Corabia amăgirilor: Brigăzile Internaționale din Spania

Intrate în legendă grație romanelor lui Hemingway și Malraux, dar și datorită unei propagande necontenite, Brigăzile Internaționale simbolizează întregul romantism antifascist manipulat cinic de către Internaționala a III-a comunistă, cunoscută în genere sub numele de Comintern. Înființată în 1919, această organizație a reprezentat, cum scria istoricul Richard Pipes, un front global anti-capitalist menit să exporte modelul bolșevic. Era vorba de ceea ce Lenin a numit „semnificația internațională a Revoluției din Octombrie”.

Războiul Civil a izbucnit în vara anului 1936. Republica Spaniolă se vedea confruntată cu o puternică rebeliune militară, sprijinită de mișcarea de extremă dreaptă numită Falanga, largi grupuri din clasa de mijloc și de Biserica Catolică. Hitler și Mussolini s-au situat rapid de partea rebelilor. Anglia și Franța au adoptat politica de non-intervenție. Spania republicană avea o nevoie disperată de ajutor logistic. Doar URSS era dispusă să-l ofere, dar prețul consta în crescânda dominație sovietică în Spania republicană. Odată cu armele (plătite în aur), soseau și consilierii.

Brigăzile Internaționale au fost organizate ca urmare a unei decizii a Cominternului. Iugoslavul Iosip Broz Tito și italianul Palmiro Togliatti (nom de guerre Ercoli) au fost principalii coordonatori ai logisticii prin care voluntarii ajungeau în Spania (baza era la Paris). Comandantul Brigăzilor era comunistul francez André Marty, avându-l ca aghiotant pe Luigi Longo (nom de guerre Gallo), ulterior succesorul lui Togliatti, în 1964,  la conducerea PC Italian.

În România, cazul pe care îl cunosc cel mai bine, nu pleca oricine dorea în Brigăzile Internaționale. PCdR organiza operațiunile (pașapoarte, contacte la Paris). Franța era în plină politică de non-intervenție, deci nu susținea acțiunea de formare a Brigăzilor, chiar o sabota. Pe mama mea a condus-o la Gara de Nord Gheorghe (Gogu) Rădulescu, unul dintre liderii Frontului Studențesc Democrat. Cu lacrimi în ochi i-a spus cât de mult o invidiază pentru șansa de a lupta de partea libertății, împotriva barbariei. Manicheismul era extrem de ispititor în acele timpuri.

În Brigăzi au existat numeroși idealiști, dar aparatul politic era sută la sută stalinist. Unii erau carne de tun (între alții tatăl meu, unchiul meu, Mihail Boico, inginerii Mihail Florescu și Carol Neumann, chiar Valter Roman, el însuși inginer, de asemenea Gh. Adorian, Minea Stan, Ion Rab, Aurel Stancu, frații Constantin și Mihai Burcă, frații Minor, Andrei Roman, Julien Botos, Bazil Șerban, Pavel Cristescu, Francisc Wolf-Boczov), alții erau comisari și acționau pentru îndeplinirea ordinelor Cominternului de eliminare a oricărei ispite  „deviaționiste” (Petre Borilă, Gheorghe Stoica, Grigore Naum). Unii au ajuns ulterior cadre de vârf în MAI/Securitate (Grigore Naum, Mihai Patriciu, Aurel Stancu). Mama mea, studentă în anul al treilea la Medicină, a fost soră de caritate în cadrul Spitalului Brigăzilor Internaționale. În același spital au lucrat infirmiera Galea Burcă și studenta la Farmacie Sanda Sauvard. Să-i amintesc pe doctorii Iancu, Clejan, Schwimer și Brill.

În anii stalinismului dezlănțuit, mulți interbrigadiști au fost supuși anchetelor, arestați și condamnați. Asocierea cu comuniștii iugoslavi în cadrul Brigăzilor era privită de inchizitorii staliniști drept un suprem păcat. László Rajk luptase în Spania, a devenit figura centrală a procesului-spectacol de la Budapesta în 1949. A fost condamnat la moarte și executat ca spion și trădător. Este de reținut că în primă fază a stalinismului în Europa de Est, mulți foști voluntari au deținut poziții influente în aparat: Josef Pavel, de pildă, a fost ministru de Interne în Cehoslovacia, după care a fost arestat ca spion. A scăpat cu viață și a redevenit ministru de Interne în timpul Primăverii de la Praga. Rajk a fost mai întâi ministru de Interne, apoi ministru de Externe în Ungaria. Erich Mielke, sinistrul  ministru de Interne din RDG, a luptat și el în Brigăzile Internaționale. La fel și Kurt Hager, vreme de decenii șef al propagandei regimului comunist est-german.

Interbrigadiștii, cum li se spunea, au fost ținte predilecte ale vânătorii de vrăjitoare din perioada numită high Stalinism (eu îi spun stalinismul dezlănțuit) în Europa de Est. Este ceea ce accentuează Anne Applebaum în remarcabila ei carte „The Iron Curtain” despre stalinizarea Europei de Est, apărută în 2012. Nu conta devotamentul lor, ci fapul că deveniseră „inamici obiectivi”.

Majoritatea copleșitoare a celor care au luptat în Brigăzi o făceau convinși că se opun fascismului. Prea puțini înțelegeau jocurile lui Stalin, faptul că serveau ca instrument al politicii acestuia de construcție a unei „democrații populare”. Caruselul amăgirilor a funcționat cu o extraordinară eficiență în acei ani pe care poetul W. H. Auden i-a numit a low and dishonest decade.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *