Ceea ce părea să fie, la începutul anilor ’90, un accident, o scăpare, o neatenţie a devenit astăzi regula: dispariţia din paginile ziarelor şi din emisiunile de televiziune a rubricilor de informaţii externe. În perioada imediat postrevoluţ ionară aveam măcar o scuză: ceea ce se întâmpla în jurul nostru era atât de spectaculos, încât nu mai aveam timp să privim şi peste gard. Dar lucrurile n-au mai revenit niciodată acolo unde au fost.
În timpul comunismului, până şi „Scînteia” avea o pagină de politică externă, din care puteai deduce câte ceva despre mersul lumii – de cele mai multe ori, inversând termenii: ceea ce era prezentat drept bun era rău, şi viceversa. Exista şi o revistă de politică externă, de mare tiraj, „Lumea”, care, citită printre rânduri, îţi dădea măcar o idee despre ce se întâmplă dincolo de sârma ghimpată ce înconjura România.
Nu scriu aceste lucruri pentru c-aş fi un nostalgic al „paradisului” comunist. Prefer de un miliard de ori haosul prezent „ordinii” cu gust de cucută al bolşevismului. Am evocat aceste situaţii doar pentru contrast şi pentru a sugera cât de mult pierdem prin faptul că am ajuns să cultivăm intenţionat o miopie paralizantă. Nu mă refer la omul de rând, căruia îi e indiferent nu doar ce se întâmplă pe planetă, ci şi în propria viaţă. Mă refer la intelectualitatea tot mai dependentă de drogul de vulgaritate şi senzaţionalism pompat prin canalele de comunicare audio şi video. Suntem la curent cu ultimele năzbâtii ale lui Becali ori cu operaţiile de sâni/ fese/ sex ale cine ştie cărei starlete, dar privim – vorba baladei populare – ca vita mută la evoluţiile înfricoşătoare din Europa şi din lume. Bombardaţi cu informaţii despre silicoane, conturi bancare, cătuşe, trădări intra-partinice, voturi aranjate, contracte oneroase, denunţuri mincinoase şi aranjamente ca-n codru suntem mereu luaţi prin surprindere de întâmplările grave petrecute la doi paşi de graniţa noastră.
M-am întors, la sfârşitul lui august, din concediu angoasat de ceea ce vedeam zilnic la televiziunile franceze şi de ceea ce citeam în ziare în Franţa despre criza imigranţilor sirieni (şi nu numai). Ore în şir, telejurnalele, documentarele şi reportajele în direct vorbeau despre o tragedie în curs, despre un eveniment fără precedent în istoria recentă a Europei. Încercând să aflu cum priveau lucrurile cei de-acasă, am fost şi mai neliniştit să constat că nu ştiau despre ce vorbesc. Deşi mă aflam la doar două mii de kilomeri distanţă, ne despărţeau secole de informaţii şi preocupări. Europa era isterizată de o mare provocare umanitară, politică, socială, ai noştri se delectau cu emisiuni de tipul „Vocea României”, „X factor” şi „Wow”. În Occident, plânsete şi jale, la noi, în Orient, geamparale, raze ultraviolete şi nesfârşite, scabroase bătălii pentru ciolan.
Lucrurile sunt cu atât mai uimitoare cu cât tot ce se întâmplă în Europa ne afectează în mod direct şi iremediabil. Ne comportăm însă de parcă numai noi am fi integraţi în ei (cum şi cât vrem şi când ne convine), nu şi ei în noi. Javrele politice au indus abil ideea că nimic nu mişcă în lume fără acordul nostru, aşa că nu avem niciun motiv să ne îngrijorăm. În realitate, rareori s-a pomenit o categorie umană mai descreierată, detracată şi incapabilă care să aibă prim-planul agendelor publice. Ajunşi în poziţii decizionale, au instaurat domnia arbitrarului şi aleatorului, a improvizaţiei şi laşităţii. Troglodiţi şi nesimţiţi, blochează discutarea chestiunilor grave, pentru că mintea lor limitată nu e capabilă să ofere vreo soluţie. S-au obişnuit să mintă la nesfârşit, cu neruşinare, şi să-i atace violent pe cei care îndrăznesc să spună că împăratul e gol.
Rezultatul acestui jalnic complot al nulităţilor? Izolarea politică, pe de o parte, şi insularizarea social-spirituală. Convin ele cuiva? Fireşte: şlehtei de îmbuibaţi care-şi pot face jocurile doar într-o lume în care cu cât prostia e mai vastă, cu atât şi eforturile de a conduce şi subjuga sunt mai mici. Prin urmare, nimic nu e întâmplător – nici măcar dispariţia paginilor de informaţii externe ale publicaţiilor şi televiziunilor. Nu poţi compensa ignorarea problemelor stringente ale planetei doar făcând trimitere la Discovery Channel. Mai e nevoie şi de informaţii corecte şi de investigaţii aprofundate. Prin plecarea lui Emil Hurezeanu în diplomaţie, am rămas şi fără singurul comentator competent de politică externă. În presa scrisă nu se mai ocupă nimeni în mod sistematic de evenimentele din lume – iar cei câţiva „politologi” ce-şi dau cu părerea prin gazete sunt completamente lipsiţi de har. Debitează numai platitudini şi sari pagina ori muţi canalul imediat ce-i vezi scriind ori vorbind.
Aşa se face că nu auziseră nimic de evoluţia dramelor şi tragediilor ce se desfăşoară la doi paşi de noi. Aţi mai citit / văzut vreo informaţie documentată despre ce se întâmplă în Ucraina? Pun pariu că dacă vreţi să aflaţi de la prieteni ce mai e cu Crimeea veţi fi întâmpinaţi cu ridicări din umeri. Cunoaşteţi personal pe cineva capabil să vă descrie scena publică şi politică din Moldova? Declarativ şi demagogic, suntem cu toţii adepţii unirii. Dar cu cine ne unim, în fapt? Cât de reale şi solide sunt legăturile dintre noi? Ce ştim despre politicienii şi despre elita intelectuală din Republica Moldova? Dar despre cea rusească? Ce poziţii au rusofonii în privinţa aderării la Uniunea Europeană? Ce crede moldoveanul de rând despre unire?
Să mergem ceva mai departe – deşi acel departe e tot mai aproape de noi. De ce se omoară arabii între ei? Cât de importantă e apartenenţa etnic-religioasă la grupurile şiite sau sunite? Are cineva habar de ce se căsăpesc oameni în toată firea pe baza simplei diferenţe de opinie: unii islamişti, şiiţii, cred că adevăratul urmaş al Profetului e ginerele acestuia, Ali ibn Abi Talib, iar alţii, suniţii, că ar fi socrul său, Abu Bakr? De fiecare dată când îi văd şi aud pe intelectualii atei lansând atacuri contra religiei, îmi vine să-i întreb: atunci când vă bateţi joc de religie, e vorba doar de creştinism, sau includeţi în aceeaşi categorie şi alte culte? Ard de nerăbdare să aud un răspuns onest la această întrebare. Nu că n-aş avea propriile mele explicaţii: întotdeauna e mai uşor să batjocoreşti o credinţă care pierde, galopant, teren, decât să te referi la una în plină ascensiune, susţinută de militanţi fanatici.
Personal, consider că religia e o chestiune strict personală, a fiecărui individ în parte. Îmi displac, în egală măsură, atacurile la adresa religiei, oricare ar fi ea, ca şi militantismul religios. Numai că despre lucrurile revenite în mod surprinzător pe agenda publică a Europei nu prea mai ai unde să vorbeşti. Aceste teme au intrat fie pe mâna maniacilor, a iluminaţilor şi a superstiţioşilor, fie pe cea a radicalilor intoleranţi. Ne prăvălim de-a berbeleacul, ignoranţi şi stupizi, după ce ne-am pierdut reflexul de a vedea dincolo de propria noastră umbră. Mai întâi, am constatat că e mai comod să ne rezumăm la „ştirile de la ora 5”, pline de violenţă şi vulgaritate. Pe lângă satisfacerea gustului pentru barbarie, ele induceau sentimentul că nu te ating niciodată, că le poţi pune capăt mutând pe alt post. Treptat, a ajuns să nu ne mai pese de ce întâmplă înafara acelei jumătăţi de oră de carnagii. Iar acum, când dezastrul se apropie în viteză, încă trăim cu iluzia că vom scăpa de el acţionând cu dexteritate telecomanda.
Articol reprodus, cu permisiunea autorului, din revista ROMÂNIA LITERARĂ.