Televiziunile, dar şi presa scrisă – fie ea tipărită ori online – se confruntă cu o inflaţie a „materialelor“ care pretind urgenţă, importanţă şi atenţie ieşite din comun. Sunt marcate ca atare în moduri diferite – fie sunt „breaking news“, fie au titluri din care, cu majuscule, nu lipsesc cuvinte precum „şocant“, „urgent“, „uluitor“ şi altele, din acelaşi registru retoric al extraordinarului. Că majoritatea articolelor ori relatărilor „marketate“ în acest fel nu sunt cu adevărat aşa – nu sunt deloc ieşite din comun – este deja ceva de ordinul unei evidenţe elementare. Cascada de „alerte“ mediatice ori editoriale de tot felul presupune, mai degrabă, nivelare în jos pentru ceea ce înseamnă discurs public acum la noi şi, în egală măsură, reprezintă trimiteri destul de clare la tipul de inteligenţă – mediocră, de regulă – a celor care produc asemenea, multe, scenarii de discurs public. Goana după senzaţional, după „şocuri“, după „bombe“ are şi efecte colaterale semnificative. Iată două dintre ele. Primul: etica e evacuată din spaţiul public sau cel puţin din centrul său; „explozia“ îşi este suficientă sieşi şi nu lasă loc pentru altceva, mai aşezat, ci doar pregăteşte terenul pentru altă „bombă“. Al doilea efect: subiectele cu adevărat importante sunt împinse către marginea agendei mediatice şi publice şi pregătite pentru irelevanţă.
„Când sicriul a fost adus în casă, soţia s-a dus spre colegii lui Andrei şi plângând le spunea: Mi l-aţi adus pe Andreiaşu, aşa, dragii mei, aşezaţi-l cu grijă, aici, pe masă. Iar când au dat capacul la o parte, s-a aplecat peste fiul ei, plângând în hohote şi sărutându-i faţa. Îl mângâia pe mâini şi pe obraji spunând: Te-au omorât canaliile şi pe urmă te-au ciopârţit. Când s-a mai liniştit, am văzut cum soţia mea, care avea 48 de ani, îmbătrânise brusc, cu cel puţin zece ani, din pricina durerii“. Cel care povesteşte acest moment este Ştefan Frumuşanu, tatăl lui Andrei Frumuşanu. Fragmentul de confesiune este decupat din prima parte a cărţii Cine mi-a ucis fiul? Dosarul Frumuşanu–Crăiniceanu se redeschide, o apariţie recentissimă la Editura Humanitas. Este, în primul rând, povestea cazului Frumuşanu – cu adevărat cutremurătoare – spusă de tatăl tânărului ucis de trimişii arhitecţilor democraţiei originale, la mineriada din septembrie 1991. Cartea este, cu empatie pentru temă, prefaţată de Laurenţiu Mihu şi impecabil îngrijită de către Tatiana Niculescu Bran, cea care oferă, în debutul cărţii, şi o cronologie de context care pune mai bine în perspectivă istorică această, încă o dată, cu adevărat cutremurătoare poveste. O poveste în care tragedia din familia Frumuşanu (dar şi din alte două familii, cu morţi la acea mineriadă) intră în data de 26 februarie. Tatiana Niculescu Bran: „26.09.1991. Minerii atacă sediul guvernului şi ameninţă că, dacă Petre Roman nu-şi dă demisia, mii de sindicalişti din Pipera li se vor alătura. Sub presiunea violentă a minerilor adunaţi în Piaţa Victoriei, echipele SPP îi evacuează din clădire pe membrii guvernului, în frunte cu prim-ministrul. În aceeaşi zi, sunt ucişi pe stradă, de către un trăgător aflat în sediul Guvernului României, tinerii Andrei Frumuşanu, Aurica Crăiniceanu şi jandarmul Nicolae Lazăr. Până în prezent, justiţia nu i-a identificat pe cei care se fac vinovaţi de moartea celor trei“.
Atunci când şi-a văzut soţia îmbătrânind brusc, cu zece ani, plângând peste trupul lipsit de viaţă al fiului lor, Şefan Frumuşanu a luat hotărârea de a afla adevărul; „şi să încep lupta pentru pedepsirea vinovatului, indiferent cine ar fi fost“. De aici, din această decizie şi din povestea cu privire la ceea ce s-a întâmplat în cele aproape două decenii şi jumătate care au trecut la producerea tragediei, se întrevăd două dimensiuni dintre cele mai importante ale acestei cărţi, alături, desigur, de aceea confesivă. Le remarcă şi cea care a aranjat această carte, Tatiana Niculescu Bran. Prima: e o carte percutantă de(spre) istorie recentă. A doua: istoria recentă pe care o rezumă cartea scoate în faţă detaliile unui teribil dosar politic. Fiindcă tragediile care au lovit familiile Frumuşanu, Crăiniceanu şi Lazăr sunt, în multe privinţe, relevante – şi ca evenimente în sine, şi prin consecinţele lor, dintre cele mai diverse şi, multe, mai nefireşti – pentru societatea contemporană românească.
Uciderea acelor tineri – eroi ai României – completează seria jertfelor începute cu decembrie 1989, continuate apoi cu evenimente tragice în rândul cărora mineriadele au un loc aparte pe această teribilă hartă a crimelor politice recente de la noi. La temelia fragilei democraţii din România stă, la propriu, sângele celor care au refuzat să fie sclavii comunismului ori supuşi ai fantomelor acestuia. La finalul cărţii, după ce confesiunea tatălui Ştefan Frumuşanu se termină – doar pentru a lăsa loc reflecţiei, îmi place să cred –, sunt reproduse mai multe decupaje cu articole din mass-media vremii despre acest caz. Într-unul dintre ele se găseşte o replică de un cinism înfiorător a preşedintelui României de atunci, Ion Iliescu. Iat-o: „este de pus întrebarea ce căuta studentul Frumuşanu acolo“. În oglindă (şi acesta este un alt mesaj pe care îl pune cartea), există crime la temelia democraţiei fragile româneşti. Şi, pentru că au existat crime, există şi criminali. Care, ne spune explicit volumul de faţă, nu au plătit pentru ceea ce au făcut şi pentru care nu este deloc târziu să plătească, aşa cum se cuvine. Să plătească şi ei, dar şi, conform cu vina avută, cei care – profitori cinici ai aspiraţiei majorităţii românilor către democraţie – se întrebau cândva „ce căuta studentul Frumuşanu acolo?“.
Legat de crimele grele înfăptuite la începutul anilor ’90, crime politice, cu protecţie şi direcţie de la cel mai înalt nivel, a circulat şi încă circulă ideea că, la 10, la 20 de ani, la 25 de ani după ce acestea au avut loc, acum e prea târziu pentru ca aceia care au fost, direct sau moral, vinovaţi de producerea lor să plătească pentru ceea ce au făcut. Că, mai mult, o eventuală pedepsire ar fi ceva „revanşard“, „resentimentar“. Deloc întâmplător – cei care au rulat această partitură publică vin, ca regulă, fie dinspre nucleul susţinătorilor celor care au girat acele crime, fie din „centurile auxiliare“ de simpatie cu aceştia. Dar nu este deloc în regulă ca vinovaţii să rămână nepedepsiţi – şi de aceea, cartea Cine mi-a ucis fiul? are şi rolul unei busole morale. „Se spune că dacă adevărul nu se află niciodată într-o democraţie, atunci societatea se distruge treptat, înăbuşită în minciună“, spune Ştefan Frumuşanu, cel care, la aproape un sfert de secol după ce fiul i-a fost ucis mişeleşte, nu renunţă la lupta sa pentru aflarea adevărului. Important: în 2015, după un extrem de sinuos parcurs (în 2012, România e condamnată la CEDO pentru felul în care justiţia de la noi a lucrat acest dosar), „parchetul audiază, din nou, martori, strânge, din nou, probe la dosarul Frumuşanu-Crăiniceanu. Se redeschide, prin decizia Curţii Supreme, şi Dosarul mineriadei din 13-15 iunie 1990“ (L. Mihu).