Dintre nenumăratele povești cu îngeri și monștri ce alcătuiesc mierea densă a mitologiei populare americane, puține au avut ecoul și greutatea cazului „Celor Trei din West Memphis”. În 1994, Jessie Misskelley, Jason Baldwin și Damien Echols, trei adolescenți din Arkansas, au fost judecați și condamnați pentru o triplă crimă de care sunt, aproape sigur, nevinovați. În urma a două procese controversate, pline de erori, lacune, interese politice și încălcări flagrante ale procedurilor legale, Jessie Misskelley și Jason Baldwin au primit închisoare pe viață, iar Damien Echols a fost condamnat la moarte.
The West Memphis Three sau, pe scurt, WM3, a devenit emblema și nodul tragic al unei istorii desfășurate timp de aproape două decenii, interval în care a generat patru documentare, un roman, două cărți de memorii, un film de ficțiune, mii de pagini scrise și de ore în prim-planul mass-media, site-uri dedicate pe internet, forumuri, bloguri ale detectivilor amatori, cursuri universitare de drept, medicină legală, securitate publică, tehnici de investigare. A devenit, dincolo de toate, o experiență tulburătoare pentru oricine intră în contact cu mărturiile, dovezile, incertitudinea, misterul ce-i definesc materia și incredibila stranietate.
Totul a început în seara zilei de 5 mai 1993, când trei băieți în vârstă de 8 ani din micul oraș West Memphis, statul Arkansas, au fost uciși și aruncați într-un canal ce străbătea periferia localității, într-un desiș din pădurea zonei Robin Hood Hills. Părinții i-au dat dispăruți în jurul orei 21, însă trupurile lor au fost găsite de poliție abia a doua zi după prânz, când unul dintre agenți a observat un mic pantof de sport plutind pe apă. Steven Branch, Michael Moore și Christopher Byers erau dezbrăcați, aveau mâinile adunate la spate, prinse de picioare cu șireturi, cum își leagă prada un vânător priceput. Prezentau numeroase răni cauzate de lovituri, iar hainele lor zăceau pe fundul canalului, fixate în mâl cu propte groase de lemn. Christopher Byers fusese mutilat genital, cauza morții fiind, pentru fiecare dintre cei trei copii, un cumul de traume fizice și înec.
Comunitatea liniștită, modestă și ultra-religioasă din West Memphis e bulversată, cazul devine ceea ce acum am numi o poveste virală. Apar primele ipoteze, lansate într-un context în care mass-media dezvoltase o adevărată obsesie pentru ocultism, dedicând spații ample unor emisiuni și intervenții despre practici magice, vrăjitorie și ritualuri demonice: poliția începe să investigheze cazul ca pe un sacrificiu satanic, comis de o sectă obscură, probabil vreuna dintre numeroasele grupări spirituale alternative ce înfloreau în parcurile de rulote împânzind America profundă, foarte săracă, măcinată de grave probleme sociale. Cum lucrurile nu se întâmplă, în realitate, ca în Tăcerea mieilor, când FBI-ul își trimite pe teren cei mai buni agenți, dornici să captureze un killer psihopat cu profil de legendă, poliția locală începe investigația orbecăind printre martori și declarații contradictorii, irosind timpul vital al zilelor urmând crimei, atunci când fiecare centimetru pătrat din zona zero, unde au fost descoperiți copiii morți, se cerea analizat cu maximum de resurse și atenție, și fiecare afirmație a oamenilor locului trebuia notata și interpretată lucid. Nu întârzie să apară o posibilă pistă importantă: în seara zilei fatale de 5 mai 1993, la ora 20:42, patronul restaurantului Bojangles, aflat în imediata apropiere a zonei Robin Hood Hills, sună la poliție pentru a anunța că un bărbat afro-american, având un comportament ciudat și hainele pline de sânge și noroi, a intrat în toaleta femeilor, unde a petrecut aproximativ o oră. O agentă se duce cu mașina de patrulă până la fereastra ce deservea zona „drive-through” a restaurantului, însă nu intră, deoarece localul nu făcea parte din aria ei de serviciu. Totuși, câțiva colegi de-ai săi prelevează probe biologice din urmele de sânge lăsate de misteriosul vizitator, doar pentru ca, după câteva luni, în timpul procesului, să declare că probele au fost pierdute. Mai mult, analiza criminalistică ar fi arătat că pe hainele victimelor s-au găsit câteva fire de păr, dintre care unul provenea de la o persoană de origine afro-americană. Acestă pistă de investigare a rămas însă definitiv închisă.
Ancheta, concentrată pe localnici, îi include, în mod firesc și pe copiii și adolescenții colegi de școală ai celor trei victime: declarații năstrușnice se intersectează cu minciuni nevinovate, dar deocamdată nimic nu se leagă, spre disperarea familiilor și a tuturor celor marcați de oribilul caz. Presați să găsească urgent vinovați, poliția îi interoghează, printre alții, și pe Jason Baldwin și Damien Echols, pe atunci în vârstă de 16, respectiv 18 ani, fără a-i considera suspecți. Povestea explodează în 3 iunie, când Jessie Misskelley, un alt adolescent din vecinătate, după un interogatoriu-maraton de 12 ore, mărturisește că a participat la uciderea celor trei băieți, alături de Jason Baldwin și Damien Echols. Fără să știe, acest puști bâlbâit, cu un coeficient de inteligență 72, la limita retardului, ținând tot timpul capul în jos, și-a pecetluit definitiv destinul, trăgându-i după el și pe ceilalți doi. Când cele 40 de minute de înregistrări rămase în urma orelor de interogatoriu au fost analizate, a devenit evident faptul că Misskelley a comis o falsă mărturie, situație bine documentată în practicile de investigare criminalistică – sub stresul imens, atent orchestrat de anchetatori ce vor cu orice preț să smulgă mărturisirea unei crime, acuzatul cedează psihic și declară, fără ezitare, orice dorește acuzatorul să audă. Insistența cu care și-a menținut declarațiile timp de câteva luni înaintea procesului, în ciuda sfatului ferm al avocaților, a fost pusă pe seama inteligenței limitate a adolescentului, precum și a posibilelor amenințări, intimidări sau promisiuni venind din partea oamenilor legii, bănuiți de corupție, presați de timp, mass-media și diverse alte instituții interesate de rezolvarea cât mai rapidă a cumplitului mister. Jessie Misskelley este judecat separat de Baldwin și Echols, între 26 ianuarie și 4 februarie 1994, și condamnat pe viață pentru uciderea lui Michael Moore, iar pentru participare la celelalte două omoruri primește în plus două sentințe a câte douăzeci de ani de închisoare.
Aici, povestea se ramifică pe trei căi separate, reprezentând, fiecare, povestea celor trei protagoniști. Până în ziua de azi, cea mai dezbătută, invocată sau contestată este cea a lui Damien Echols, adolescentul rebel, sărac-lipit, pasionat de heavy metal, literatură și magie, veșnic îmbrăcat în negru, brunet și palid, frământat de depresii, puseuri de grandomanie și obsesii suicidare, trăindu-și fără șanse prezentul și privind cu teamă la un viitor ce-i va împlini, fără niciun dubiu, destinul de outsider ratat. Un alien excentric, al cărui hybris ținea mai mult de vocabular. Așa arăta, cu nuanțele și excepțiile de rigoare, o parte din generația ce-și trăia adolescența în anii `90. Echols provenea dintr-o familie cam boemă, se afla de câțiva ani sub observația agenților de la asistență socială, fiind un adolescent cu probleme, cu un dosar serios de bad boy: furt, vandalism, bătăi la școală, internări la psihiatrie, o prietenă adolescentă însărcinată. Lui Echols i se datorează, în mare parte, acest mic, dar dramatic episod de mitologizare a istoriei: cu alura sa de înger căzut, Damien a devenit, în timpul procesului, dar mai ales în cei 18 ani petrecuți în închisoare, pe culoarul morții, așteptându-și execuția, eroul a mii de tineri din toată lumea. Fascinați de aura lui întunecată, de inteligența neobișnuită, atitudinea demnă, meditativă, cursivitatea elegantă a discursului, atipică pentru un copil ce s-a lăsat de școală în primii ani de liceu, preferând să citească acasă cărți cumpărate cu 10 cenți de pe te miri unde, acești anonimi au început să lanseze petiții, să se organizeze în grupuri, să trimită scrisori, să ceară explicații. Pentru mulți tineri, cazul devenise o cauză personală, dar și măsura unei fraude cinice: Echols și prietenii săi fuseseră condamnați pe dovezi șubrede, circumstanțiale, neexistând, practic, nicio probă solidă, de necontestat, care să-i lege de uciderea celor trei băieți. Damien, cu atitudinea lui gravă și pansivă, s-a găsit să facă pe deșteptul în fața polițiștilor în timp ce i se luau declarații în 7, 9 și 10 mai 1993, spunându-și părerea despre psihologia criminalului, despre motivația faptelor sale, reluând detalii prinse din scurgerile de informații de la poliție. Evident, toate au ricoșat în timpul procesului, când, timp de trei săptămâni, avocații acuzării i-au conturat un profil de psihopat rece, implicat în ritualuri satanice, posesor al unor cărți despre vrăjitorie, cu antecedente serioase în comportamente antisociale. Teribilismele lui Echols s-au întors, rând, pe rând, împotriva sa: lucrurile erau prezentate în fața juriului într-așa o manieră, încât toate kitsch-urile sub-culturii heavy metal a acelor ani, de la arta pop morbidă și până la literatura horror și nihilism, au devenit probe dure pentru o condamnare sigură. Localnicii, majoritatea religioși până aproape de fanatism, declară înfricoșați că sataniștii sacrifică animale Demonului lor suprem (de fapt animalele erau câini și ratoni uciși pe șosea de mașini), și că știau de mult că se va ajunge la sacrificii umane. Echols, pe numele său inițial Michael Wayne, își schimbase numele în adolescență în Damien, când a fost adoptat de tatăl său vitreg. Întrebat dacă și-a schimbat numele inspirat de copilul demonic din seria horror The Omen, adolescentul declară că a luat de fapt numele sfântului Damian Leprosul, tatăl său adoptiv fiind catolic. Sunt chemați să depună mărturie copii de la școală, care îl vedeau pe Echols ca pe un ciudat periculos ce s-ar fi lăudat în fața unor copii mai mici că el e asasinul. Rămâne memorabil momentul în care tânărul Echols, în timpul depoziției din proces, este interogat cu privire la caietul său de însemnări, în care își notase tot felul de lucruri, considerate incriminatoare de către avocații acuzării. Îmbrăcat în alb, Damien citește fragmentul absolut din Macbeth, de Shakespeare: „Viața nu-i decît o umbră mișcătoare,/ un biet actor care se-agită și se umflă-n pene în ora lui pe scenă;/ o poveste spusă de-un idiot, plină de zgomot și furie,/ și fără nicio noimă.“
N-a fost acceptat niciun alibi, n-a contat nici că Jason Baldwin a refuzat propunerea secretă de a-i fi redusă pedeapsa dacă e de acord să colaboreze, incriminându-l pe Echols. Jason, băiatul slăbănog cu păr blond sârmos și dinții strâmbi, nu foarte convins că înțelege cu adevărat ce i se întâmplă, și-a susținut până la capăt nevinovăția, având siguranța, după o logică infantilă, că nu are ce să i se întâmple, din moment ce n-a făcut nimic.
Toate cele descrise până acum ar fi rămas ascunse și uitate în arhivele poliției și ale televiziunilor, dacă nu ar fi existat o echipă de la postul HBO, interesată să realizeze un documentar despre acest caz bizar. Camerele de luat vederi se instalează în sala tribunalului, iar Joe Berlinger și Bruce Sinofsky filmează timp de ore întregi părți importante din cele două procese. Dacă la început au crezut că vor face un documentar despre modul în care decurge judecata a trei adolescenți vinovați de crimă, pe măsură ce ascultau martori, urmăreau strategiile acuzării și ale apărării, intervievau oameni de pe stradă, pe părinții victimelor, preotul, vecinii, le era tot mai limpede că asistau la o vânătoare de vrăjitoare, o mostră de justiție strâmbă ce nu căuta decât un țap ispășitor. Documentarul e ironic cu habotnicia aflată la ea acasă în Arkansas, unul dintre statele-reper ale Centurii Biblice a Americii, însă nu face parti pris-uri prea evidente: părțile își expun pe rând, argumentele, sunt multe scene de backstage, în așteptarea verdictului, comentariile realizatorilor reducându-se la date și observații marcate în alb pe ecranul negru. Echols își continuă ritualul teribilist, își face calm freza într-o oglindă mică, înainte de redeschiderea ședinței, arată semne obscene către cameră, declară că, dacă va fi găsit vinovat, măcar va rămâne celebru ca Baubau în folclorul copiilor.
După condamnarea lui Misskelley, soarta celui de-al doilea proces e tot mai clară. Medicul legist prezintă rezultatele unei autopsii lipsite de rigoare științifică, se fac speculații despre rănile de pe corpurile victimelor și despre un cuțit de vânătoare găsit într-un lac, asemănător unui alt cuțit pe care Echols l-ar fi avut cu vreo doi ani în urmă. Apare integral depoziția unui „expert în probleme de ocultism” ce-și obținuse doctoratul la o facultate prin corespondență, conținând declarații stupide despre droguri, sex și rock’n’roll. Toate realizează o panoramă ce ar putea fi considerată comică, dacă verdictul nu ar fi unul sinistru: judecătorul David Burnett, de neclinitit în fața obiecțiilor apărării cum că expertul în ocultism e o glumă, iar așa-zisele dovezi (fibre textile și pete de ceară albastră similare găsite în casa lui Echols și pe hainele victimelor, povestea fabricată despre cuțitul descoperit în lac) sunt firave și insuficiente, citește în 19 martie 1994 decizia juriului și dă cele două sentințe teribile. Îi stabilește lui Echols data execuției – 5 mai 1994, și îi descrie procedura: „Ți se va administra în corp, prin perfuzie intravenoasă, o doză letală dintr-un medicament din clasa barbituricelor de acțiune foarte scurtă, în combinație cu un agent chimic paralizant, până vei muri.” În șoc, Damien Echols și Jason Baldwin sunt scoși în cătușe din clădirea tribunalului.
Documentarul, intitulat Paradisul pierdut. Crimele copiilor din Robin Hood Hills este lansat de HBO în 1996 și are un succes fenomenal. E proiectat la festivaluri de film, la Muzeul de Artă Modernă din New York, e discutat la MTV. Se conturează primele grupuri de susținere a „Celor Trei din West Memphis”, însă apelurile în justiție le sunt respinse, cazul rămâne închis, iar Echols urmează să fie executat. Povestea are potențial de Hollywood, iar realizatorii de la HBO știu că, dacă tot au stârnit o furtună, pot face și bani de pe urma ei. În 2000 lansează Paradise Lost:Revelations, o continuare trasă de păr și cam lipsită de etică profesională, în care unul dintre părinții victimelor, John Mark Byers, tatăl adoptiv al lui Christopher Byers, se face de râs în fața camerelor vreo două ore, probabil tot pentru bani. Aceeași poveste din prima parte, cu insinuări groase cum că nebunul Byers, un histrion jalnic iubitor de arme, ar fi asasinul. Începe joaca de-a detectivul, realizatorii capitalizează cât pot pe o poveste încă fierbinte, de interes. Între timp, în închisoare, Echols e agresat în mod repetat, i se impune detenție în regim izolat, unde va petrece încă 10 ani. Se convertește la budism, o arhitectă frumoasă din New York începe să-i trimită scrisori și cărți, iar în 1999 se căsătorește cu ea în camera de vizită. Lorri Davis se montează cu toate resursele să dovedească nevinovăția soțului său. Văzuse și ea, în 1996, alături de prieteni cu sensibilități similare, documentarul Paradise Lost la MOMA, și a simțit că viața ei de tânără femeie divorțată, cu o carieră de succes dar cam fără direcție, și-ar găsi împlinirea dacă Echols ar accepta să o lase să-i fie înger păzitor. Lorri renunță la New York, se mută în Arkansas, la o oră distanță de închisoare, cei doi vorbesc aproape zilnic la telefon, iar ea începe o adevărată cruciadă pentru a-l salva pe Damien. Actorul Johnny Depp, artiștii rock Eddie Vedder, Patti Smith, Henry Rollins, Natalie Maines, regizorul Peter Jackson și producătoarea de film Fran Walsh i se alătură, implicându-se în acțiuni tot mai ample, donând și strângând fonduri, organizând concerte, menținând subiectul viu în conștiința publică. În 2002, jurnalista Mara Leveritt scrie, pe baza cazului WM3, romanul polițist Devil’s Knot, (în 2013 e lansat filmul omonim, regizat de canadianul Atom Egoyan).
O breșă apare abia în 2007, când, având la dispoziție fonduri serioase și o armată de avocați ce ar fi dat orice să-și lege numele de reluarea unuia dintre cele mai faimoase procese din istoria Americii, susținătorii WM3 și echipa lor obțin aprobarea de a reanaliza probele de la dosar. Pe rând, superstarurile din linia întâi a investigatorilor de la FBI, criminalistică și medicină legală, a căror expertiză are șanse să răstoarne soarta celor trei condamnați, își citesc rapoartele într-o nouă rundă de audieri la Curtea Supremă de Justiție din Arkansas, demontând concluziile primelor investigații, din 1993-1994. Deja există în Statele Unite sute de procese reluate pe baza analizelor ADN, metodă de investigare inexistentă în anii `90. Probele păstrate sunt extrem de puține, fiind insuficiente pentru reluarea procesului, dar rezultate noii runde de teste sunt acceptate de Curte. Werner U. Spitz, unul dintre cei mai importanți specialiști în medicină judiciară din America și din lume, cu peste 50 de ani de experiență în domeniu, aproape 60.000 de autopsii realizate și supervizate, nenumărate articole științifice și, mai ales, autor al „bibliei” medicinei legale, Medicolegal Investigation of Death, din 1972, concluzionează că trupurile goale, abandonate în canal, au fost atacate postmortem de animale (posibil țestoasele uriașe carnivore ce-și au habitatul în zonă), nefiind vorba, așadar, de o mutilare genitală ritualică. Din păcate, materialul analizat îl reprezintă doar fotografiile de la dosar. Cinci alți experți independenți, angajați tot de Peter Jackson & Co. arată că prima autopsie dovedește o crasă incompetență (legistul neavând, de fapt, nici licență la data procesului), iar interpretarea datelor e complet eronată. E refăcut și profilul psihologic al criminalului/criminalilor, devine tot mai clar că inițiatorul asasinatelor cunoștea bine victimele și zona, fiind, probabil, un apropiat al acestora. În probele reanalizate în intervalul 2005-2007 nu s-a găsit nicio urmă de ADN aparținând lui Misskelley, Echols sau Baldwin. Un singur fir de păr, prins într-una dintre legăturile de șiret cu care au fost imobilizați cei trei băieți, s-a dovedit a-i aparține lui Terry Hobbs, tatăl vitreg al victimei Steven Branch. Tot el e ultima persoană văzută împreună cu cei trei băieți, aflați încă în viață în jurul orei 18:30. O vecină se ducea la biserică și l-a auzit chemându-și fiul, în timp ce toți trei băieții, împreună, erau cu bicicletele în cartier. Hobbs neagă cu tărie că și-ar fi văzut fiul adoptiv în ziua aceea sau pe vreunul dintre ceilalți doi copii, iar vecina n-a fost chemată pentru declarații la poliție sau la tribunal. Între timp, o parte dintre martorii acuzării recunosc, fără niciun efect, însă, că au mințit în declarațiile date sub jurământ la procesul din `94, intimidați sau șantajați indirect de oamenii legii.
Până în 2010, când a ajuns senator, judecătorul David Burnett a respins vehement orice posibilitate de reluare a procesului, pe motiv că nu există suficiente dovezi noi care să justifice redeschiderea dosarului. Notorietatea cazului, declarațiile experților, avocații de top implicați în apărarea cauzei „Celor Trei din West Memphis” au obligat Statul Arkansas să caute un compromis. El a fost găsit într-o formulă paradoxală, care nu exista pe vremea lui Kafka: cei trei condamnați, după 18 ani de închisoare, pot fi eliberați condiționat doar dacă se declară vinovați, păstrându-și dreptul de a-și susține nevinovăția. Ceea ce în termeni juridici se numește, în Statele Unite, o „pledoarie Alford ” este, de fapt o metodă nu foarte curată prin care statul recunoaște că a greșit, în timp ce susține că a aplicat legea corect, că există suficiente dovezi incriminatorii, însă, după ce și-a ispășit o parte din pedeapsă, condamnatul poate fi eliberat. Poate afirma în continuare că este nevinovat, dar nu are dreptul să ceară despăgubiri. Pentru așa un puzzle năucitor cum este cazul WM3, nici că se putea găsi o soluție mai potrivită.
Echols a fost primul de acord. Între 1994 și 2011 și-a așteptat, în fiecare zi, execuția. Zeci de deținuți aflați on death row și-au luat rămas bun de la el, devenind, pe rând, ceea ce imaginarul contemporan al ororii numește „dead man walking”. A văzut toată fauna infernului perindându-se prin fața lui, toate speciile barbare de killeri fără conștiință care însă nu și-au putut mânca ultima masă de frica paralizantă a morții, vomitând în continuu, tremurând incontinenți. După cum mărturisește în volumul său de memorii apărut recent, intitulat banal Life after Death, pentru el timpul a stat demult pe loc, pierzându-și consistența, proximitatea atât de reală a morții eliberându-l, practic, de lume. Omul nu e lipsit de talent, și, oricât l-ar fi ajutat mașinăria de PR ce a început să funcționeze în jurul lui, experiența lui e o mare nedreptate ce va rămâne necorectată.
Jason Baldwin a luat foc când a aflat termenii eliberării condiționate. Le-a transmis lui Echols și lui Misskelley că el va merge până la capăt, va cere redeschiderea procesului și își va căuta dreptatea cu orice preț. A rămas de neclintit în fața pledoariei avocaților, care l-au avertizat că un nou proces, chiar dacă ar fi deschis, s-a întinde pe ani și ani, iar rezultatul nu e așa de sigur cum crede el. Oferta îi viza doar pe toți trei împreună, așa că refuzul unuia atrăgea după sine anularea eliberării celorlalți doi. Totul părea pierdut. După câteva zile, Baldwin a revenit asupra deciziei. I s-a reamintit, probabil, că Echols a fost, în toți acești ani, polul magnetic al cazului, charisma lui și banii primiți de la simpatizanții săi celebri (cu siguranță se regăseau în figura rebelului ce iubea cărțile și detesta autoritatea) fiind elemente cheie, fără de care cauza lui și a lui Misskelley ar fi fost de mult uitate. Niciunul dintre condamnații ce-și așteaptă execuția nu are, practic, prea mult timp la dispoziție, prin urmare de cuvântul lui depindea, foarte direct, viața lui Echols.
În 19 august 2011, după o scurtă ședință a Curții Districtului Craighead din Jonesboro, Arkansas, în care Jessie Misskelley, Damien Echols și Jason Baldwin, acum niște bărbați de vârstă mijlocie, îmbătrâniți prematur, și-au declarat atât vinovăția, cât și nevinovăția, judecătorul David Laser îi eliberează, punctând la final, solemn și amar, că nimic nu poate îndrepta tragedia prin care trei copii și-au pierdut viețile și alți trei și-au irosit tinerețea în închisoare, dar „acesta e toată dreptatea ce se poate face”. Pentru susținătorii lotului WM3, cea mai importantă parte a acestei victorii triste e că aceștia au fost eliberați. Pentru cei convinși, împotriva tuturor evidențelor, că statul a avut dreptate să-i condamne, faptul că Echols, Baldwin și Misskelley și-au declarat, la urma-urmelor, vinovăția, e singura jumătate de adevăr ce contează.
Miile de scrisori venite de pe toate continentele, solidaritatea necondiționată, dar și inevitabila politizare, ONG-urile ce s-au lipit de o cauză profitabilă, HBO-ul, care, în 2011, a lansat cel de-al treilea Paradise Lost: Purgatory, industria literaturii confesive, business-urile private ce s-au implicat în caz, sporindu-și expunerea în mass-media, toate, cu bune și cu rele, au închis un capitol ce conține multiple niveluri de semnificație culturală despre America ultimelor decenii. Falia evidentă dintre săraci și bogați, faptul că acești puști cam ai nimănui au devenit victimele ispășitoare ale unui sistem juridic viciat de componenta sa radical punitivă, prea adesea influențat politic, uneori insuficient orientat spre găsirea adevărului, sunt argumente ce revin mereu în dezbaterile provocate de caz. „Eram white trash” („gunoi alb”, expresie depreciativă referitoare la albii săraci din sud) declară Echols, cam pătruns de paranoia ce-l face să creadă că n-ar fi ajuns niciodată să treacă printr-un proces corect, deoarece ar fi fost executat cât mai repede.
Acum, când adolescenții au cu totul alt univers decât melancolia morbidă a subculturilor alternative din anii `90, povestea lui Echols&Comp. pare, probabil, doar un film (nici el foarte bun, Devil’s Knot fiind un rateu). Natural born killer-ii de liceu au acces la arme de asalt, deschid focul în campusul școlilor, detonează, ca în Pastorala americană a lui Philip Roth, bombe artizanale la oficiul poștal și la maratonul din centrul orașului. Cele trei Paradise Lost, lansate de HBO, dintre care doar primul și ultimul își au rostul, sunt impregnate de atmosfera apăsătoare a acelor ani, de muzica lor obsesivă, de revolta, tristețea și gândurile negre luate din cărți, pe care mi le amintesc atât de bine. Coloana sonoră a primei părți repetă, până la delir, notele de început din Welcome Home (Sanitarium) al celor de la Metallica. Cu siguranță, metal-ul lor soft n-a fost cel mai bun din epocă, dar acordurile de chitară ți se lipesc de creier și rămân cu tine, sedimentând, strat după strat, sensurile multiple ale acestei angoasante istorii. În 1999, la cinci ani după pronunțarea sentinței, Echols a fost întrebat, într-un interviu din închisoare, dacă, în cazul în care ar putea, ar schimba ceva din cele petrecute în viața sa până atunci. Cu o figură severă și epuizată, în așteptarea execuției, spune în fața camerelor că n-ar schimba nimic, pentru că toate au conlucrat la crearea lui, a eului său, a tot ceea ce el reprezintă ca ființă umană. „Ce să fac, să devin o clonă? Să renunț la personalitatea mea, la identitatea mea? Să defilez împreună cu turma? Mai bine mor.”
Documentarul West of Memphis, din 2012, în care Echols s-a implicat în calitate de producător, e dovada clară că WM3 a devenit un brand, iar eroul ei a înțeles destul de repede că-și va petrece tot restul vieții spunând, ad nauseam, ca într-un cerc infernal, aceeași poveste. După ani de detenție, mâncare proastă și expunere minimă la soare, Echols are alura unui vampir desprins parcă din horror-ul estetizant al lui Jim Jarmusch, Only Lovers Left Alive. Poartă ochelari de vedere cu lentile heliomate, pentru că lumina în exces îi face rău, suferă de carență severă de vitamina D, are pielea de o paloare transparentă. S-a umplut de tatuaje, e prieten cu Johnny Depp, are cont de Twitter și pagină de Facebook, face lansări, ține speech-uri, militează împotriva pedepsei cu moartea. Oricât am fi de sceptici cu privire la traiul greu al unei vedete, chiar una mai măruntă, de genul celor trei, ei au plonjat totuși, într-o lume complet diferită de cea a anilor `90, funcționând după alte reguli, având alte valori. După eliberarea din 2011, fiecare și-a căutat calea, reușind să-și strice relațiile între ei. Echols o ține pe-a lui, coafându-și în continuare imaginea de outsider cu discurs bun, care și-a așteptat, timp de 18 ani, execuția, ca un veritabil personaj de roman. A citit sute de cărți în inchisoare (de cea mai bună calitate, după cum arată corespondența cu Lorri), a văzut grozăvii cât pentru zece vieți. Familia nu l-a prea vrut niciodată, nici el nu-i vrea acum pe ei, deși mama și sora sa vând tricouri pe net cu tatuajele lui, mai mult, vor să scrie și ele o carte de memorii. Ironic, Damien spune că „femeile alea n-au citit în viața lor o carte, dar acum se pun să scrie una.”
Baldwin studiază dreptul și vrea să lucreze în domeniul juridic, dar un cazier cu trei sentințe de omucidere nu e de prea mare ajutor. S-a bucurat, în prima zi de libertate, că o prietenă ce l-a așteptat cu casă și masă la ieșirea din închisoare i-a cumpărat prima valiză pe care a avut-o vreodată. Recent, s-au căsătorit. În poze pare un hipster tardiv, cu figuri haioase și cauze nobile, dar pe undeva persistă un aer de școlar timid, cu un zâmbet umbrit pe jumătate de convingerea că a fost, mereu, invizibil. Până și avocatul apărării era încredințat, în `94, că Jason e menit doar să-i urmeze pe alții, că Echols l-a influențat negativ seducându-l într-o prietenie periculoasă. Cu toate acestea, Baldwin s-a arătat dispus să meargă cu sistemul de gât până la judecata ultimă, convins de propria nevinovăție. Adolescentul timorat, rămas în arhiva poliției din Arkansas într-o fotografie din ziua arestării în tricoul lui cu Metallica, are ceva din noblețea marilor înfrânți.
Adevărata figură tragică a acestei cumplite povești e însă Jessie Misskelley. Fiul unui mecanic auto, Jessie și-a retras de neumărate ori declarațiile catastrofale ce au pecetluit cazul. A spus că a poliția l-a intimidat, el repetând practic ce-i indicau anchetatorii, în speranța că, odată mulțumiți de declarațiile lui, îl vor lăsa să plece. A refuzat să depună mărturie în procesul celor doi, deși se pare că jurații i-au condamnat pe Echols și Baldwin în primul rând pe baza declarațiilor date de Misskelley, ce nu puteau fi invocate direct în proces, conform unei proceduri clare ce interzicea acest lucru. Retardul lui nu e într-atât de sever încât să-l izoleze, dar nici nu poate trece neobservat. Jessie a fost mereu robust, acum e îndesat, cu un cap rotund, ras zero. Vorbește precipitat și puțin tărăgănat, poticnindu-se, cu un puternic accent din sud, veritabil personaj faulknerian. Vrea să spună multe, cât mai repede, poate tot pentru ca să scape de chinul de a vorbi, ca și atunci, în 3 iunie 1993, când singur și-a deraiat destinul, trăgându-i pe Echols și pe Baldwin după el. Sărăcia lucie în care s-a întors după aproape 20 de ani (pentru că Misskelley nu are nici prieteni celebri, nici prea mult șarm, iar de povestit…) e compensată de afecțiunea neclintită a tatălui. „E băiatul meu, bineînțeles că o să-l ajut cum pot”, declara mecanicul scund în zilele cele mai negre ale procesului fiului său. Jessie se bucură că s-a întors acasă, se miră că în locul parcului de rulote sunt clădiri frumoase și e curat. Clar, nu e idiot, cum au încercat, în diverse etape, să-l facă să pară avocații, dar nici nu îți poți da prea bine seama care îi sunt limitele. El e, de fapt, cel misterios și impenetrabil, adevăratul freak, pentru că nimeni nu va ști vreodată ce a fost în mintea lui când s-a aruncat să declare orbește minunile grave ce aproape că i-au dus pe toți trei la pierzanie. Tatuajul lui, pe țeasta rasă, arată, simplu, cadranul fără indicatoare al unui ceas cu cifre romane. Și pentru el timpul a stat pe loc. O spune stâlcind puțin vorbele, trecându-și mâinile peste cap, într-un gest rapid, ca de frison. „Sunt nevinovat, de câte ori să mai spun?” și face ochii mari, privindu-te întrebător, cu palmele deschise.
Jocul interpretării dintr-un detective story îți oferă bucuria intuiției, confruntarea cu zona obscură invadată de irațional, cu tot ceea ce în mod firesc îți scapă, ți se refuză, e interzis. Aici, rămâi cu o supra-narațiune recuperată din imagini de documentar, mărturii fragmentare, frânturi incerte de adevăr, navigând printre banchizele sentințelor și interogatoriilor. Povestea îți poate confisca mintea săptămâni bune, legându-te de picioare în smârcul dubios al labirintului web, unde proliferează aberant site-uri ce despică firul în patru, forfecând maniacal cazul. Sunt douăzeci de ani din 1994, iar timpul, încremenit pe loc doar pentru Echols, Baldwin și Misskelley, a șters, înghițit și evaporat memorii, dovezi, fapte, indicii. Verdictul a rămas înghețat în durata lui fixă, iar jurații, procurorii și judecătorul îl apără: „Așa a fost corect să procedăm atunci.” Totul se putea decide altfel doar în acel scurt interval, cât lumea aceea era încă prezentă, limbajele ei încă vii, ancorele ei încă nedizolvate. Moneda, rămasă o clipă în aer, nu cuplase încă tonul la vechiul telefon public ce urma să ne afle poveștile.
