalul de război. Camera lui. Asfinţit.

 

Ivan stă în curte şi priveşte casa. Soarele se zărește roşu în spatele casei. Lui Ivan i se pare că un foc mare se prăvăleşte peste casa lui, un foc ce pare a înghiţi tot cerul, toată lumea. Roşul soarelui devine din ce în ce mai greu şi, cum Ivan se uită cu ochii larg deschişi, se transformă în sânge. Mult sânge care se scurge pe casă. Sângele ăsta tot îl sperie şi Polonezul intră cu grabă în casă. Se trânteşte pe patul pus în faţa ferestrei. Acum roşul a devenit uşor auriu şi parcă se risipeşte amestecându-se cu dungi albastru-închis, cerneala cerului.

 

Polonezul trage valiza de sub pat. Înainte de a o deschide ascultă zgomotele ce răzbat de afară: tălăngile vacilor care se întorc de la păşunat, porţi trântite, soneria unei biciclete ce trece în viteză pe strada din faţa casei. Polonezuldeschide valiza ca şi cum ar deschide o comoară. Acolo e viaţa lui adevărată.

 

Poza pălită de vreme a unei femei frumoase cu părul şi ochii negrii. Documentul de identitate cu numele unui alt bărbat, dar poza e a lui. Imaginea se schimbă rapid de pe faţa Polonezului şi nu mai putem citi numele. Ivan ia documentul şi îl miroase, închide ochii în timp ce o face. Scotoceşte printre cărţi şi scoate, de sub ele, o altă fotografie – el, femeia brunetă şi două fetiţe bucălate. Lacrimi curg pe faţa lui brăzdată de linii. Lacrimile s-au adunat în bărbie şi picură pe fotografii.

 

Se aude poarta cum se deschide. Polonezul pune documentul şi fotografiile în valiză, o închide, împinge valiza sub pat. Se ridică şi se repede la lavoar, toarnă apă, se spală pe faţă, se şterge. Faţa lui acum nu mai are linii. E rece. Nu mai simte nimic. Se repede la uşă tocmai când aceasta se deschide şi trece în grabă pe lângă Doamna Poloneză. Iese în curte şi se îndreaptă spre şură, unde se apucă să trebăluiască lângă o bicicletă ruginită. Cerul e acum albastru.

 

Imagine se schimbă în black.

 

 

Visul Măcelarului

 

Uneori visează că fuge din locul ăsta. Întotdeauna mână  caii nebunește, cât mai repede, să scape odată de teamă, de frica pe care o tot duce în spate, ca pe o creatură băloasă care îi şuieră la ureche fugi! fugi! Întotdeauna noaptea în care visează e noaptea în care poate scăpa. Noaptea care îi poate aduce patul cu aşternuturile spălate și călcate de Ludmila, odihna, somnul, să se scufunde în somn ca într-o apă caldă. Trebuie să ajungă acolo unde ştie că va fi primit. Unde îl aşteaptă o căsuţă mică. Un pat. O fântână.

 

Femeia lângă care trebuie să doarmă, noapte de noapte, îi fură somnul și amintirile.

 

În timp ce el mână caii obosiţi, asudați, frica i se scurge pe spinare, lăsându-și vâscozitatea-i devenită lichidă şi rece. De fiecare dată, în visul acesta, e spaima că dacă o să îl oprească careva ce o să spună el?! Cum să folosească cuvintele acestei limbi care sunt moi şi uneori ascuţite cu ţ-uri şi ş-uri. O să mintă şi o spună că el s-a răzgândit şi nu îşi părăseşte casa, chiar dacă alţii o fac. Atâția o fac.

 

În visul acesta, întotdeauna toți fug. El se întoarce înapoi în Bulci. Tot îi vin din faţă, în goană, căruţe pline cu lucruri, pline cu oameni, femei, bărbați, copii de-a valma. Trec zeci de căruțe pline. Și întotdeauna cineva îi șoptește că în curând nu mai e voie să umbli pe drum, să deschizi lumina în casă, să aprinzi o ţigară. Şvabii trec în căruțe pe lângă el, cu scaune, paturi, pături, borcane cu carne în untură, cartofi, saci de haine, sărăcie. Și deodată se face liniște și acum nu mai trece niciunul. Se liniştește totul în jur, doar el mână calm. În faţă zăreşte ceva în mijlocul drumului. Și când se apropie e femeia cu dinții ei albi și sănătoși, plină de sânge.

 

Epilog

 

Subsol. Cărămizi. Aer rece. La fel de rece ca în flash-urile epice ale Laviniei, Adelei, Borco, Helmut, Vighi şi Alex. Cred că şi în textul lui Tudor, se vede pe ochi: e încrâncenat. E semiîntuneric, iar lumina monitorului uşor albăstrie se răsfrânge pe chipul lui Daniel Vighi. E ca un drogat care prizează proză. Citeşte, se opreşte, se miră, continuă, hăcuieşte, citeşte şi se ascultă în acelaşi timp. Acest mareşal al paginilor albe ce devin victorioase nu lasă nimic la întâmplare. Literele de pe monitor par a se juca pe chipul său.

 

Frigul. Din nou frigul. La Bulci o fi tot timpul frig. L-a adus criminalul de război polonez german ucrainian rus, universalul criminal de război. A intrat într-o zi în Bulci venind pe şosea cu doi cai şi o căruţă, un geamantan mare plin de cărţi, ascuns, el şi femeia lui, năduşit şi privind pe sub şapcă femeile adunate pe la porţi. Le ocolea privirile iscoditoare. Femeile se opreau din vorbit şi îi conduceau cu privirea. Atunci, de cum a intrat în sat şi a dat de femei, au început să se audă dinţii. Vag. Apoi din ce în ce mai tare şi în special noaptea. Era o linişte ruptă doar de dinţi. De zgomotul lor.

 

Cuvântul lui Helmut Kriegsverbrechen (Criminal de război) taie aerul rece din subsolul unde ne-am adunat în Muzeul de Artă, cândva un palat. Limba germană sună dur şi rece. Şi Helmut astfel hăcuieşte. Acum, din criminalul de război au mai rămas nişte zdrenţe. Mai nimic. Simt curentul de aer rece pe lângă urechi. E ca şi cum curentul aduce cu el şi plimbă, prin camerele înalte, pe scări, pe sub arcade, bucăţi de trecut, al unui trecut pe care îl recompun ficţiunile. Hăcuiţi, tranşaţi, rupeţi, coaseţi trecutul aşadar!

   

Dinţii. E noapte. Femeia lui doarme liniştită lângă el. Luna stă lipită perfect pe cer, de parcă nu ar avea volum. Dinţii îl înnebunesc. Nu doar că se aud din ce în ce mai des, însă parcă şi dantura lui începe să doară. Oamenii din Bulci au danturi. Le vede. Peste tot vede danturi. Noaptea le vede adunate în grămezi. Grămezi ordonate. Ca acolo. Acolo.

 

Acolo erau multe danturi, pantofi, ceasuri, haine de blană, inele, cercei, brăţări, lănţişoare şi medalioane. Femeile nu aveau păr. În Bulci, femeile au părul foarte lung, împletit.

 

Fumează, stând pe prispa casei, în timp ce o stea căzătoare lasă o dâră strălucitoare pe cerul întunecat. El nu a lăsat nicio urmă. El nu va lăsa nicio urmă. Pentru că Bulci nu are nicio urmă. Bulci e un sătuc suspendat. Nimeni nu pleacă de aici şi nimeni nu vine. Doar el a venit. Doar dinţii îl pot da de gol. Femeia lui nici măcar nu e a lui. Ea şi dinţii îl pot da de gol. Zgomotul ăsta îl scoate din minţi. E ca şi cum nu îl lasă să uite.

 

Curentul de aer șerpuieşte pe sub arcade. Dinţi lui se aud parcă şi aici. E destul să vorbeşti despre el şi fantoma lui atât aşteaptă. E supărat că a fost prins şi dinţii l-au dat de gol. Sigur, dinţii. Femeia era prea tăcută şi speriată pentru totdeauna. Nici nu o simţea pe lângă el. Când mergea parcă nu era, părea că se deplasează fără corp. Nu vorbea pentru că nu mai avea dinţi.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *