Dialog exclusiv LaPunkt între Ioana PÂRVULESCU şi Cristian Pătrăşconiu
Şi dumneavoastră aţi trăit în comunism. Şi eu. Nu se mai poate face nimic în raport cu un asemenea fapt?
Îmi place să sper că această carte nou apărută, „Şi eu am trăit în comunism”, tocmai asta face: e un mic ajutor ca să ne vindece de rănile comunismului trecut şi un ajutor de încredere ca să prevină o eventuală molimă viitoare. Doamne fereşte de o molimă viitoare de acelaşi fel (iată că, pentru mai multă siguranţă, apelez şi la aceste cuvinte adresate unei instanţe la care cei mai mulţi apelează la ananghie). Cred că orice privire fără amăgire, fără iluzii, fără patimă asupra trecutului schimbă ceva în prezent. Întotdeauna am luat trecutul ca ajutor pentru prezent. Dar dacă în alte cazuri era vorba mai degrabă de un model, fie şi imperfect, cu defecte, în cazul comunismului e vorba clar de un antimodel.
(foto: Mihai Benea)
Avea farmec viaţa în comunism? Sau, mai degrabă, avea farmec împotriva comunismului?
În măsura în care cineva se poate simţi bine într-o închisoare. Bine, azi mulţi se simt binişor la închisoare şi au parte de un confort mult mai bun decât noi în iernile comuniste. Ştiţi, i-am rugat pe cei 95 de participanţi la această carte să scrie despre lucruri banale, din viaţa de zi cu zi, fără mânie şi părtinire, evitând episoadele extreme, de închisoare, ale lor, ca în cazul doamnei Micaela Ghiţescu, sau ale familiei lor, ca în cazul doamnei Monica Pillat şi al altor participanţi la volum. Totuşi, citind cartea, tot la asta ajungi. Metaforic, ai imaginea unei uriaşe închisori cu gratii nevăzute, în care, ca să dau un singur exemplu: mâncarea se dă, nu se ştie ce, nu se ştie cât, nu se ştie de către cine. Mulţi îşi amintesc în carte cum se întreba pe vremuri, la coadă: ce se dă? Şi răspunsul: se dau ouă, se dă unt. Şi-apoi urmau întrebările: oare ajunge şi până la noi? Şi stăteai cu orele, sperând că ţi se dă şi ţie ceva, pe bani, vezi bine. Dar habar n-aveai cine-ţi stabileşte porţia.
Desigur, gratiile fiind nevăzute, cum spuneam, erau momente sau chiar etape ale vieţii, copilăria, tinereţea într-o anumită măsură, în care puteai gusta şi farmecul, ca puştiul din lagăr, din filmul La vita e bella. Însă lipsa de libertate atinge totul, strică totul, nu lasă nimic intact – şi asta e imaginea pe care o dă cartea. E ca boala. Se spune că dacă eşti sănătos poţi duce orice. Eu spun: dacă eşti liber, poţi duce orice. De aceea în decembrie ’89, cum spun şi în prefaţă, a fost ca şi cum porţile închisorii s-ar fi deschis şi am fi năvălit cu toţii afară, chiuind şi nevenindu-ne să credem că suntem liberi. N-am uitat deloc sentimentul acela. Am reînvăţat atunci fiecare gest în libertate, şi, cum se ştie, a învăţa presupune şi greşeala. Am învăţat o nouă viaţă. Dar asta e altă carte.
De ce negru cu galben? Mă refer la opţiunea coloristică pentru coperta cărţii.
Ca să ieşim din clişeu. Să nu fie culorile comuniste, roşu cu negru, să nu se sperie lumea de carte, să depăşească politicul, pentru că nu e o carte politică, deşi oamenii politici ar avea ce învăţa din ea. Şi pentru că atât eu, cât şi Oana Bârna, redactoriţa cărţii şi participantă la ea, cu texte excelente, am făcut, în toamna în care lucram la volum, o pasiune pentru galben. Atât de frivole pot fi motivele unei opţiuni coloristice la o carte.
Şi pe coperta 1 şi pe coperta 4 apare un bec…
Da, aici a fost un mic joc la care m-am gândit şi pe care Angela Rotaru, care a realizat coperta, l-a prins foarte bine. Toţi cei care au trăit în comunism ştiu că „se lua electrica” absolut arbitrar, nu ştiai când şi cât timp şi de ce. Comunismul era jocul crud între ceea ce „se dă” şi ceea ce „se ia”. Aşa că te pomeneai în bezna apartamentului, în mijlocul beznei oraşului. Sunt în carte destule mărturii despre asta, dar recomand textul al treilea din primul capitol, al poetului Robert Şerban. Jocul ăsta „beznă-lumină” e reprodus de alternanţa dintre coperta I şi coperta a IV-a. Becul e stins la început, pe fond negru, de întuneric, dar prin chiar parcurgerea cărţii, se face lumină pe o copertă galbenă.
Aş avea o curiozitate de ordin metodologic – cum apreciaţi că trebuie să arate o perspectivă „detaşată” cu privire la comunism? Ce e obligatoriu să conţină ea?
Nu ştiu, e ca şi cum ai spune: cum ar trebui să arate o perspectivă detaşată asupra vieţii? Eu n-am căutat să am nici o perspectivă „ataşată”, nici una „detaşată”, eu am făcut aici o reconstituire a vieţii în comunism.
Aş fi putut să scriu numai despre viaţa mea, ar fi fost mai simplu pentru mine, dar am preferat o verificare prin încă aproape 100 de oameni şi peste 350 de mărturii. Există în lume multe cărţi despre viaţa cotidiană, viaţa cotidiană în Evul Mediu, cea din vremea lui Ludovic al XIV-lea, cea de pe vremea lui Goethe, să spunem (un bestseller recent în Germania). Din ziare, din jurnale, din romane şi din nenumărate alte documente care ţin loc de mărturii povestite, am reconstituit-o şi eu pe cea din secolul XIX şi pe cea din perioada interbelică, pe care nu le-am trăit, dar despre care aveam moşteniri de familie, ca sa spun aşa. Aceste reconstituiri au, în linii mari aceleaşi capitole: acasă, în călătorie, dragoste, mâncare etc. Acum, pentru că mai trăiesc oamenii care au avut parte de comunism, am reconstituit-o pe cea de dinainte de 1989. La comunism mai sunt câteva elemente specifice, subliniate în cotidianul nostru, cum ar fi „Cozile” şi capitolul „Oficiale” care făceau parte din viaţa de zi cu zi. Tocmai de aceea cartea e pentru toată lumea, şi pentru doamne şi pentru tineri, aş spune că şi pentru adolescenţi, dar şi pentru cei care au apucat vremurile alea sinistre.
Cum era, de fapt, viaţa în comunism? Cum rezultă că era aceasta, adunând şi făcând media confesiunilor punctuale din această carte?
Umilitoare la toate nivelurile: fizic şi psihic. Erai chircit trupeşte şi sufleteşte. După ce a apărut cartea, a început să plouă peste mine cu alte mărturii. Fiecare dintre cei care au citit amintirile de aici şi nu este în carte mi-a mai spus câte ceva, din off. De pildă, de curând, un fost profesor de matematică, Răzvan Purcărea, repartizat atunci într-un sat uitat de lume din Botoşani, mi-a povestit cum a fost înjurat şi dat cu capul de uşă, la Miliţie, pentru că reclamase pe cineva care-l agresase. Nu ştia că agresorul era prieten cu miliţianul. Erai la voia întâmplării, dar nu ştiu cum se făcea, că întâmplarea era mereu rea.
(FOTO: Emanuel Tanjeală)
Cum aţi gândit să îi alegeţi pe cei care sunt în această carte? Mărturisesc, privind cu ochiul (de)format de experienţa mea profesională curentă, că oamenii aleşi de dumneavoastră fac, dpdv sociologic, un eşantion semnificativ pentru un focus-grup. Şi duc mai departe această observaţie: tot din sociologie ştim că, nu de puţine ori, observaţiile care derivă din analiza focus-grupurilor sunt mai rafinate decât cele din sondajele de opinie. Revin: cum i-aţi ales?
Dar asta nu e o carte de sociologie! Nu e scrisă cu ochelarii unei discipline care e sau se vrea riguroasă, nu e scrisă nici măcar cu ochelarii mei, e scrisă liber. Vestea despre cartea asta s-a dus prin mijloacele de comunicare electronică de azi şi am primit mărturii de la oameni perfect necunoscuţi mie. Mi-e puţin teamă de sociologi (desigur, persoanele de faţă se exclud), de când am asistat, în tren, la discuţia dintre nişte studente la Sociologie care învăţau pentru examen şi să ştiţi că nu era spre lauda facultăţii cu pricina, era pur şi simplu limbă de lemn, nu jargon, ci formulări care-ţi întunecau înţelegerea unor lucruri altfel simple şi de bun-simţ. Era în compartiment o fată inteligentă, şi ea studentă la aceeaşi facultate, care păţise ca Richard Feynman cu sociologii. Sociologii ar trebui neapărat să citească amintirile lui Feynman pe tema asta, din Vă ţineţi de glume, domnule Feynman! Aşadar eu constatat doar că sunt aici oameni de toate vârstele, din toată ţara, aproape la fel de mulţi bărbaţi câte femei (cu 3 mai multe femei) şi de meserii destul de diferite, de la scriitori (muncitori intelectuali, cum le spunea Camil Petrescu) la muncitori pur şi simplu, să spunem. Dar asta a ieşit aproape de la sine, nu mi-am propus şi nu am vrut un sondaj de opinie, ci o reconstituire pe care, încă o dată, o puteam face şi singură, eventual, dar era păcat. Era păcat, pentru că amintirile de aici sunt şi puternice, şi bine scrise, iar pentru asta nu le pot fi îndeajuns de recunoscătoare participanţilor.
Am însă convingerea că orice om care a trăit atunci are amintiri asemănătoare de viaţă cotidiană. Am auzit pe unii spunând că muncitorii o duceau mai bine pe-atunci. Dar, vedeţi, eu m-am născut în Braşov, oraş care avea o mulţime de fabrici. Şi nu pot fi păcălită pentru că noi, braşovenii, am asistat la revolta muncitorilor din 15 noiembrie 1987. Muncitorii sunt primii care n-au mai suportat comunismul şi care au aruncat pe fereastra Consiliului Popular de atunci (azi Prefectura) tabloul lui Ceauşescu, au rupt lozincile şi diverse hârtii oficiale care au fost risipite de vânt şi apoi manifestanţii au fost duşi la Miliţie, Securitate şi au fost pedepsiţi sau mutaţi disciplinar în locuri uitate de lume. Ca să nu mai vorbesc de explozia din anii 70 de la Tractorul, în care au murit mulţi oameni şi care a fost perfect muşamalizată. Sau de tragedia de la mina Livezeni din 1980, despre care nu s-a suflat o vorbă. Şi câte altele. Aşa că, şi dacă un sociolog ar fi făcut cartea, apelând la oameni cu memoria întreagă şi de bună-credinţă, la fel ar fi ieşit.
Cartea aceasta este una despre viaţă în primul rând, chiar dacă despre „viaţa în comunism”. Cum putea fi uitat comunismul în comunism? Cum îl uitau cei care vi s-au alăturat în acest proiect editorial? Şi, puţin mai departe: care erau, în comunism, modalităţile cele mai eficiente de a uita comunismul („o temperatură istorică extremă” – cum descrieţi, foarte inspirat, acele vremuri)?
Mă tem că mult prea mulţi apelau la băutură. N-am văzut niciodată atâţia beţivi ca-n comunism. Oamenii beau ca să se încălzească, să se ameţească, ca să uite, ca să nu simtă umilinţa. Şi pentru că un vin bun nu se găsea, se bea, cel puţin la oraş, votcă şi vin prost şi bere şi mai ştiu eu ce, îndeajuns să-ţi distrugă ficatul.
Exista şi un refugiu bun, iar acesta erau cărţile. Cărţile erau ca un medicament, ca un drog bun, ca o gură de oxigen. Unii spun: era bine în comunism, se citea mai mult, oamenii aveau o cultură mai solidă. Se citea mult în comunism, dar acesta era un efect necontrolat al constrângerilor: neavând alt mijloc de evadare, evadai doar în lectură. Şi cărţile, oricât de cuminţi şi de cenzurate ar fi fost, aveau un efect subversiv pentru că te ajutau să gândeşti liber. Cărţile erau un duşman de temut pentru puterea comunistă şi, drept urmare, scriitorii erau priviţi cu suspiciune, erau primejdioşi. Mai era şi muzica, dar accesul la aceasta era dificil (a se vedea povestea lui Camil Aurelian Petrescu şi textele lui Radu Paraschivescu).
Dar cei mai mulţi oameni erau în continuă cursă de supravieţuire, aşa că uitau, poate, de comunism – lasă că te băteau ei încontinuu la cap, n-aveai cum să uiţi! – în lupta asta de clipă de clipă pentru mâncare, căldură, medicamente. M-a impresionat între poveştile din carte un episod despre un tânăr medic care a făcut rost de sânge pe căi ilegale, ca să salveze viaţa unui copil. Nu ştiu dacă în clipa aia uitase de comunism sau dimpotrivă, a văzut „roşu” şi s-a hotărât să plece dintr-un sistem politic în care un copil e lăsat să moară, deşi se păstrează sânge de rezervă pentru un potentat comunist care nu are nevoie de el.
Ce facem cu viaţa care pulsează în aceste confesiuni despre cum se trăia în comunism? Cum procedăm?
Mie mi-e frică de planuri, intenţii, proceduri, reţete şi chiar sfaturi. Cred că ajunge să citim cartea cu mintea deschisă şi fără idei primite de-a gata. Restul vine de la sine.
Cei care povestesc în această carte nu au trăit acelaşi interval de comunism. Unii, două decenii; alţii, trei, alţii – toată perioada. Cum se simt diferenţele de ton ale experienţelor? Reformulat: se poate vorbi, să zicem, mai lejer despre comunism dacă ai trăit doar două decenii în el? Şi e inevitabil să fii grav când ai trăit mai mult în el?
Da, cred că e absolut firesc. Este adevărat că deceniile din cei 42 de ani de comunism (cum i-am socotit aici, de la plecarea Regelui) nu sunt la fel. Anii 50 au fost cumpliţi, i-au înspăimântat pe oameni îngrozitor, mai rău decât războiul şi bombardamentele şi i-au strivit sub lipsuri. N-aveai cum să te opui, erai complet strivit. Unii dintre cei care s-au format în anii aceia au rămas intimidaţi pe viaţă, prudenţi pe viaţă, economi pe viaţă, – şi e normal. Anii 60 s-au mai destins, iar de prin 65 până în 72 începuse o viaţă aparent suportabilă, prin comparaţie cu celelalte perioade. Apoi, anii 80, mai ales de la jumătate încolo, au redevenit cumpliţi, dar la alt nivel, foamea şi frigul în primul rând. Lucrurile acestea se ştiu, le repet doar pentru cei foarte tineri. Oricine ar trebui să se întrebe: cât de rău trebuie să-ţi fie ca să-ţi dai foc, ca gest de revoltă împotriva sistemului, cum s-a întâmplat cu tânărul de la Braşov, Liviu Babeş, în martie 1989? Uneori se simt aşadar diferenţe de ton între noi, cei care scriem aici, în funcţie de câtă „raţie” de comunism am fost obligaţi să înghiţim.
Ce face timpul cu viaţa trăită în comunism? Cartea apare la un sfert de secol după ce, formal, comunismul s-a sfârşit. Se vede acum poate mai clar ce a fost atunci?
Sigur, e nevoie de o distanţă în timp ca să vezi mai bine lucrurile. Dar dacă mai trecea timpul, aceste poveşti se pierdeau şi temperatura istorică reală, zilnică, nu s-ar mai fi putut reconstitui.
Fiecare povestioară aduce, în felul său, un elogiu detaliului. Este, în mod evident, şi o carte a detaliului. Ce fac detaliile? Ce aduc ele? Ce provoacă ele?
Detaliile spun totul şi tocmai din ele se reconstituie tabloul general. Ca la o tapiserie alcătuită din mii de împunsături. Din detalii se face şi istoria, până la urmă, şi viaţa fiecăruia.
Unde pot plânge oamenii, citind această carte? Unde pot rîde? La ce? Despre ce?
Plânsul e o chestiune de intimitate, aşadar să-i lăsăm pe cititori să plângă în interiorul cărţii, unde vor ei. Totuşi o să spun că e greu să nu fii cutremurat la episoadele legate de boală în comunism, cum sunt cele relatate de Horia-Roman Patapievici, cele ale Conferenţiarului Cătălin Vasilescu, chirurg la Fundeni şi discipol al Profesorului Setlacec sau la cel feminin care deschide capitolul Dar cu dragostea cum staţi? Dar e un plâns revoltat, e unul însoţit de indignare. Mai sunt destule episoade încărcate de melancolie, cum sunt cele despre demolări, al căror şir e deschis cu artă de Ioan Stanomir.
Cât despre râs, el e în foarte multe episoade. Pentru că avem tendinţa să râdem împreună cu prietenii după ce depăşim un necaz, fie el şi istoric, când nu ne-a omorât, ca să spun aşa. Cred că aţi păţit-o şi dumneavoastră, nu? Să treceţi prin nişte întâmplări rele, care v-au pus la încercare, dar să le povestiţi spre deliciul celorlalţi şi să râdeţi împreună cu ei. Nu ştiu să aleg numai câteva, sunt cu duiumul. Să vorbesc de inundaţia într-o situaţie caragialescă relatată de Andrei Pleşu? Sau de nuntaşii care dansează cu paltoanele pe ei evocaţi de prozatorul Răzvan Petrescu, pe atunci membru într-o formaţie de rock? Sau „Nunta întreruptă” în copilărie, povestită de Cătălin Cioabă? Sau Petru Creţia la castrat porumb din episodul studenţesc al domnului Jean Pătrîngenaru? Sau episodul cu viermii de mătase, care invadează o şcoală al Ancăi Crivăţ? Sau cel cu ieşitul la „cules de broaşte” amintit de Dan C. Mihăilescu? Sau cel cu limbajul cifrat din „Două torturi” povestit de Cristian Pepino? Sau cel cu meciul Spania-Danemarca văzut în pădurea Făget de lângă Cluj, „Pe unguri”, povestit de Nicolae Rednic? Sau culesul de păpădii de către nişte fizicieni de la Institutul de Reactori Nucleari din povestea lui Vlad Zografi? Sau episoadele cu miliţienii ale lui Mircea Cărtărescu? Sau împrumutul zaţului pe care-l povesteşte Gabriel Liiceanu? Sau aniversarea zilei de naştere printr-o lungă coadă la carne încheiată cu cumpărarea de organe imposibil de mâncat, povestit de Anca Marinescu? Sunt zeci de asemenea miniromane absurde, de un comic demn de Ilf şi Petrov. Toate sunt teribile, selectând câteva, nedreptăţesc tot restul.
(foto: Radu Sandovici)
Întâmplările rezumate în carte – banale şi semnificative – pot fi citite şi ca pilde despre viaţa în comunism. Ar fi ceva de acolo, de repetat? Ceva care poate avea funcţia de „model de bune practici”? Ceva de dorit să fie repetat?
Nu! Nimic!
Vorbiţi, în textul dumneavoastră introductiv, despre „cartea ca vaccin”. Vreţi, vă rog, să dezvoltaţi această idee în contextul acestei carţi – „Şi eu am trăit în comunism”?
Anul acesta au fost nişte discuţii despre eficienţa sau nu a vaccinării, care m-au uimit din cale-afară, nu credeam că oamenii civilizaţi, şcoliţi, din secolul 21 mai pun la îndoială eficienţa vaccinului şi riscă viaţa copiilor, refuzând să-i vaccineze. (Pentru ei ar trebui inventat un vaccin antiiresponsabilitate). Aşa ceva citisem despre oamenii ignoranţi de pe la jumătatea secolului 19: când veneau medicii cu vaccinul, mamele fugeau şi se refugiau în pădure, cu bebeluşii, ca atunci când „dădeau turcii”. Dar după venirea lui Carol Davila şi a celuilalt Carol, oamenii au înţeles eficienţa vaccinului, astfel încât în revistele de pe la 1890 am întâlnit deja glume pe tema asta. De pildă, un om se plânge că la două zile după ce şi-a vaccinat copilul, acesta a murit. „Cum aşa, se miră vecinul lui, de ce-a murit?” „Păi l-a lovit o căruţă!”
Eu aş vrea să se poată inventa şi vaccinuri împotriva prostiei ucigătoare, a ticăloşiei, a molimelor istorice. Şi, până se inventează asta, avem la îndemână cultura şi cărţile ei. Aşa că i-aş îndemna pe toţi candizii: citiţi din scoarţă-n scoarţă cartea asta, faceţi o mică reacţie locală, puţin puroi comunist, iar apoi nu vă mai îmbolnăviţi niciodată de el. Dar, dinclo de asta, e o carte savuroasă, tristă, plină de umor, vorba poetului. O comoară a memoriei.
